Hristos este pacea mea.

P.S. De fiecare dată când am scris în acest jurnal, am scris de fapt despre Hristos. El este începutul şi sfârşitul căutărilor mele. În El cred, în El mă încred. Îl iubesc şi numai pacea lui îmi este mie pace. Toate căutările de mai jos, toate experienţele, toate cuvintele scrise aici trebuie citite şi înţelese în relaţia nerostită cu Hristos. El este Cel Care Se ascunde în experienţele mele de viaţă, în întâlnirile şi micile bucurii primite conştient sau inconştient de-a lungul anilor. Când stau acum să mă gândesc la momentul în care am început acum mai mulţi ani să scriu acest jurnal epifanic, îmi dau seama cum lucrează Dumnezeu în viaţa omului şi cum El, Cel mai dulce Nume, Cel mai puternic şi mai cald Nume, nu te lasă singur niciodată, oricât de singur crezi că ai fi, oricât de îngenunchiat ai fi. De atunci şi până azi au trecut multe zile de căutări şi s-au întâmplat multe lucruri frumoase. Eu însumi m-am schimbat. Nu mai sunt tânărul din poza de sus. Schimbarea, numai prin Hristos, vine în timp, dar este semnul real al unui nou început. Sunt acelaşi, dar nu mai sunt acelaşi. Astăzi pun punct jurnalului epifanic. Din simplul motiv că de azi cuvintele primesc altă putere. O putere care îmi este dată, dar care nu îmi aparţine. Voi continua un alt jurnal, ascetic sau epifanic, sub o altă formă, şi la un alt nivel. Numai cu ajutorul Celui Care dă pace tuturor.

P.S. 2: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, Mare Făcătorule de minuni!

În general nu am scris pentru cei care au citit. Am scris pentru mine. Deşi poate fiecare în parte din cei care au citit, cunoscuţi sau necunoscuţi, s-a folosit de ceva. Cuvântul lucrează în timp, într-un mod care nu se suprapune cu ecuaţiile din minţile noastre reduse la simetrie. Ştiu un lucru sigur: cuvântul rămâne, cu puterea lui personală, proiectat în mintea omului într-o secundă, şi plasat între oameni pentru veşnicie. Nu am reuşit să iniţiez sau să păstrez un dialog cu cei care au citit. Aşa a fost să fie. Dar ştiu că, în timp, cuvântul caută persoana, cuvântul cere dialogul, cuvântul devine comuniune.

Aşteptare

Paşii ni se plimbau singuri prin praful teilor. Era aerul de munte care ne ţinea legaţi de pământ. Dar parfumul anormal al combinaţiei de brad şi tei ne ameţea în acord cu vârfurile încă înălbite de zăpadă. Ca un rai pământesc multicolor şi alb.

Îmi spune: Tatăl meu nu a acceptat niciodată să mă fac preot. Cu doar câteva zile înainte de a muri, a acceptat. Mi-a spus: dacă vrei, vrei şi asta este. Dar... Se opreşte. Continuă cu jumătate de glas: asta era duminică şi luni a murit.

Lucrurile sunt foarte clare. În viaţă aştepţi şi vrei. Cu diferite intensităţi, mai mult nu vrei, mai mult vrei, mai mult speri, sau mai puţin, depinde... Dar tot ce ţi se dă, nu conştientizezi decât în vecinătatea veşniciei. Ca să înţelegi ce este cu tine, trebuie să te pui la marginea acestei vieţi şi să priveşti puţin, măcar puţin, dincolo...

Acum este toamnă. Între timp s-au schimbat multe. Dar combinaţiile de adevăr şi de viaţă par a fi aceleaşi. Întrebările din jurul meu par toate a se raporta la sistem. Toţi te întreabă de sistem. La presiunea dură a sistemului, uiţi de relaţia ta personală cu El. Atunci când Îl ţii în mână, obligatoriu trebuie să Îl ţii şi în suflet. Dacă nu, devii schizoid, militant de franjuri de cuvânt, prins între obligaţii şi impresii, între cărţi ştiute şi neputinţe neştiute.

Îmi spune din nou: Ştii cum e? O singură Liturghie de-ai sluji, şi îţi dai seama. Ca o semnătură pusă pentru veşnicie din partea unui necunoscător fricos, care nu ştie ce semnează. Doar El îţi dă Liturghiile pe care le faci. Şi nimeni vreodată nu ţi le mai poate lua înapoi. Totul în viaţa creştină se face din perspectiva veşniciei. Ăsta este gândul care te doboară şi te încălzeşte în acelaşi timp. Un păcat iertat nu până la moarte, ci pentru totdeauna. Cât de lung este acest totdeauna nu poţi gândi. Şi nici măcar simţi. O boală vindecată, nu amânată, nu amăgită într-o moarte în care nu mai contează de eşti bolnav sau sănătos, că oricum mori. Ci o boală vindecată, pur şi simplu.

Sistemul este sacrificial. Pe cei drepţi îi sacrifică. Este semnul sabiei care trece prin inimile celor curaţi. Implacabil. Trebuie să accepţi acest sacrificiu, împreună cu ispitele lui. Nu există ieşire din logica sacrificiului. Acum nu se moare pentru credinţă, cel puţin în România. Dar mori puţin pentru lume, din cauza ei, dar pentru ea. Şi aşa înţelegi, măcar în parte, ce înseamnă credinţa.

În ultimele zile, mi-am dat seama de primatul credinţei în toate. Rămâne răspunsul la întrebarea: ce faci acolo unde credinţa este prea slabă. Rugăciunea este singurul răspuns pe care îl am. Rugăciunea pentru viaţa lumii şi pentru toţi cunoscuţii şi necunoscuţii din ea, pentru toţi semenii şi străinii, bolnavi cu toţii, din lume, în acest mare spital care este Biserica, un rai pământesc, multicolor şi... alb.

P.S.: Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.
Acum nu rămâne decât aşteptarea.
10 zile de rugăciune. (Faptele Apostolilor 2,1)
O viaţă întreagă.

Întoarcerea

Filmele bune sunt cele care te obsedează. Te obsedează în primul şi în primul rând pentru că te regăseşti expus în poveste, te regăseşti prins în mintea gânditoare a celui care povesteşte. În cele din urmă şi pentru că îţi dai seama cât de fragili suntem pe interior, expuşi aceluiaşi adevăr al devenirii.

Acest film m-a obsedat în sensul bun. L-am primit cu o mică încurajare: uită-te la acest film creştin şi spune-mi ce crezi. Acum nu ştiu exact ce cred. Poate că nu e nimic de crezut atâta timp cât expune în fond o evidenţă: sensul jertfei şi al dragostei, care nu se împlineşte decât în paradigma creştină a relaţiei, atât de neînţeleasă astăzi, poate mai mult ca ieri, la fel cum neînţeleasă rămâne şi în film.

Un film despre o parabolă întoarsă: pilda tatălui rătăcitor. Doi copii sunt crescuţi singuri de mama lor - obsedantă această insistenţă pe cei doi băieţi: unul matur, altul imatur; unul corect, celălalt mai puţin, dar în care de fapt te regăseşti în egală măsură. La un moment dat, tatăl revine şi îi introduce într-o călătorie mută a maturizării. Excursia se transformă în căutare de sens, în luptă interioară, în descoperirea lumii dinafară. Copilărie vs. putere, entuziasm vs. neînţelegerea adultului.

Tehnica este evident provocatoare: filmează în cruce, purtând camera de sus în jos şi de la dreapta la stânga. El moare în final, căutându-l pe copilul mai mic în turnul abandonat al lumii. Babel vs. pustie, pământ vs apă, în fond mormânt de pământ vs. mormânt de apă.

Urmărirea drumului este tulburătoare. Filmul şi fotografia sunt integrate în paradigma moarte - înviere. Filmul se termină cu o serie de 24 de fotografii care schimbă radical povestea, mesajul, personajele. Atâta iubire necunoscută, alb şi negru. Iubeşti şi cauţi să înţelegi. Ce înseamnă să fii matur? Să ai părinţi în cer şi pe pământ.

Mi-a adus aminte pentru  o clipă de acea nuvelă a lui Eliade, cu fotografia veche de 14 ani. Sensul minunii alb-negru. Prinsă pe negativul iubirii, în acea secundă care arată sensul veşniciei: prezentul continuu descoperit în jertfă.

Despărţire vs. regăsire. Înţelegem ce avem atunci când nu mai avem. 

 Putere şi mult vis. Când eşti mic crezi că tot universul te ajută.
Când ajungi mare, crezi mai mult în tine, decât în celălalt. De fapt, acesta este aşa-zisa maturizare.

 Mama face semnul Sfintei Cruci. Peste tot în film se simte prezenţa binecuvântării ei.

Înveţi şi descoperi. Că eşti puternic în mijlocul unei lumi pe care încet încet o supui, deşi la sfârşit îţi dai seama că ea e cea care te supune.

 Alergare. Evadare. Mirare.

 În filmele ruseşti ploaia este simbolul binecuvântării.

 În centrul lumii se află o comoară ascunsă. Dragoste se numeşte.

 Iubire cât un ocean.

 Iubire cât un zbor.

Destinul văzut altfel. O îmbrăţişare primită la început. Parabola întoarsă ne arată că avem primită în noi deja iertarea, îmbrăţişarea, cinstea fiului neînţelegător. Acasă e acolo unde iubeşti.

Imaginile sunt preluate din filmul Vozvrashchenie - Întoarcerea (2003) de Andrei Sviagnitev. Un regizor care a reconfirmat recent miracolul filmului rusesc.

Ferestre

Orice gând care caută minunea riscă să se piardă de îndată ce se lasă prins în obscena planificare a agendei urbane, a lui trebuie şi a lui acum.

Ce este de fapt o minune într-o lume sistem care nu mai acceptă decât imediatul, evidentul, programatul, comanda? Nimic altceva decât reflexul spre o viaţă de iubire nepierdută. Există multe clişee în minţile oamenilor legate de minuni, de natural şi supranatural, de semne şi de senzaţii (mereu mai mari şi mai puternice). Dar există şi chemarea de a încerca saltul imposibil - el însuşi o minune, ca o călcare pe nori - peste prăpăstiile dintre oameni. Cele mai multe minuni pornesc de la neputinţa de a trăi dragostea ca pe o realitate din lume. Şi atunci dragostea devine realitatea de dincolo, din aşa zisul supra-natural, care de fapt e naturalul nostru interior.

Să găseşti puterea de a vedea şi simţi minunea din ceilalţi şi din tine înseamnă să reînveţi să trăieşti. Nu contează CV-ul cu care te mândreşti într-un cerc larg al mincinoşilor care vor să arate că sunt mai mult decât ceea ce sunt, demonstrând skiluri de supravieţuire interumană, competenţele călcării cu stil peste cadavre. Ci contează să aparţii unei şcoli de trăire, unde se învaţă Adevărul. Şi apoi unei şcoli a morţii unde se învaţă realitatea. Şi în mod firesc apoi să treci şi printr-o şcoală a învierii, unde se învaţă schimbarea. Nimeni în lume nu e privat de trăire, de moarte şi de înviere, în fond de dragoste lucrătoare.

Chiar dacă ajungi să te încăpăţânezi să nu mai iubeşti, să fugi, să ignori, să nu mai crezi, există mereu o şansă, încă o şansă, încă o iertare pentru tine şi tot ceea ce ai iubit. Totul e să vrei, să cauţi, să nu te rătăceşti pe cărări neumblate, necăzând în prăpăstii numai de tine însuţi inventate.

A trăi să reînvaţă mereu, cu lumina dragostei care atinge cerul şi pământul într-o singură îmbrăţişare - întrupare.

P.S. Fereastra zmeilor, Munţii Făgăraş, august 2013. O fereastră a zmeilor uitaţi de lume, exilaţi pe cerul unei alte realităţi, din păcate mult mai reală decât lumile egocentriste din marile aglomeraţii urbane. Poţi căuta iubire oriunde, chiar şi aici, între pietre dure. Găseşti oricum în tine şi în ceilalţi, în ferestrele şi văile adânci din Făgăraş, iubirile vizitatorilor iubitori de cer. Aici eşti mereu atenţionat (la tot pasul) de pericolul brutal al nevederii cerului din oameni.

Acolo unde refuzul iubirii domină, mă gândesc cu frică că am ajuns să prefer prăpăstiile Făgăraşului prăpăstiilor dintre oameni.

P.S. 2: O discuţie ce mi-a rămas în minte. Îmi explică rapid principiile extrase din Noul Testament care stau la baza congregaţiei din care face parte. O lume perfectă, ghidată exclusiv după principii (unele şi numai acelea) scrise în Cartea cea mai importantă de pe pământ. Foarte frumos. O utopie (de origine americană, dar asta este mai puţin important) care ne face mai buni, mai înţelegători, mai umani. O întreb dacă pot deveni sfânt în congregaţia ei. Ce înseamnă?, mă întreabă la rândul ei. Îi spun: păi, adică dacă am garanţia că există sfinţenie acolo, sfinţenie pe care o pot interioriza, la care pot participa, adică dacă pot învia cu sufletul, cu trupul, cu mintea concret, zi de zi... Îmi caută cuvintele şi nu mă înţelege. Continui: o biserică sau o comunitate este de apreciat în momentul în care propune etaloane, şi nu orice fel de etaloane, ci etaloane mari (cu cât mai mari, cu atât mai bine). Vreau cel mai mult de la viaţă, de la Cartea cea mai importantă de pe pământ şi de la Dumnezeu. O lume perfectă, recunosc, mi-ar plăcea, dar nu îmi ajunge. Vreau mai mult. Cum adică mai mult?, mă întreabă. Vreau cerul, nu pământul (chiar de-ar fi perfect). Vreau să ştiu că până acum cineva în congregaţia aceasta a devenit sfânt. Să fi făcut cineva o mică minune, nu ca ceva spectaculos, ci ca o depăşire de sine. Cineva care să depăşească legea acelei lumii perfecte pe care o vrem cu orice preţ, devenind el însuşi puţin mai mult decât acea lume, pentru că a vrut să devină mai mult. Un model pământesc şi ceresc în acelaşi timp. Nu cunosc, îmi spune cu o sinceritate care ne luminează relaţia.

Ce uşor este să te legi de o literă şi să pierzi realitatea din jurul tău. Ştiam că nu există sfinţi acolo unde se absolutizează litera.
Duh vs. literă. Sfinţii aparţin celor două mari Biserici ale Tradiţiei. Restul comunităţilor sunt - cu tot respectul de care  pot da dovadă în scris - utopii politico-morale legate de aceeaşi literă pusă mai presus de om şi chiar mai presus de Creator.

Tinereţe si Speranţă

În fiecare an, în fiecare ultimă săptămână întreagă din luna iulie, are loc în România un lucru frumos. Atunci când ajungi să îl cunoşti îţi dai seama de unicitatea lui şi de frumuseţea acestei propuneri. Câţiva tineri dornici de creştere interioară îşi dau întâlnire la Mănăstirea Brâncoveanu pentru a cunoaşte puţin mai mult despre Dumnezeu şi despre omul din ei şi de lângă ei. Întâlnirea are multe recorduri la activ. Dar de la un punct, nici acestea nu mai contează. Important este că an de an regăsim energia necesară pentru a face totul posibil. Reinventăm normalul şi fundamentăm bucuria de a fi creştini ortodocşi, găsind de fiecare dată soluţii noi de a duce această poveste frumoasă mai departe.

P.S. Aşteptăm cu bucurie reîntâlnirea cu prietenii din forum şi starea aceea de oboseală şi de bine care ne-a marcat existenţa.

PS. Post forum (28 iulie 2013). Câteva idei clare în mintea mea după această nouă experienţă - mereu altfel: Ca să poţi avea gânduri bune atunci când îţi este greu, trebuie să ai gânduri bune atunci când îţi este bine. Nu poţi să fii dintr-o dată bun. Trebuie să te înveţi să fii bun mereu, întâi cu binele la bine şi pe urmă cu binele la rău. Dacă gândeşti frumos, ieşi bine în poze ;). Priveşte-i pe oameni cu ochii lui Dumnezeu. Arată altfel! Pariul cu prietenia este o chemare spre dragoste. Nu cade niciodată, nu pierzi niciodată. Orice ai face, cam tot atâta mizerie, dar ce diferenţă atunci când crezi, când speri...! E bine să îţi spui: dacă în locul ăsta nu e niciun om cumsecade, haide să fiu eu primul! Omul se poate schimba numai prin Dumnezeu şi mai ales la tinereţe. În condiţii grele: salt înainte pe cont propriu! (ca singura cale de ieşire cu bine din rău). Om - ἄνθρωπος (anthropos), înseamnă fiinţă care priveşte în sus, la cer. Tânărul priveşte cel mai mult în sus, la tinereţe, el speră, mai are reflexul bun al căutării cerului cu ochii curaţi. Puterea omului vine din planurile pe care le face şi din ţinta spre care merge. Forum, final de drum: căutarea continuă.

Cel de-al 21-lea Organizator este Cel Mai Bun. De el depind toate, şi starea noastră de mulţumire şi de bucurie. De acum şi dintotdeauna.

Limite

Înainte de a face ceva concret pentru omul de lângă tine, trebuie - prin dragostea pe care o înveţi să o porţi faţă de el - să crezi în omul acela. În Omul Acela. Altfel nu se poate.

A crede în om înseamnă a avea un viitor. Şi tu, şi el.

A crede înseamnă a face ceea ce nu există încă să existe. Mai înainte de a fi lumea, Dumnezeu a crezut în mine.

Credem că suntem la apogeul descoperirii puterii omului, când de abia suntem la începutul începutului.

P.S.: Mai 2013. Sâmbăta de Sus. Un loc de suflet pentru mine. Am descoperit în acest mai la Sâmbăta de Sus exact care îmi sunt limitele şi cât de mare este puterea lui Dumnezeu. De la agonie la extaz, de la bucurie la călătorii nesfârşite în căutarea unui sens, le-am împlinit pe toate cu bine, dincolo de ceea ce ştiam şi ceea ce nu ştiam. Dincolo de diferenţe şi mai ales fiind cât se poate de sincer. În aceste zile am reînvăţat ce înseamnă să lupţi pentru a fi împreună şi mi-am redefinit ideea de voluntariat şi de internaţional. Am învăţat o lecţie de viaţă venită din inima tuturor prietenilor noştri din Asia, mai exact din Filipine, Myanmar, China şi Malaezia. Asia este o minune. Fascinantă şi simplă în acelaşi timp. Poate prea simplă câteodată în comparaţie cu cât de mult ne complicăm noi viaţa inutil. O promisiune se naşte în mintea mea. Vezi atâta diferenţă şi atâta adevăr despre viaţa trăită altfel, adică pur şi simplu corect în raport cu legea vieţii. Îţi pui întrebări. Solidaritate în Africa? Mai puţin. Dar multă căldură şi înţelegere a ceea ce înseamnă viaţa ca atare. Mă gândesc din ce în ce mai mult la români şi România şi îmi dau seama că suntem - din foarte multe puncte de vedere - nişte africani albi. Are 82 de ani şi a venit de la Santiago de Chile la Sâmbăta de Sus pentru a spune cât de mult crede ea în familia creştină. Mă gândesc imediat la toate provocările din jurul meu şi îmi dau seama că nu există limite atunci când crezi. Că la 82 de ani poţi fi - cu adevărat - la începutul începutului.

Şi totuşi, dincolo de ceea ce pare şi de ceea ce nu pare, a fi ortodox nu suportă comparaţie. Diferenţa dintre Ortodoxie şi ceilalţi este că toate celelalte spiritualităţi sunt - la diferite niveluri - inventate, programate, cerute, premeditate. Ortodoxia, în schimb, este dar inegalabil, un mod de viaţă neprogramat, imposibil de cosmetizat. Pur şi simplu dar unic, în adevăratul sens al cuvintelor dar şi unic. Originalitate cerească. Ceilalţi caută şi nu ştiu ce caută. Noi avem deja şi nu ştim ce avem. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat din nou de înţeles acest adevăr.

P.S.2: L-am căutat pe Dumnezeu şi nu L-am găsit. M-am căutat pe mine însumi şi nu m-am găsit. L-am căutat pe aproapele meu şi i-am găsit pe toţi trei.

Univers

Un univers cât o voinţă. Un adânc cât o mirare. O bucurie cât o viaţă. Sau mai mult. Treime de căutări.

Vechiul şi Noul Testament reunite. Bucuria şi împărăţia la un loc. Nume de frumuseţe şi de smerenie.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, dar mai ales pentru taina vieţii din noi, dintre noi, de lângă noi.

Bucură-te, Sfinte Mare Ierarhe Nectarie, făcătorule de minuni!