Uşa

„Acolo unde Iisus trăieşte, marii răniţi se adună.
Noi suntem o uşă care nu se închide niciodată.

Dacă suferi de orice fel de durere,
stai lângă această uşă. Deschide-o.”

Traducerea unei inscripţii în persană gravată pe uşa bisericii creştine din Shiraz (Iran). Versurile aparţin lui Rumi.

Sărbătoare

Astăzi este 6 ianuarie, sărbătoarea Epifaniei. Dincolo de accidentul începerii acestui jurnal epifanic survenit cu ceva timp în urmă, viaţa mea capătă pe zi ce trece mai multă putere şi mai mult timp. Am timp nu pentru a face ceva în plus, ci pentru a simţi ceva în plus. Puterea lui mai mult şi timpul lui mai bine. Unde trăiesc? Trăiesc în două lumi. Sunt purtătorul unei duble cetăţenii. Trăiesc în lumea mea şi în lumea din lume, în care din păcate există multă nefericire, cauzată de lipsa de libertate şi de lumină. Există multe diferenţe dintre aceste două lumi. Mulţi prieteni (adevăraţi) încearcă să mă înţeleagă şi în acelaşi timp să mă atenţioneze şi să îmi spună cum că lumea mea nu s-ar potrivi cu lumea celorlalţi, cu lumea din lume. Au şi nu au dreptate. Ei spun că lumea din lume nu este cerul pe pământ şi nici visul nu este realitate. Dar totuşi, ceva este. Şi epifania înseamnă tocmai să vezi aceste mici încercări de unire, micile binecuvântări ale lumii din lume arătate în colţurile necercetate ale vieţii, acolo unde ochilor li se descoperă câte ceva din taina lumii. De fiecare dată mici scăpări care transformă fericirea dintr-un concept într-un vis împlinit şi viaţa în viaţă nouă.

Am crezut la început că voi porni la drum de unul singur. Nu a fost să fie aşa. Am descoperit câţiva iubitori ai lumii celei ascunse în lumea din lume şi am realizat în timp că, în realitate, fericirea în lumea epifanică constă în descoperirea celuilalt şi a Celuilalt, cu toţii împreună pe aceleaşi Cale.

Timpul nepereche

Clipa dintre ani am petrecut-o cu gândul la alte clipe. Ştiam cât de efemer este momentul care face trecerea dintre o emoţie pierdută în trecut şi o alta, sfioasă, venită din viitor, destinată şi ea, probabil, aceleiaşi treceri. Dar poate acum, la cumpăna dintre ani, a fost mai evident adevărul că timpul nepereche este numai timpul întâlnirii. Timpul unic este întâlnirea mea cu Cineva. Înafara acestei întâlniri totul este trecere de nestăvilit. Se întâmplă să mă pierd adesea în lumina ochilor celor de lângă mine, să mă uit mult (câteodată chiar prea mult, insistent, chiar cu o fină obsesie) în ochii celorlalţi, o privire ca o întrebare..., şi ştiu că, orice ar fi, numai atunci când încerc să văd dincolo de privirea aceea miracolul gândurilor sale ascunse, puterea omului, visele, speranţele, tristeţea şi dragostea lui, numai atunci sunt eu şi numai eu stăpânul adevărat al propriilor mele clipe, clipe ce nu mai trec după legea dură a timpului pereche, ci care doar se topesc fin în miezul întâlnirilor mele.

Şi poate a fost mai uşor pentru mine să văd în jurul meu diferenţa dintre timpul pereche şi cel nepereche tocmai pentru că am trecut cumpăna dintre ani (n-aş putea spune că am petrecut-o, nici că am trăit-o, pentru că nu ea a fost subiectul trăirilor mele acolo) pe malul Bosforului. Galata genovezilor, Karaköy, Beyoglu, Kabataş, Fanarul sărac şi smerit, Hipodromul, ţărmul asiatic al Üskudarului, mulţimea de minarete care înţeapă cerul chemându-i pe oameni la întâlnirea cu un Dumnezeu necoborât încă pe pământ (Căruia I se spune Allah). Vezi mozaicuri multe, pietre vechi şi descifrezi poveşti în limbi nemaivorbite, simţi mirosuri combinate în fine arome, simţi aburi de lumină. Toate aceste nume şi toate aceste imagini fac parte din arhitectura a ceea ce se numeşte pur şi simplu Oraşul. Unicul oraş pe două continente. Am revenit aici pentru găsi lumina şi melancolia cărţilor lui Pamuk. Şi nu numai. Aici apusul are mereu culoarea sângelui vărsat pentru credinţă. Ştiu că aici voi găsi mereu mai multă culoare şi mai mult zgomot uman decât aş putea să cer. Am revenit pentru a vedea istoria vie a unei suferinţe autentice. Pentru a vedea cum se uneşte vechiul cu modernul. Pentru a vedea în aceeaşi lumină Europa şi Asia. Sau pur şi simplu pentru a vedea.

A vedea minuni vechi şi noi. Şi în faţa unei minuni îţi apleci pe nesimţite privirea şi mulţumeşti. Că eşti acolo şi că minunea încă mai poate fi văzută. A te închina pe nevăzute înseamnă a simţi dincolo de aglomeraţia din muzee spiritul viu al unor mozaicuri care spun povestea bizantină a luminii, a puterii, a adevărului trăit de ei şi poate şi de mine.

La Sfânta Sofia, în faţa înţelepciunii unite a lui Dumnezeu şi a oamenilor simţi că numai o minune ţine aceea cupolă, cu deschiderea şi unghiurile ei, ca un semn fin al coborârii Celui de dincolo de cupolă acolo lângă tine. Într-o noapte poetul Ioan Alexandru s-a pierdut în întunericul nopţii sub cupola cea mare, ca mai apoi să spună că aceea a fost noaptea timpului său nepereche, timpul întâlnirii sale cu Dumnezeu. La Chora, minunea frumuseții care a cucerit timpul și islamul. Nu greşesc când spun că am revăzut cele mai frumoase mozaicuri creştine din lume.

Trei locuri din Istanbul în care rămâi fără cuvinte:

sub cupola Sfintei Sofia



lângă mozaicurile din vechea mănăstire Chora (Kairesi Müzesi)



în faţa mormântului lui Alexandru cel Mare



Mi-am încărcat simţirile cu multă melancolie şi multă lumină, sub soarele alb de dincolo de fulgii de zăpadă. Am simţit ceva din lumea de basm văzând că ninge cu soare mult. Iar oamenii... ce minune...!