Tu

Lasă, dacă nu iubeşti
cuvintele să îngheţe, nerostite

chiar dacă nu vei înţelege până la moarte, crede-mă
oricine ai fi, eşti nepreţuit
o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,
îndumnezeind
a deschis cerurile până la ultima suflare
ca tu să primeşti în potirul
inimii tale - cum cerul
nu poate cuprinde, nici spune
ca tu să înveţi să nu mai
mori, niciodată

(Daniel Turcea, Tu, vol. Poeme de dragoste - postume)

Un gând venit după o lectură de seară mi-a confirmat că această poezie a lui Daniel Turcea spune esenţialul despre creştinism. Dar ce înseamnă a spune esenţialul despre creştinism acum, când toţi fug de esenţe şi se ascund în spectacol, când nimeni nu mai cere viaţă, ci numai hrană, când nimeni nu mai cere iubire, ci numai dorinţe.

Esenţialul despre creştinism înseamnă din punctul meu de vedere posibilitatea de a simţi dincolo de cuvinte întâlnirea cu Dumnezeu şi învierea ta (ca tu să înveţi să nu mai mori niciodată). În timpul lui Eminescu esenţial era să înveţi să mori (Odă în metru antic), acum esenţial este să învăţăm să nu mai murim. E parcă timpul cel mai potrivit pentru o astfel de lecţie de dincolo de moarte.

Dar cum se poate învăţa o astfel de lecţie? După modelul cerului şi al potirului din centrul sufletului şi al cosmosului, prin tăcerea inimii şi prin dragostea neomenească a lui Dumnezeu. Reciteşte poezia ca pe un imn de independenţă adevărată a omului în faţa propriilor limitări la care lumea neînviată îl subjugă pe om: eşti nepreţuit, nu ai preţ, omule, spune cerul, pentru că m-am deschis şi pentru că m-am născut în inima ta, o nouă iesle cosmică, un nou altar.

A spune te iubesc înseamnă a spune tu nu vei mai muri niciodată (Pr. Dumitru Stăniloae). Şi nu se referă la victoria memoriei în faţa timpului, ci se referă la iubirea din a cărei răstiginre se naşte învierea. Atât de mult a fost iubit omul, încât i s-a dat posibilitatea învierii. Orice netrăire a acestui adevăr este gheaţă, nerostire, orice vorbire fără de experienţă este minciună. Restul eşti numai Tu. Tu însuţi în faţa Adevărului. Adevărat a înviat!

P.S. Trebuie să recunosc că atunci când am început acest jurnal epifanic m-am gândit la volumul lui Daniel Turcea, Epifanie (1978), un volum lecţie despre creştinism, om şi Dumnezeu. Recitirea lui acum mi-a născut un imbold în minte, de a cita din când în când pe acest blog din poeziile lui, mai ales că nu este cunoscut mai deloc în România, deşi are poate cea mai frumoasă poezie religioasă. Cred că este un lucru bun, dar nu se va întâmpla decât în acord cu propriile mele tăceri şi vorbiri.