vineri, 20 august 2010

Fragment

M-am trezit în Această Dimineaţă şi-am strigat cu voce tare: Cu ce sens? Cu ce scop? pur şi simplu De ce? De ce să spun un complicat, trădător şi inutil Da, când pot spune un simplu Nu... Şi de fapt ce importanţă ar mai avea un Da într-o lume care refuză sistematic să-şi revizuiască amintirile proprii? Vreau să descopăr un sens nou, care să mă fascineze, să mă facă să visez din nou ceea ce nimeni nu cutează încă să viseze, vreau ceva NOU, să fie acelaşi, dar cu alt sens..., mai convingător.

P.S. Fragment dintr-o scrisoare de dragoste scrisă acum 10 ani, pe care atunci, în cele din urmă, am hotărât să nu o expediez destinatarei..., descoperită recent, între fişe şi amintiri.

luni, 16 august 2010

Putere

Un stadion cât un munte. O singură voce. Amfiteatru, lumină, culori multe. Noapte şi lumânări. Ca un Paşte în plină vară. Prohod şi lacrimi.

Am fost prima oară în viaţa mea la Mănăstirea Nicula: un adevărat stadion în care lumea nu scandează împotriva omului sau pentru idealuri mereu false, ci unde se scandează şi se cântă numai pentru om, pentru toate slăbiciunile lui, pentru toate neîmplinirile lui, dar şi pentru o pace, pe care o simţi numai dacă îţi deschizi sufletul.

Am învăţat că atunci când îţi deschizi sufletul înveţi să te laşi judecat de toţi cei din jurul tău. Ce câştigi? Pace. Şi mulţumirea că nu eşti singur pe cale.

În icoana Maicii Domnului de la Nicula, Maica este îmbrăcată într-o haină roşie vişinie, sub care se vede ca o margine o altă haină, de un albastru de culoarea cerului. Culoarea cerului. Cerul acoperit de suferinţa ei se descoperă numai celor care învaţă (din nou) să se uite la cer. Cerul încape în icoană. Şi încă mult mai mult.

miercuri, 11 august 2010

Întoarcere

Întoarcerea acasă de la Tismana. Pace şi bucurie. Mulţumirea din inimile adolescenţilor din tabăra de la Mănăstirea Tismana (5-9 iulie 2010) îţi dă putere, îţi spune că eşti pe un drum bun, că trebuie să continui, şi mai ales că nu trebuie să îţi faci atât de multe griji, atunci când te încredinţezi Celui de-al 12-lea Organizator.

Întoarcerea spre tine însuţi, spre centrul existenţei tale, acolo unde se află sursa de lumină şi speranţă de care ai nevoie. Această întoarcere iniţiatică este cea mai importantă, mai ales acum. Am învăţat acest lucru de la Marina Constantinescu în forumul de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (26 iulie - 1 august 2010). Mai mult: am învăţat ce înseamnă să te abandonezi în încredere de la cei care au fost acolo, de la oaspeţii noştri, prieteni de viitor, de la cuvintele lor, de la o echipă care a arătat responsabilitate şi multă pace. Mulţumesc pentru mulţumiri. Când ajungi la final de forum şi auzi un simplu mulţumesc, simţi din nou că zbori. Seara de duminică seara: multe mesaje şi pace.

Întoarcerea în timp, spre o comuniune umană şi 100% eterogenă. Drumul în Republica Moldova şi în Transnistria. Întoarcerea în epoca în care graniţele false puneau încă limite între oameni m-a pus mult pe gânduri. Aventură reală şi temeri false, locuri inaccesibile românilor dar pline de istorie românească. Limite, depăşiri şi diferenţe. Când ajungi acasă simţi din nou că zbori.

Întoarcerea la visele mele. De fiecare dată când ajung acasă la finalul unei poveşti proiect căreia mă dedic aproape un an întreg pentru câteva zile din timpul verii am senzaţia că zbor. Că eşti stăpân peste tot ceea ce vine în viaţa ta, prin faptul că ştii că se poate, şi crezi în asta şi te doare când vezi că ceilalţi din jurul tău nu cred. Nu cred pentru că nu au văzut. Încă. Eu cred că nu există nu se poate. Că necredinţa este o formă de vagă laşitate în faţa limitelor care ne obsedează. Pe un drum din Vaslui (cred), într-o maşină care mergea cu viteză spre casă, m-am uitat la cer şi am văzut un balaur care fugărea un iepuraş, sub formă de nori, poveşti de abur şi ceaţă, postate sus pe cerul conştiinţei mele. Trecut şi viitor. Transformare, vânt, credinţă. Lumină lină.

Cred, Doamne, ajută-mi necredinţei mele (Mc 9:14).
Simt, Doamne, ajută-mi nesimţirii mele.
Iubesc Doamne, ajută-mi neiubirii mele.
Visez, Doamne, ajută-mi nevisări mele.
Mă minunez, Doamne, ajută-mi neminunării mele.
Îmi aduc aminte, Doamne, ajută-mi uitării mele.
Mă rog, Doamne, ajută-mi tăcerii mele.
Sunt aici, Doamne, ajută-mă în tot ceea ce nu sunt încă.

Întoarcerea la normalitate şi partea a doua a zilei de 10 august. Descoperirea prieteniei. Aş fi vrut să spun redescoperirea. Dar e ceva atât de nou, atât de frumos, încât nu voi putea niciodată face o comparaţie cu trecutul mai recent sau mai puţin recent. Cărţi, cale ferată, mesaj, muzică, o rolă de film, rugăciune, biserică, nori, lumină, galben, verde, roşu. Din toate, un zbor cu lacrimi presărate peste toate încercările ultimului timp. În mod clar nu există nu se poate.

De fapt: prietenii mei m-au întrebat de multe ori în ultimii ani dacă oamenii se schimbă. De fiecare dată le spuneam că nu se schimbă. Că un om, aşa cum este el, nu se schimbă. El se poate face mai atent, mai bun, reuşeşte poate să potenţeze ceea ce este bine ascuns în el, dar pe fond nu credeam că se poate schimba. Erau cu toţii dezamăgiţi de răspunsul meu, dar preferam să nu mint. Nu văzusem nicio schimbare în viaţa mea, ca să pot spune că chiar se poate schimba un om. Ştiam poveşti cu sfinţi mari şi mici care s-au schimbat, cu oameni de demult care reuşiseră acest lucru, pentru mine, deşi ceva în mine cerea un mare da, îmi părea mereu imposibil. Dar, azi mi-am dat seama că nu există nu se poate. Deşi e greu, chiar foarte greu. Se poate. E pur si muove. Rostit cu un sfert de gură, dar cuvintele se aud. Şi sunt cuvinte calde. Da, oamenii se pot schimba. Îmi cer scuze tuturor celor cărora le-am spus o mare prostie până acum.

Acum ceva timp citeam într-un roman al lui Savatie Baştovoi, ale cărui urme le-am căutat la Chiţcani, că: Cine-l schimbă pe om? - Dragostea. E pur si muove e valabil numai dacă răspunsul este: Dragostea lui Dumnezeu. Cred că dădeam un răspuns negativ mereu la această întrebare, tocmai pentru că această Dragoste era o teorie. Acum pentru mine nu mai este.

Întoarcerea la lumină. La Mănăstirea Căpriana din Basarabia nu se poate intra în biserica veche a lui Petru Rareş. Dar nu există nu se poate.












O biserică veche fără niciun fel de icoane, în stadiu înaintat de restaurare. Pe lângă schelele murdare, un singur scaun, lângă uşiţa care duce spre clopote (singurele obiecte vii din biserică). Cineva aşteaptă nevăzut pe acest scaun o schimbare.

Nu există nu se poate.