Care este culoarea Raiului? Se poate, oare, ea vedea, cânta, atinge?
- Primul lucru pe care trebuie să îl faci este să înţelegi lemnul. Trebuie să ştii că fiecare fel de lemn este potrivit pentru ceva anume. Spre exemplu, ia-l pe acesta în mâini. Vezi că este moale, nu-i aşa? Acesta este plop, care este uşor la sculptat. Acum, ia-l pe acesta... Ce ai? De ce plângi? Un bărbat nu plânge niciodată! Ţi-e deja dor de ai tăi?
Băiatul răspunse:
- Nu.
- Atunci ce?
- Ştiţi, nimeni nu mă iubeşte. Nici măcar bunica. Toţi fug de mine pentru că sunt orb. Dacă aş vedea, aş merge la şcoala din sat cu ceilalţi copii, dar aşa trebuie să mă duc la şcoala pentru orbi, pe partea cealaltă a lumii. Profesorul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe cei orbi mai mult decât pe ceilalţi, pentru că ei nu pot vedea. Dar i-am spus că dacă este aşa, atunci nu ne-ar fi făcut orbi, aşa încât să nu Îl putem vedea. Dar el mi-a spus: Dumnezeu nu este vizibil. El este peste tot, poţi numai să Îl simţi. Îl vezi prin intermediul degetelor. De atunci îl caut pe Dumnezeu, până în ziua în care degetele mele Îl vor atinge. Şi atunci Îi voi spune totul, chiar şi secretele inimii mele.
- Profesorul tău avea dreptate.
În lumea celor mari şi văzători există o neliniştită tăcere absurdă, ce se naşte din ignoranţă şi ruşine. Ştiu filmul acesta de mult timp. Îl revăd atunci când am timp ca un veritabil tratat de gnoseologie teologică. Ce putem şti şi ce nu putem şti despre Dumnezeu stă în propriile noastre mâini. Dumnezeu poate fi citit în grâu, în pâine, în flori, în apă, în pietre, ca nişte puncte pe o mare foaie, cu degetele plimbându-te în căutarea unui sens, ca un copil nevăzător care învaţă să citească cu degetele. Toate energiile mele irosite aiurea în discuţii mereu inoportune cu tineri care preferă să nu creadă - şi asta numai pentru că este la modă să nu crezi - sunt recalibrate în jurul mâinii aurite care Îl caută pe Dumnezeu.
Moş Crăciun, anul acesta, ca şi în ceilalţi ani, a fost nevăzător. Sutele de copii din faţa lui nu şi-au dat seama. Au ştiut doar că ceva nu este în regulă cu Moşul acesta. Nu ştiau de ce le caută faţa, de ce le caută mâinile, de ce îi atingea aşa. Şi nu ştiau că până la urmă tensiunea dintre el şi ei se rezolva de fiecare dată numai în acele cuvinte care erau sincere.
De fapt, noi înşine, de mult timp încoace, suntem nişte nevăzători. Nu mai vedem decât întunericul cauzat de lipsa luminii din spatele cuvintelor. Ne credem împăcaţi cu morala din cărţi, ne credem fericiţi în jurul celor dragi, ne soarbem oboseala prilejuită de micile fapte bune pe care le-am făcut cu ocazia Crăciunului. Şi în aceste condiţii stas, în acest întuneric fiinţial tras la indigo, care ne umple viaţa şi ne transformă în analfabeţi ai spiritului, mai poţi oare simţi cumva culoarea Raiului, mirosul luminii, strălucirea Cuvântului? Eu cred că da, dar numai dacă faci un exerciţiu de nevedere, numai dacă uiţi că poţi şi vedea. Adică, numai dacă ştii să ieşi din tine şi să intri în poveste. Pentru că numai intrând în poveste vei înţelege că totul are un sens. Că în lumea noastră, a adulţilor atotştiutori şi obraznici, stă ascuns un Cuvânt nesfârşit de Revelaţie ce trebuie citit, memorat, cântat.
P.S.: Ochii lor erau deschişi, dar în acelaşi timp închişi,
ca să nu vadă Slava sau starea lor nenorocită,
ca să nu vadă Slava Cortului dinăuntru
nici goliciunea trupurilor lor.
Aceste două cunoştinţe Dumnezeu le-a ascuns în Pom,
aşezându-l judecător între cele două părţi.
Laudă dreptăţii Tale, care încununează pe cei biruitori!
Sf. Efrem Sirul, Imnele Raiului, III, 6 (trad. diac. Ioan I. Ică jr, ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 39).
Ni s-au deschis ochii şi ni s-au închis ochii. Şi aceasta ca să vedem şi slava şi căderea, şi ca să nu mai vedem nici căderea, nici slava. Fericiţi cei ce au conştiinţa că nu văd şi caută să vadă.
Nu eşti niciodată singur.
Nu credeam că vei veni să mă iei.
Ştiinţa de a citi este ca un Botez.
Numele tău este Bucurie.
Darul de a fi pâine.
Sinceritate.
Cu Bunica te pierzi în flori şi te regăseşti în dragoste.
Dincolo de judecată. La şcoală.
Dragostea vindecă de sărăcie.
Cerul şi pământul. O singură mână le poate cuprinde şi înţelege.
Imaginile sunt preluate din filmul Rang e Koda (The Colour of Paradise), realizat de Majid Majidi în 1999, premiat în acelaşi an pentru cea mai bună imagine la Festivalul de film de la Montreal. Un film de referinţă pentru adevăratul islam pe care noi nu îl cunoaştem, pentru cultura persană şi pentru Iranul care fascinează dincolo de prejudecăţi.
