În faţa mea într-un troleibus dintr-un oraş pentru prima dată îngheţat, văd o persoană umană. A fost un şoc. O întreb ,,-Dumneavoastră sunteţi?'', se uită la mine adânc, nu cred că voi putea uita acei ochi, văd o lacrimă... şi fuge, troleibusul ajunge într-o staţie şi ea se strecoară repede printre reticenţi, coboară şi se pierde prin mulţime.
Stau neclintit. Simt că nu mai respir şi nici inima nu mai bate. Totul stă, şi oraşul şi oamenii stau şi se uită la mine. Ce am vrut să-i fac de a fugit aşa?... Totul se învârte în jurul meu şi înacelaşi timp totul stă. Nu se întâmplă nimic.
Am recunoscut în Doamna din faţa mea o bătrânică care venea foarte des la Biserica Schitul Măgureanu unde cântam împreună cu alţi colegi şi ne aducea fiecăruia câte o ciocolată Africana şi câteva fructe. Era acolo, demnă, împăcată, de fiecare dată la sfârşit venea şi ne aducea un dar. A dăruit mereu.
Acum însă..., cu hainele murdare şi învechite, cu o pungă în care strânsese câteva resturi de mâncare (resturi de senvişuri, hârtii, sticle de suc), cu o piele nespălată, aveam în faţă aceeaşi ochi. Îmbrăcaţi în multă suferinţă. Şi ruşine şi împăcare. Şi nedumerire, şi multă luptă pentru supravieţuire.
De ce îi uităm pe cei ce fac bine. De ce? de ce? de ce?
De ce tăcem? De ce fugim?
Frica este primul sentiment pe care l-am simţit timp de câteva staţii. Mi-am promis în sinea mea să fac mulţi copii, să am o familie mare. Ca nimeni dintre cei de-ai mei (şi bineînţeles chiar eu) să nu rămână vreodată singur. Doamne, cât de slabi suntem! După aceea m-am împăcat. Este imposibil ca dincolo de suferinţă să nu existe adevărata fericire. Am ajuns acasă şi mi-am dat seama că toată pacea şi tulburarea pe care le-am trăit în acel moment vin de la Cel care călătorea cu Doamna mea de la Biserică. În mirosul de care alţii fugeau Se ascundea El.
sâmbătă, 8 noiembrie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
