luni, 16 august 2010

Putere

Un stadion cât un munte. O singură voce. Amfiteatru, lumină, culori multe. Noapte şi lumânări. Ca un Paşte în plină vară. Prohod şi lacrimi.

Am fost prima oară în viaţa mea la Mănăstirea Nicula: un adevărat stadion în care lumea nu scandează împotriva omului sau pentru idealuri mereu false, ci unde se scandează şi se cântă numai pentru om, pentru toate slăbiciunile lui, pentru toate neîmplinirile lui, dar şi pentru o pace, pe care o simţi numai dacă îţi deschizi sufletul.

Am învăţat că atunci când îţi deschizi sufletul înveţi să te laşi judecat de toţi cei din jurul tău. Ce câştigi? Pace. Şi mulţumirea că nu eşti singur pe cale.

În icoana Maicii Domnului de la Nicula, Maica este îmbrăcată într-o haină roşie vişinie, sub care se vede ca o margine o altă haină, de un albastru de culoarea cerului. Culoarea cerului. Cerul acoperit de suferinţa ei se descoperă numai celor care învaţă (din nou) să se uite la cer. Cerul încape în icoană. Şi încă mult mai mult.

Niciun comentariu: