Drumul

În cupola de argint a Apusenilor am văzut cum pacea şi liniştea se unesc şi dau naştere unei raze albe de lumină.

Hristos S-a născut pentru ca noi să putem gusta pacea cea nepământească şi liniştea cea nelumească. Omul este o tensiune în căutarea unei lipse de tensiune. Învăţăm să naştem Viaţa numai dacă vom putea căuta în lume liniştea de dincolo de lume. Totul este să căutăm: pacea ne va găsi pe noi înşine, mai înainte ca noi să conştientizăm ceea ce vrem să căutăm, ceea ce vrem să devenim.

În lumea de copii mici şi mari care se întreabă: Ce înseamnă că S-a născut Iisus Hristos pe acest pământ? întrevăd un răspuns, scris cu raze de lumină pe chipul unui copil ruşinos. El nu putea să se nască în inimi dacă nu se năştea întâi pe pământ.

Drumul spre inimă trece prin pământ. Luminat de steaua albă a zilelor noastre.

Când

Când te rogi şi simţi că nu se întâmplă nimic, că parcă vorbeşti în gol, că nu auzi nimic în adâncul tău, deşi vrei cu tot dinandinsul să ştii că ceva s-a mişcat în inima ta, atunci Duhul lui Dumnezeu în tăcere vine şi tace acolo, în adâncul tău, în inima ta... El face inima noastră să trăiască tăcerea, să nu mai simtă viaţa de zi cu zi, cu tot tumultul şi zgomotul ei, ci să simtă tăcerea unei vieţi noi.

Când ne rugăm cu mintea, Duhul Însuşi vine şi rosteşte rugăciunea în inima noastră. Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea noastră este însăşi rugăciunea noastră, posibilitatea ca ea să existe aşa cum noi reuşim să o facem.

Anastasia

în trupul acesta aproape înfrânt
în sângele acesta potrivnic
ce rug, ce rug şi-a aprins
copleşitoarea sa viaţă!

sfârşeşte-te noapte,
începi, taină

(Daniel Turcea, Anastasia, vol. Poeme de dragoste - postume)

Viaţa este o luptă, o luptă cu tine însuţi, cu inerţia care te trage în jos, cu obiceiul cel rău de a privi în jos, cu această gravitaţie perfidă, neumană, care ne păcăleşte, ne amăgeşte făcându-ne să credem că suntem doar nişte purtători de griji, de probleme, de tensiune.

Omul este ceea ce mănâncă (Feuerbach). Mănânci viaţă, eşti viaţă. Te împărtăşeşti de Trupul şi Sângele viu al lui Dumnezeu, eşti trup şi sânge viu. Mănânci grijă, eşti o grijă (în plus). Mănânci o luptă, eşti o luptă inutilă (mereu în plus, mereu nelalocul tău). Dar dacă mănânci cer, eşti victorie.

Omul este ceea ce priveşte. Priveşti o icoană, devii icoană. Priveşti stele, devii stele. Miroşi aerul de iarnă, devii putere albă, zăpadă luminată de soare.

Orice imagine are în spatele ei o intenţie. Viaţa este o intenţie deschisă spre libertate. Toată viaţa este o taină, trăită ca un somn profund, în care numai visul este picior de realitate. Trezeşte-te, aud o voce. Nu o înţeleg. Nu ştiu ce vrea să spună. O simt, însă, ca o chemare.

Dar orice chemare, în timp, în viaţă, este o diferenţă, o înnoire. O transformare. Înţelegi universul în care trăieşti numai atunci când te pocăieşti cu adevărat. În greacă cuvântul pentru pocăinţă este metanoia, care înseamnă transformare. În Biserică nu există împărtăşanie de Viaţă fără pocăinţă, fără schimbare în bine; binele - forţa vieţii. Începutul vieţii celei noi.

Exerciţiu

Lumea a fost creată ca un exerciţiu constant de armonie. Armonia lumii este fiinţa ei. Lumea nearmonică este o lume în contradicţie cu ea însăşi. Orice luptă împotriva armoniei din lume este o luptă împotriva lumii înseşi. A nu fi în armonie cu tine însuţi şi cu lumea din jurul tău este o luptă împotriva lumii înseşi. De fiecare dată lumea se dovedeşte a fi mai puternică decât omul nearmonic, acesta din urmă fiind înfrânt de propria neputinţă, sau mai bine spus, în propria neputinţă, în propria lipsă de armonie. De fiecare dată când omul este armonic, acesta se dovedeşte mai puternic decât tot universul la un loc, ca cel ce trece de la starea de slujitor al lumii la demnitatea de sacerdot al acesteia. În creştinism această armonie se numeşte pace.

Lumea înseamnă devenire. A început în devenire şi se va termina când nu va mai exista devenire. Sfârşitul aventurii devenirii în lume înseamnă sfârşitul transformărilor aparent  nesfârşite între a fi acum şi a fi altfel.

Ce este lumea? O anticameră a veşniciei. O anticameră în care veşnicia poate fi admirată, ca într-un muzeu ce expune lucruri ce nu au venit încă la fiinţă, un muzeu al viitorului, un muzeu viu al timpului dincolo de devenire...

Aşa da

Curaj. Atâta îţi trebuie ca să spui ceea ce crezi.

Nu e uşor să nu renunţi la valorile pe care le primeşti gratuit de la părinţi, de la bunici, de la cei dinaintea lor, de la cei pe care îi numim strămoşi.

Cine sunt strămoşii mei şi ce cred ei despre mine? Dacă ar citi ce scriu mai jos, nu cred că m-ar înţelege... E o diferenţă aşa de mare între mine şi ei...

Ca să spui aşa da, sau asta este calea îţi trebuie azi ceva în plus faţă de curaj. Îţi trebuie discernământ şi demnitate. Mai mult, ai nevoie şi de sprijin, de o confirmare care vine din partea celor ce te privesc, a celor ce te fotografiază, a celor ce te ascultă, că eşti pe un drum de mărturisire corect.

Curajul de a merge în răspăr şi de a spune: se poate şi altfel.

Am întâlnit tineri care ştiu că se poate şi altfel. Tineri care poartă costume populare pentru că aşa vor ei şi care cântă cântece patriotice sau populare pentru că le place. Recunosc, între mine şi ei este o diferenţă aşa de mare... 

Mă gândesc la ei şi simt în plete libertatea incomodă a adevărului. Am fost şi sunt un copil crescut numai la oraş, în centrul capitalei şi al ţării, am văzut toate evenimentele din ultimii  20 de ani pe viu, şi totuşi nu am apucat să văd aici ceva viu cu adevărat, sau atât de viu.

Ce este ţara mea? O ţară în care mă simt atât de străin, de care mă despart pe zi ce trece, pentru că cei care îi dau valoare nu împărtăşesc valorile mele. Ţara mea nu are nume, nu mai are nume...

Când m-am îmbrăcat pentru prima oară într-un costum popular am simţit demnitate. Era o demnitate pierdură cândva şi de strămoşii mei. Ei de ce nu mi-au spus nimic despre această demnitate? 

Şi totuşi, dincolo de o naştere în demnitate, am simţit că mă paşte un pericol. Pericolul muzeificării şi al neînţelegerii. Ce înseamnă pentru orăşeanul fără de ţară un costum popular din Maramureş? Estetică fină şi poate ceva istorie...

Ce este România? O largă tăcere, în care demnitatea de a fi cineva s-a uitat, sau s-a retras în muzee şi în mănăstiri, în oaze de lumină puse sub obroc.

Satul românesc şi ţăranul român nu mai există. Ceva esenţial de-al nostru, chiar şi de-al meu, a murit. Să fie o moarte pentru totdeauna? Azi mai există nostalgia unora şi încăpăţânarea bună a altora de a reinventa ceea ce a murit. Cum poate fi satul şi tradiţia reinventată?

Răspunsul este: numai ca o înviere într-un trup transfigurat. Cine dă acest trup? Credinţa. Care ne învaţă că ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.

Deci nu există nu se poate.

Şi până la învierea pe care o aşteptăm în tăcere, cine va vorbi? Cine va spune adevărul?

Că a fi demn este posibil...

Aştept

Aştept să facă Sfânta Paraschiva o minune, să pot merge din nou...

Am rămas fără respiraţie un timp. Nu îmi venea să cred că nu văzusem. La lumina lumânărilor părea un bărbat normal, care venise acolo presat de o grijă exclusiv spirituală, ca un bărbat preocupat de haina sufletului său. În realitate avea o durere fizică cruntă: cârjele, chipul încruntat, toate mă conduceau fără greş spre o privire tristă, spre doi ochi albaştri storşi în timp de multe lacrimi mute.

El aştepta o minune. Eu, în schimb, nimic concret. Între el şi mine era o diferenţă copleşitoare. M-am întrebat de ce sunt acolo, ce caut în mijlocul celor care aşteaptă minuni, în mijlocul celor năpăstuiţi cu adevărat. Care este minunea mea, care este minunea viitorului meu? Ce ar fi trebuit de fapt să cer?

M-am gândit pe loc că o minune vine atunci când nu o mai aştepţi, când ea este deja prezentă în inima ta. M-am gândit că pentru aceasta ai nevoie de putere. Şi că durerea îl stoarce pe om de răutate şi îl face mai bun. M-am gândit că oamenii au vieţi diferite, dar dorinţe comune.

După ce mi-a povestit pe scurt viaţa, după ce mi-a zâmbit uşor când a aflat cum mă cheamă şi de unde sunt, m-am retras în spate, am respirat adânc, am tăcut, am respirat din nou. Încet încet am început să nu mai aud nimic din jurul meu, iar în tăcerea aceea am rostit şi eu...

Aştept să facă Sfânta o minune: să pot merge din nou...

Simţi

În faţa unei nedreptăţi simţi cum fiecare celulă din fiinţa ta se sugrumă şi caută cu disperare Adevărul. Trăim într-o lume în care anormalitatea sufocă zâmbetul şi lasă lacrimile să caute bezmetice drumul spre un sens, o lume în care simţi că mori în fiecare zi ca să înviezi mereu cu o nouă speranţă în sânge. Speranţa cea nouă că acum, măcar acum, va fi altfel, că acum, sau măcar acum, lumea în care tu rezişti se schimbă puţin câte puţin în bine.

Cine este vinovat?

În niciun caz nu El, ci toţi cei care se roagă prea puţin. Prea sărac. Prea uniform. Prea nesimplu.

Fragment

M-am trezit în Această Dimineaţă şi-am strigat cu voce tare: Cu ce sens? Cu ce scop? pur şi simplu De ce? De ce să spun un complicat, trădător şi inutil Da, când pot spune un simplu Nu... Şi de fapt ce importanţă ar mai avea un Da într-o lume care refuză sistematic să-şi revizuiască amintirile proprii? Vreau să descopăr un sens nou, care să mă fascineze, să mă facă să visez din nou ceea ce nimeni nu cutează încă să viseze, vreau ceva NOU, să fie acelaşi, dar cu alt sens..., mai convingător.

P.S. Fragment dintr-o scrisoare de dragoste scrisă acum 10 ani, pe care atunci, în cele din urmă, am hotărât să nu o expediez destinatarei..., descoperită recent, între fişe şi amintiri.

Putere

Un stadion cât un munte. O singură voce. Amfiteatru, lumină, culori multe. Noapte şi lumânări. Ca un Paşte în plină vară. Prohod şi lacrimi.

Am fost prima oară în viaţa mea la Mănăstirea Nicula: un adevărat stadion în care lumea nu scandează împotriva omului sau pentru idealuri mereu false, ci unde se scandează şi se cântă numai pentru om, pentru toate slăbiciunile lui, pentru toate neîmplinirile lui, dar şi pentru o pace, pe care o simţi numai dacă îţi deschizi sufletul.

Am învăţat că atunci când îţi deschizi sufletul înveţi să te laşi judecat de toţi cei din jurul tău. Ce câştigi? Pace. Şi mulţumirea că nu eşti singur pe cale.

În icoana Maicii Domnului de la Nicula, Maica este îmbrăcată într-o haină roşie vişinie, sub care se vede ca o margine o altă haină, de un albastru de culoarea cerului. Culoarea cerului. Cerul acoperit de suferinţa ei se descoperă numai celor care învaţă (din nou) să se uite la cer. Cerul încape în icoană. Şi încă mult mai mult.

Întoarcere

Întoarcerea acasă de la Tismana. Pace şi bucurie. Mulţumirea din inimile adolescenţilor din tabăra de la Mănăstirea Tismana (5-9 iulie 2010) îţi dă putere, îţi spune că eşti pe un drum bun, că trebuie să continui, şi mai ales că nu trebuie să îţi faci atât de multe griji, atunci când te încredinţezi Celui de-al 12-lea Organizator.

Întoarcerea spre tine însuţi, spre centrul existenţei tale, acolo unde se află sursa de lumină şi speranţă de care ai nevoie. Această întoarcere iniţiatică este cea mai importantă, mai ales acum. Am învăţat acest lucru de la Marina Constantinescu în forumul de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (26 iulie - 1 august 2010). Mai mult: am învăţat ce înseamnă să te abandonezi în încredere de la cei care au fost acolo, de la oaspeţii noştri, prieteni de viitor, de la cuvintele lor, de la o echipă care a arătat responsabilitate şi multă pace. Mulţumesc pentru mulţumiri. Când ajungi la final de forum şi auzi un simplu mulţumesc, simţi din nou că zbori. Seara de duminică seara: multe mesaje şi pace.

Întoarcerea în timp, spre o comuniune umană şi 100% eterogenă. Drumul în Republica Moldova şi în Transnistria. Întoarcerea în epoca în care graniţele false puneau încă limite între oameni m-a pus mult pe gânduri. Aventură reală şi temeri false, locuri inaccesibile românilor dar pline de istorie românească. Limite, depăşiri şi diferenţe. Când ajungi acasă simţi din nou că zbori.

Întoarcerea la visele mele. De fiecare dată când ajung acasă la finalul unei poveşti proiect căreia mă dedic aproape un an întreg pentru câteva zile din timpul verii am senzaţia că zbor. Că eşti stăpân peste tot ceea ce vine în viaţa ta, prin faptul că ştii că se poate, şi crezi în asta şi te doare când vezi că ceilalţi din jurul tău nu cred. Nu cred pentru că nu au văzut. Încă. Eu cred că nu există nu se poate. Că necredinţa este o formă de vagă laşitate în faţa limitelor care ne obsedează. Pe un drum din Vaslui (cred), într-o maşină care mergea cu viteză spre casă, m-am uitat la cer şi am văzut un balaur care fugărea un iepuraş, sub formă de nori, poveşti de abur şi ceaţă, postate sus pe cerul conştiinţei mele. Trecut şi viitor. Transformare, vânt, credinţă. Lumină lină.

Cred, Doamne, ajută-mi necredinţei mele (Mc 9:14).
Simt, Doamne, ajută-mi nesimţirii mele.
Iubesc Doamne, ajută-mi neiubirii mele.
Visez, Doamne, ajută-mi nevisări mele.
Mă minunez, Doamne, ajută-mi neminunării mele.
Îmi aduc aminte, Doamne, ajută-mi uitării mele.
Mă rog, Doamne, ajută-mi tăcerii mele.
Sunt aici, Doamne, ajută-mă în tot ceea ce nu sunt încă.

Întoarcerea la normalitate şi partea a doua a zilei de 10 august. Descoperirea prieteniei. Aş fi vrut să spun redescoperirea. Dar e ceva atât de nou, atât de frumos, încât nu voi putea niciodată face o comparaţie cu trecutul mai recent sau mai puţin recent. Cărţi, cale ferată, mesaj, muzică, o rolă de film, rugăciune, biserică, nori, lumină, galben, verde, roşu. Din toate, un zbor cu lacrimi presărate peste toate încercările ultimului timp. În mod clar nu există nu se poate.

De fapt: prietenii mei m-au întrebat de multe ori în ultimii ani dacă oamenii se schimbă. De fiecare dată le spuneam că nu se schimbă. Că un om, aşa cum este el, nu se schimbă. El se poate face mai atent, mai bun, reuşeşte poate să potenţeze ceea ce este bine ascuns în el, dar pe fond nu credeam că se poate schimba. Erau cu toţii dezamăgiţi de răspunsul meu, dar preferam să nu mint. Nu văzusem nicio schimbare în viaţa mea, ca să pot spune că chiar se poate schimba un om. Ştiam poveşti cu sfinţi mari şi mici care s-au schimbat, cu oameni de demult care reuşiseră acest lucru, pentru mine, deşi ceva în mine cerea un mare da, îmi părea mereu imposibil. Dar, azi mi-am dat seama că nu există nu se poate. Deşi e greu, chiar foarte greu. Se poate. E pur si muove. Rostit cu un sfert de gură, dar cuvintele se aud. Şi sunt cuvinte calde. Da, oamenii se pot schimba. Îmi cer scuze tuturor celor cărora le-am spus o mare prostie până acum.

Acum ceva timp citeam într-un roman al lui Savatie Baştovoi, ale cărui urme le-am căutat la Chiţcani, că: Cine-l schimbă pe om? - Dragostea. E pur si muove e valabil numai dacă răspunsul este: Dragostea lui Dumnezeu. Cred că dădeam un răspuns negativ mereu la această întrebare, tocmai pentru că această Dragoste era o teorie. Acum pentru mine nu mai este.

Întoarcerea la lumină. La Mănăstirea Căpriana din Basarabia nu se poate intra în biserica veche a lui Petru Rareş. Dar nu există nu se poate.












O biserică veche fără niciun fel de icoane, în stadiu înaintat de restaurare. Pe lângă schelele murdare, un singur scaun, lângă uşiţa care duce spre clopote (singurele obiecte vii din biserică). Cineva aşteaptă nevăzut pe acest scaun o schimbare.

Nu există nu se poate.