Hristos este pacea mea.

P.S. De fiecare dată când am scris în acest jurnal, am scris de fapt despre Hristos. El este începutul şi sfârşitul căutărilor mele. În El cred, în El mă încred. Îl iubesc şi numai pacea lui îmi este mie pace. Toate căutările de mai jos, toate experienţele, toate cuvintele scrise aici trebuie citite şi înţelese în relaţia nerostită cu Hristos. El este Cel Care Se ascunde în experienţele mele de viaţă, în întâlnirile şi micile bucurii primite conştient sau inconştient de-a lungul anilor. Când stau acum să mă gândesc la momentul în care am început acum mai mulţi ani să scriu acest jurnal epifanic, îmi dau seama cum lucrează Dumnezeu în viaţa omului şi cum El, Cel mai dulce Nume, Cel mai puternic şi mai cald Nume, nu te lasă singur niciodată, oricât de singur crezi că ai fi, oricât de îngenunchiat ai fi. De atunci şi până azi au trecut multe zile de căutări şi s-au întâmplat multe lucruri frumoase. Eu însumi m-am schimbat. Nu mai sunt tânărul din poza de sus. Schimbarea, numai prin Hristos, vine în timp, dar este semnul real al unui nou început. Sunt acelaşi, dar nu mai sunt acelaşi. Astăzi pun punct jurnalului epifanic. Din simplul motiv că de azi cuvintele primesc altă putere. O putere care îmi este dată, dar care nu îmi aparţine. Voi continua un alt jurnal, ascetic sau epifanic, sub o altă formă, şi la un alt nivel. Numai cu ajutorul Celui Care dă pace tuturor.

P.S. 2: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, Mare Făcătorule de minuni!

În general nu am scris pentru cei care au citit. Am scris pentru mine. Deşi poate fiecare în parte din cei care au citit, cunoscuţi sau necunoscuţi, s-a folosit de ceva. Cuvântul lucrează în timp, într-un mod care nu se suprapune cu ecuaţiile din minţile noastre reduse la simetrie. Ştiu un lucru sigur: cuvântul rămâne, cu puterea lui personală, proiectat în mintea omului într-o secundă, şi plasat între oameni pentru veşnicie. Nu am reuşit să iniţiez sau să păstrez un dialog cu cei care au citit. Aşa a fost să fie. Dar ştiu că, în timp, cuvântul caută persoana, cuvântul cere dialogul, cuvântul devine comuniune.

Aşteptare

Paşii ni se plimbau singuri prin praful teilor. Era aerul de munte care ne ţinea legaţi de pământ. Dar parfumul anormal al combinaţiei de brad şi tei ne ameţea în acord cu vârfurile încă înălbite de zăpadă. Ca un rai pământesc multicolor şi alb.

Îmi spune: Tatăl meu nu a acceptat niciodată să mă fac preot. Cu doar câteva zile înainte de a muri, a acceptat. Mi-a spus: dacă vrei, vrei şi asta este. Dar... Se opreşte. Continuă cu jumătate de glas: asta era duminică şi luni a murit.

Lucrurile sunt foarte clare. În viaţă aştepţi şi vrei. Cu diferite intensităţi, mai mult nu vrei, mai mult vrei, mai mult speri, sau mai puţin, depinde... Dar tot ce ţi se dă, nu conştientizezi decât în vecinătatea veşniciei. Ca să înţelegi ce este cu tine, trebuie să te pui la marginea acestei vieţi şi să priveşti puţin, măcar puţin, dincolo...

Acum este toamnă. Între timp s-au schimbat multe. Dar combinaţiile de adevăr şi de viaţă par a fi aceleaşi. Întrebările din jurul meu par toate a se raporta la sistem. Toţi te întreabă de sistem. La presiunea dură a sistemului, uiţi de relaţia ta personală cu El. Atunci când Îl ţii în mână, obligatoriu trebuie să Îl ţii şi în suflet. Dacă nu, devii schizoid, militant de franjuri de cuvânt, prins între obligaţii şi impresii, între cărţi ştiute şi neputinţe neştiute.

Îmi spune din nou: Ştii cum e? O singură Liturghie de-ai sluji, şi îţi dai seama. Ca o semnătură pusă pentru veşnicie din partea unui necunoscător fricos, care nu ştie ce semnează. Doar El îţi dă Liturghiile pe care le faci. Şi nimeni vreodată nu ţi le mai poate lua înapoi. Totul în viaţa creştină se face din perspectiva veşniciei. Ăsta este gândul care te doboară şi te încălzeşte în acelaşi timp. Un păcat iertat nu până la moarte, ci pentru totdeauna. Cât de lung este acest totdeauna nu poţi gândi. Şi nici măcar simţi. O boală vindecată, nu amânată, nu amăgită într-o moarte în care nu mai contează de eşti bolnav sau sănătos, că oricum mori. Ci o boală vindecată, pur şi simplu.

Sistemul este sacrificial. Pe cei drepţi îi sacrifică. Este semnul sabiei care trece prin inimile celor curaţi. Implacabil. Trebuie să accepţi acest sacrificiu, împreună cu ispitele lui. Nu există ieşire din logica sacrificiului. Acum nu se moare pentru credinţă, cel puţin în România. Dar mori puţin pentru lume, din cauza ei, dar pentru ea. Şi aşa înţelegi, măcar în parte, ce înseamnă credinţa.

În ultimele zile, mi-am dat seama de primatul credinţei în toate. Rămâne răspunsul la întrebarea: ce faci acolo unde credinţa este prea slabă. Rugăciunea este singurul răspuns pe care îl am. Rugăciunea pentru viaţa lumii şi pentru toţi cunoscuţii şi necunoscuţii din ea, pentru toţi semenii şi străinii, bolnavi cu toţii, din lume, în acest mare spital care este Biserica, un rai pământesc, multicolor şi... alb.

P.S.: Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.
Acum nu rămâne decât aşteptarea.
10 zile de rugăciune. (Faptele Apostolilor 2,1)
O viaţă întreagă.

Întoarcerea

Filmele bune sunt cele care te obsedează. Te obsedează în primul şi în primul rând pentru că te regăseşti expus în poveste, te regăseşti prins în mintea gânditoare a celui care povesteşte. În cele din urmă şi pentru că îţi dai seama cât de fragili suntem pe interior, expuşi aceluiaşi adevăr al devenirii.

Acest film m-a obsedat în sensul bun. L-am primit cu o mică încurajare: uită-te la acest film creştin şi spune-mi ce crezi. Acum nu ştiu exact ce cred. Poate că nu e nimic de crezut atâta timp cât expune în fond o evidenţă: sensul jertfei şi al dragostei, care nu se împlineşte decât în paradigma creştină a relaţiei, atât de neînţeleasă astăzi, poate mai mult ca ieri, la fel cum neînţeleasă rămâne şi în film.

Un film despre o parabolă întoarsă: pilda tatălui rătăcitor. Doi copii sunt crescuţi singuri de mama lor - obsedantă această insistenţă pe cei doi băieţi: unul matur, altul imatur; unul corect, celălalt mai puţin, dar în care de fapt te regăseşti în egală măsură. La un moment dat, tatăl revine şi îi introduce într-o călătorie mută a maturizării. Excursia se transformă în căutare de sens, în luptă interioară, în descoperirea lumii dinafară. Copilărie vs. putere, entuziasm vs. neînţelegerea adultului.

Tehnica este evident provocatoare: filmează în cruce, purtând camera de sus în jos şi de la dreapta la stânga. El moare în final, căutându-l pe copilul mai mic în turnul abandonat al lumii. Babel vs. pustie, pământ vs apă, în fond mormânt de pământ vs. mormânt de apă.

Urmărirea drumului este tulburătoare. Filmul şi fotografia sunt integrate în paradigma moarte - înviere. Filmul se termină cu o serie de 24 de fotografii care schimbă radical povestea, mesajul, personajele. Atâta iubire necunoscută, alb şi negru. Iubeşti şi cauţi să înţelegi. Ce înseamnă să fii matur? Să ai părinţi în cer şi pe pământ.

Mi-a adus aminte pentru  o clipă de acea nuvelă a lui Eliade, cu fotografia veche de 14 ani. Sensul minunii alb-negru. Prinsă pe negativul iubirii, în acea secundă care arată sensul veşniciei: prezentul continuu descoperit în jertfă.

Despărţire vs. regăsire. Înţelegem ce avem atunci când nu mai avem. 

 Putere şi mult vis. Când eşti mic crezi că tot universul te ajută.
Când ajungi mare, crezi mai mult în tine, decât în celălalt. De fapt, acesta este aşa-zisa maturizare.

 Mama face semnul Sfintei Cruci. Peste tot în film se simte prezenţa binecuvântării ei.

Înveţi şi descoperi. Că eşti puternic în mijlocul unei lumi pe care încet încet o supui, deşi la sfârşit îţi dai seama că ea e cea care te supune.

 Alergare. Evadare. Mirare.

 În filmele ruseşti ploaia este simbolul binecuvântării.

 În centrul lumii se află o comoară ascunsă. Dragoste se numeşte.

 Iubire cât un ocean.

 Iubire cât un zbor.

Destinul văzut altfel. O îmbrăţişare primită la început. Parabola întoarsă ne arată că avem primită în noi deja iertarea, îmbrăţişarea, cinstea fiului neînţelegător. Acasă e acolo unde iubeşti.

Imaginile sunt preluate din filmul Vozvrashchenie - Întoarcerea (2003) de Andrei Sviagnitev. Un regizor care a reconfirmat recent miracolul filmului rusesc.

Ferestre

Orice gând care caută minunea riscă să se piardă de îndată ce se lasă prins în obscena planificare a agendei urbane, a lui trebuie şi a lui acum.

Ce este de fapt o minune într-o lume sistem care nu mai acceptă decât imediatul, evidentul, programatul, comanda? Nimic altceva decât reflexul spre o viaţă de iubire nepierdută. Există multe clişee în minţile oamenilor legate de minuni, de natural şi supranatural, de semne şi de senzaţii (mereu mai mari şi mai puternice). Dar există şi chemarea de a încerca saltul imposibil - el însuşi o minune, ca o călcare pe nori - peste prăpăstiile dintre oameni. Cele mai multe minuni pornesc de la neputinţa de a trăi dragostea ca pe o realitate din lume. Şi atunci dragostea devine realitatea de dincolo, din aşa zisul supra-natural, care de fapt e naturalul nostru interior.

Să găseşti puterea de a vedea şi simţi minunea din ceilalţi şi din tine înseamnă să reînveţi să trăieşti. Nu contează CV-ul cu care te mândreşti într-un cerc larg al mincinoşilor care vor să arate că sunt mai mult decât ceea ce sunt, demonstrând skiluri de supravieţuire interumană, competenţele călcării cu stil peste cadavre. Ci contează să aparţii unei şcoli de trăire, unde se învaţă Adevărul. Şi apoi unei şcoli a morţii unde se învaţă realitatea. Şi în mod firesc apoi să treci şi printr-o şcoală a învierii, unde se învaţă schimbarea. Nimeni în lume nu e privat de trăire, de moarte şi de înviere, în fond de dragoste lucrătoare.

Chiar dacă ajungi să te încăpăţânezi să nu mai iubeşti, să fugi, să ignori, să nu mai crezi, există mereu o şansă, încă o şansă, încă o iertare pentru tine şi tot ceea ce ai iubit. Totul e să vrei, să cauţi, să nu te rătăceşti pe cărări neumblate, necăzând în prăpăstii numai de tine însuţi inventate.

A trăi să reînvaţă mereu, cu lumina dragostei care atinge cerul şi pământul într-o singură îmbrăţişare - întrupare.

P.S. Fereastra zmeilor, Munţii Făgăraş, august 2013. O fereastră a zmeilor uitaţi de lume, exilaţi pe cerul unei alte realităţi, din păcate mult mai reală decât lumile egocentriste din marile aglomeraţii urbane. Poţi căuta iubire oriunde, chiar şi aici, între pietre dure. Găseşti oricum în tine şi în ceilalţi, în ferestrele şi văile adânci din Făgăraş, iubirile vizitatorilor iubitori de cer. Aici eşti mereu atenţionat (la tot pasul) de pericolul brutal al nevederii cerului din oameni.

Acolo unde refuzul iubirii domină, mă gândesc cu frică că am ajuns să prefer prăpăstiile Făgăraşului prăpăstiilor dintre oameni.

P.S. 2: O discuţie ce mi-a rămas în minte. Îmi explică rapid principiile extrase din Noul Testament care stau la baza congregaţiei din care face parte. O lume perfectă, ghidată exclusiv după principii (unele şi numai acelea) scrise în Cartea cea mai importantă de pe pământ. Foarte frumos. O utopie (de origine americană, dar asta este mai puţin important) care ne face mai buni, mai înţelegători, mai umani. O întreb dacă pot deveni sfânt în congregaţia ei. Ce înseamnă?, mă întreabă la rândul ei. Îi spun: păi, adică dacă am garanţia că există sfinţenie acolo, sfinţenie pe care o pot interioriza, la care pot participa, adică dacă pot învia cu sufletul, cu trupul, cu mintea concret, zi de zi... Îmi caută cuvintele şi nu mă înţelege. Continui: o biserică sau o comunitate este de apreciat în momentul în care propune etaloane, şi nu orice fel de etaloane, ci etaloane mari (cu cât mai mari, cu atât mai bine). Vreau cel mai mult de la viaţă, de la Cartea cea mai importantă de pe pământ şi de la Dumnezeu. O lume perfectă, recunosc, mi-ar plăcea, dar nu îmi ajunge. Vreau mai mult. Cum adică mai mult?, mă întreabă. Vreau cerul, nu pământul (chiar de-ar fi perfect). Vreau să ştiu că până acum cineva în congregaţia aceasta a devenit sfânt. Să fi făcut cineva o mică minune, nu ca ceva spectaculos, ci ca o depăşire de sine. Cineva care să depăşească legea acelei lumii perfecte pe care o vrem cu orice preţ, devenind el însuşi puţin mai mult decât acea lume, pentru că a vrut să devină mai mult. Un model pământesc şi ceresc în acelaşi timp. Nu cunosc, îmi spune cu o sinceritate care ne luminează relaţia.

Ce uşor este să te legi de o literă şi să pierzi realitatea din jurul tău. Ştiam că nu există sfinţi acolo unde se absolutizează litera.
Duh vs. literă. Sfinţii aparţin celor două mari Biserici ale Tradiţiei. Restul comunităţilor sunt - cu tot respectul de care  pot da dovadă în scris - utopii politico-morale legate de aceeaşi literă pusă mai presus de om şi chiar mai presus de Creator.

Tinereţe si Speranţă

În fiecare an, în fiecare ultimă săptămână întreagă din luna iulie, are loc în România un lucru frumos. Atunci când ajungi să îl cunoşti îţi dai seama de unicitatea lui şi de frumuseţea acestei propuneri. Câţiva tineri dornici de creştere interioară îşi dau întâlnire la Mănăstirea Brâncoveanu pentru a cunoaşte puţin mai mult despre Dumnezeu şi despre omul din ei şi de lângă ei. Întâlnirea are multe recorduri la activ. Dar de la un punct, nici acestea nu mai contează. Important este că an de an regăsim energia necesară pentru a face totul posibil. Reinventăm normalul şi fundamentăm bucuria de a fi creştini ortodocşi, găsind de fiecare dată soluţii noi de a duce această poveste frumoasă mai departe.

P.S. Aşteptăm cu bucurie reîntâlnirea cu prietenii din forum şi starea aceea de oboseală şi de bine care ne-a marcat existenţa.

PS. Post forum (28 iulie 2013). Câteva idei clare în mintea mea după această nouă experienţă - mereu altfel: Ca să poţi avea gânduri bune atunci când îţi este greu, trebuie să ai gânduri bune atunci când îţi este bine. Nu poţi să fii dintr-o dată bun. Trebuie să te înveţi să fii bun mereu, întâi cu binele la bine şi pe urmă cu binele la rău. Dacă gândeşti frumos, ieşi bine în poze ;). Priveşte-i pe oameni cu ochii lui Dumnezeu. Arată altfel! Pariul cu prietenia este o chemare spre dragoste. Nu cade niciodată, nu pierzi niciodată. Orice ai face, cam tot atâta mizerie, dar ce diferenţă atunci când crezi, când speri...! E bine să îţi spui: dacă în locul ăsta nu e niciun om cumsecade, haide să fiu eu primul! Omul se poate schimba numai prin Dumnezeu şi mai ales la tinereţe. În condiţii grele: salt înainte pe cont propriu! (ca singura cale de ieşire cu bine din rău). Om - ἄνθρωπος (anthropos), înseamnă fiinţă care priveşte în sus, la cer. Tânărul priveşte cel mai mult în sus, la tinereţe, el speră, mai are reflexul bun al căutării cerului cu ochii curaţi. Puterea omului vine din planurile pe care le face şi din ţinta spre care merge. Forum, final de drum: căutarea continuă.

Cel de-al 21-lea Organizator este Cel Mai Bun. De el depind toate, şi starea noastră de mulţumire şi de bucurie. De acum şi dintotdeauna.

Limite

Înainte de a face ceva concret pentru omul de lângă tine, trebuie - prin dragostea pe care o înveţi să o porţi faţă de el - să crezi în omul acela. În Omul Acela. Altfel nu se poate.

A crede în om înseamnă a avea un viitor. Şi tu, şi el.

A crede înseamnă a face ceea ce nu există încă să existe. Mai înainte de a fi lumea, Dumnezeu a crezut în mine.

Credem că suntem la apogeul descoperirii puterii omului, când de abia suntem la începutul începutului.

P.S.: Mai 2013. Sâmbăta de Sus. Un loc de suflet pentru mine. Am descoperit în acest mai la Sâmbăta de Sus exact care îmi sunt limitele şi cât de mare este puterea lui Dumnezeu. De la agonie la extaz, de la bucurie la călătorii nesfârşite în căutarea unui sens, le-am împlinit pe toate cu bine, dincolo de ceea ce ştiam şi ceea ce nu ştiam. Dincolo de diferenţe şi mai ales fiind cât se poate de sincer. În aceste zile am reînvăţat ce înseamnă să lupţi pentru a fi împreună şi mi-am redefinit ideea de voluntariat şi de internaţional. Am învăţat o lecţie de viaţă venită din inima tuturor prietenilor noştri din Asia, mai exact din Filipine, Myanmar, China şi Malaezia. Asia este o minune. Fascinantă şi simplă în acelaşi timp. Poate prea simplă câteodată în comparaţie cu cât de mult ne complicăm noi viaţa inutil. O promisiune se naşte în mintea mea. Vezi atâta diferenţă şi atâta adevăr despre viaţa trăită altfel, adică pur şi simplu corect în raport cu legea vieţii. Îţi pui întrebări. Solidaritate în Africa? Mai puţin. Dar multă căldură şi înţelegere a ceea ce înseamnă viaţa ca atare. Mă gândesc din ce în ce mai mult la români şi România şi îmi dau seama că suntem - din foarte multe puncte de vedere - nişte africani albi. Are 82 de ani şi a venit de la Santiago de Chile la Sâmbăta de Sus pentru a spune cât de mult crede ea în familia creştină. Mă gândesc imediat la toate provocările din jurul meu şi îmi dau seama că nu există limite atunci când crezi. Că la 82 de ani poţi fi - cu adevărat - la începutul începutului.

Şi totuşi, dincolo de ceea ce pare şi de ceea ce nu pare, a fi ortodox nu suportă comparaţie. Diferenţa dintre Ortodoxie şi ceilalţi este că toate celelalte spiritualităţi sunt - la diferite niveluri - inventate, programate, cerute, premeditate. Ortodoxia, în schimb, este dar inegalabil, un mod de viaţă neprogramat, imposibil de cosmetizat. Pur şi simplu dar unic, în adevăratul sens al cuvintelor dar şi unic. Originalitate cerească. Ceilalţi caută şi nu ştiu ce caută. Noi avem deja şi nu ştim ce avem. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat din nou de înţeles acest adevăr.

P.S.2: L-am căutat pe Dumnezeu şi nu L-am găsit. M-am căutat pe mine însumi şi nu m-am găsit. L-am căutat pe aproapele meu şi i-am găsit pe toţi trei.

Univers

Un univers cât o voinţă. Un adânc cât o mirare. O bucurie cât o viaţă. Sau mai mult. Treime de căutări.

Vechiul şi Noul Testament reunite. Bucuria şi împărăţia la un loc. Nume de frumuseţe şi de smerenie.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, dar mai ales pentru taina vieţii din noi, dintre noi, de lângă noi.

Bucură-te, Sfinte Mare Ierarhe Nectarie, făcătorule de minuni!

Culoarea Paradisului

Care este culoarea Raiului? Se poate, oare, ea vedea, cânta, atinge?

- Primul lucru pe care trebuie să îl faci este să înţelegi lemnul. Trebuie să ştii că fiecare fel de lemn este potrivit pentru ceva anume. Spre exemplu, ia-l pe acesta în mâini. Vezi că este moale, nu-i aşa? Acesta este plop, care este uşor la sculptat. Acum, ia-l pe acesta... Ce ai? De ce plângi? Un bărbat nu plânge niciodată! Ţi-e deja dor de ai tăi?

Băiatul răspunse:

- Nu.

- Atunci ce?

- Ştiţi, nimeni nu mă iubeşte. Nici măcar bunica. Toţi fug de mine pentru că sunt orb. Dacă aş vedea, aş merge la şcoala din sat cu ceilalţi copii, dar aşa trebuie să mă duc la şcoala pentru orbi, pe partea cealaltă a lumii. Profesorul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe cei orbi mai mult decât pe ceilalţi, pentru că ei nu pot vedea. Dar i-am spus că dacă este aşa, atunci nu ne-ar fi făcut orbi, aşa încât să nu Îl putem vedea. Dar el mi-a spus: Dumnezeu nu este vizibil. El este peste tot, poţi numai să Îl simţi. Îl vezi prin intermediul degetelor. De atunci îl caut pe Dumnezeu, până în ziua în care degetele mele Îl vor atinge. Şi atunci Îi voi spune totul, chiar şi secretele inimii mele.

- Profesorul tău avea dreptate. 

În lumea celor mari şi văzători există o neliniştită tăcere absurdă, ce se naşte din ignoranţă şi ruşine. Ştiu filmul acesta de mult timp. Îl revăd atunci când am timp ca un veritabil tratat de gnoseologie teologică. Ce putem şti şi ce nu putem şti despre Dumnezeu stă în propriile noastre mâini. Dumnezeu poate fi citit în grâu, în pâine, în flori, în apă, în pietre, ca nişte puncte pe o mare foaie, cu degetele plimbându-te în căutarea unui sens, ca un copil nevăzător care învaţă să citească cu degetele. Toate energiile mele irosite aiurea în discuţii mereu inoportune cu tineri care preferă să nu creadă - şi asta numai pentru că este la modă să nu crezi - sunt recalibrate în jurul mâinii aurite care Îl caută pe Dumnezeu.

Moş Crăciun, anul acesta, ca şi în ceilalţi ani, a fost nevăzător. Sutele de copii din faţa lui nu şi-au dat seama. Au ştiut doar că ceva nu este în regulă cu Moşul acesta. Nu ştiau de ce le caută faţa, de ce le caută mâinile, de ce îi atingea aşa. Şi nu ştiau că până la urmă tensiunea dintre el şi ei se rezolva de fiecare dată numai în acele cuvinte care erau sincere.

De fapt, noi înşine, de mult timp încoace, suntem nişte nevăzători. Nu mai vedem decât întunericul cauzat de lipsa luminii din spatele cuvintelor. Ne credem împăcaţi cu morala din cărţi, ne credem fericiţi în jurul celor dragi, ne soarbem oboseala prilejuită de micile fapte bune pe care le-am făcut cu ocazia Crăciunului. Şi în aceste condiţii stas, în acest întuneric fiinţial tras la indigo, care ne umple viaţa şi ne transformă în analfabeţi ai spiritului, mai poţi oare simţi cumva culoarea Raiului, mirosul luminii, strălucirea Cuvântului? Eu cred că da, dar numai dacă faci un exerciţiu de nevedere, numai dacă uiţi că poţi şi vedea. Adică, numai dacă ştii să ieşi din tine şi să intri în poveste. Pentru că numai intrând în poveste vei înţelege că totul are un sens. Că în lumea noastră, a adulţilor atotştiutori şi obraznici, stă ascuns un Cuvânt nesfârşit de Revelaţie ce trebuie citit, memorat, cântat.

P.S.: Ochii lor erau deschişi, dar în acelaşi timp închişi,
ca să nu vadă Slava sau starea lor nenorocită,
ca să nu vadă Slava Cortului dinăuntru
nici goliciunea trupurilor lor.
Aceste două cunoştinţe Dumnezeu le-a ascuns în Pom,
aşezându-l judecător între cele două părţi.

Laudă dreptăţii Tale, care încununează pe cei biruitori!

Sf. Efrem Sirul, Imnele Raiului, III, 6 (trad. diac. Ioan I. Ică jr, ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 39).

Ni s-au deschis ochii şi ni s-au închis ochii. Şi aceasta ca să vedem şi slava şi căderea, şi ca să nu mai vedem nici căderea, nici slava. Fericiţi cei ce au conştiinţa că nu văd şi caută să vadă.

Nu eşti niciodată singur.

 Nu credeam că vei veni să mă iei.

 Ştiinţa de a citi este ca un Botez.

 Numele tău este Bucurie.

 Darul de a fi pâine.

 Sinceritate.

 Cu Bunica te pierzi în flori şi te regăseşti în dragoste.

 Dincolo de judecată. La şcoală.

 Dragostea vindecă de sărăcie.

Cerul şi pământul. O singură mână le poate cuprinde şi înţelege.

Imaginile sunt preluate din filmul Rang e Koda (The Colour of Paradise), realizat de Majid Majidi în 1999, premiat în acelaşi an pentru cea mai bună imagine la Festivalul de film de la Montreal. Un film de referinţă pentru adevăratul islam pe care noi nu îl cunoaştem, pentru cultura persană şi pentru Iranul care fascinează dincolo de prejudecăţi.

Nevinovăţie

Iisuse, Cel Nevinovat ce vii de-altundeva,
suntem atât de însetaţi de nevinovăţie,
noi, cei care zilnic ucidem iubirea.

Dă-ne nouă părtăşia cu cei nevinovaţi,
cu cei nebuni întru Hristos,
cu cei ce nu ştiau nimic
- nimic poate decât pe Tine -
când erau aruncaţi în camerele de gazare,
sau în iadul frigului,
când erau aruncaţi în camerele de tortură,
în această cameră de tortură care-i adeseori viaţa.

Căci Tu n-ai venit spre-a osândi, ci pentru a mântui.
N-ai venit spre-a întemniţa, ci pentru a elibera.
Pune nevinovăţia Ta în luptele noastre,
marile lupte ale duhului,
pentru ca ele să fie lipsite de violenţă şi ură,
pune nevinovăţia Ta în iubirile noastre,
în familiile noastre.

Pune nevinovăţia Ta în privirile noastre
ca noi să vedem în Tine faţa Tatălui,
ca să distingem în Tine flacăra lucrurilor,
icoana feţelor.

Meditaţie a Patriarhului ecumenic Bartolomeu I, rostită în cadrul Via Crucis 1994 de papa Ioan Paul al II-lea.

P.S.: A zis către ei: Aţi adus la mine pe Omul acesta, ca pe un răsvrătitor al poporului. Dar iată eu, cercetându-l în faţa voastră, nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceţi împotriva Lui. Şi nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăşi la noi. Şi iată, El n-a săvârşit nimic vrednic de moarte. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera.
Şi trebuia la praznic să se elibereze un vinovat. Dar ei, cu toţii, au strigat: Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Barnaba. (Luca 23, 14-17)

Vină şi nevină. În structura profundă a istoriei nevinovaţii plătesc. Cei curaţi, şi numai ei, sunt posibilele jertfe adevărate ale mulţimilor. Dreptul salvează cetatea. În dimineaţa aceea, tradiţia a fost, totuşi, respectată. Trebuia eliberat un vinovat. La nivel formal, pare-se că un vinovat a fost eliberat şi un nevinovat a fost condamnat. Dar dincolo de orice formă, marele vinovat a fost eliberat. Mai mult decât poate reprezenta imaginea unui tâlhar, ce nu a ştiut decât cu mult după miza schimbului... Pentru că în lumina tradiţiei oarbe logica umană nu a fost respectată, omul întreg (cel preavinovat) s-a eliberat pentru că Cel nevinovat a plătit.

Cine e vinovat de moartea celor nevinovaţi? Vinovaţi sunt toţi aceia care prin vinovăţia lor cronică cer în cer şi pe pământ jertfe nevinovate, numai pentru a respira în continuare în limitele unei conştiinţe care încearcă să caute iertarea...

- Nu pot înţelege, de ce trebuie să moară? Nu e niciun sens în asta! Absolut nimic! Totul e un nonsens! Cu ce a greşit? Cu ce am greşit eu?

Cuvintele elevei care încearcă să înţeleagă boala propriei mame mă urmăresc. Evidenţa că trăim într-o lume imperfectă mă copleşeşte. Nu e nimic de schimbat în asta? E totul chiar atât de arbitrar? Până când...? Poate avea suferinţa - această zgândărire absurdă în fiinţă - un sens? Care este miza jocului durerii? Cine pierde şi cine câştigă?

Ceea ce pentru unii pare despărţire, este de fapt întâlnirea cu propriile tale limite, acolo unde se ascunde El.

Miza este întâlnirea cu El. A fost ceva logic în suferinţa Lui? Atunci de ce cerem logică în suferinţa noastră? Şi de ce a noastră ar trebui să fie logică şi a Lui nu...? Singurul eveniment logic care rezistă în istorie este învierea.

Dacă totul are un sens, este că ne întâlnim cu Cel Nevinovat în Înviere. Miza este întâlnirea cu El. Şi dacă cei despărţiţi nu înviază încă, nouă nu ne rămâne decât să iubim. Transformând vinovăţia care ucide în noi iubirea, în nevinovăţie care provoacă lumea la iubire.

Când nu înţelegi încearcă să iubeşti, şi vei înţelege.

Te rog

Toamna se numără eşecurile mascate, ca nişte fructe mai stricate de care aparent nimeni nu mai are nevoie. Tot toamna reîncepem să credem, să redevenim fiinţă, cu speranţe noi pe texte vechi, cu lumini vechi pe trupuri noi. Secretul este să recunoşti că fructele prea moi, cele prea coapte, sunt de fiecare dată cele mai bune.

Sunt împăcat că am reuşit, dar nu sunt împăcat că nu am reuşit să schimb prin mine tot ceea ce mi-am propus. Cine este de vină? În mod sigur, numai eu. Stau ca un restanţier la examenul vieţii, cu gândul inconştienţei în vara care a trecut ca o umbră. Mi-e dor să fiu student şi să învăţ ca pentru mine. Mi-e dor să nu fac niciun plan, mi-e dor de forumuri şi de lumină. Mi-e dor de munte, chiar prea mult, mi-e dor de viaţa aşa cum o gândeam. Mi-e dor de rugăciune. Aceea fără nicio cerere, fără niciun rezultat, altul decât fiinţa.

Aşteptăm  minunea bucuriei. Creşte cu un dor nemărginit de noi. E o taină cum aşteptarea te transformă şi te responsabilizează. Dacă nu era ea (ea 85% / el 15%), nu reuşeam. Şi azi nu mai scriam nimic. Taina te transformă, trebuie doar să o laşi să lucreze în tine. Să o laşi să te modeleze cu chip din tine şi din Dumnezeu.

Taina Treimii o înţelegi atunci când o trăieşti, şi din doi devii trei, ca o împlinire a tainei mai dinainte ascunse în  orice plan care porneşte de la schimbarea în bine.

Suntem împăcaţi cu toate emoţiile ce cresc. Toată perspectiva se schimbă. Totul are un sens. Căsătoria este minune a voinţei de a iubi. Alegi şi iubeşti pentru veşnicie. Familia este mai mult, este minune a darului de a fi. Nu mai alegi, dar iubeşti pentru veşnicie, cu aceeaşi dragoste care schimbă lumea şi transformă totul în hrană. Nu îţi alegi părinţii, dar îi iubeşti pentru veşnicie. Nu îţi alegi nici copii şi nepoţii, dar îi iubeşti tot pentru veşnicie.

PS: Sfânta Liturghie rezumă întreaga realitate a dragostei. Dragostea neîntrupată nu are sens. Dragostea înţeleasă doar ca principiu strigă din veşnicie Întruparea. Întruparea dragostei înseamnă punerea ei în Jertfă. Revelaţia dragostei ca Jertfă. Iar Jertfa care dă sens lumii este Euharistia. Liturghia în timp şi în veşnicie. Totul are sens. Trebuie doar să ai curaj să vezi şi să te împărtăşeşti. Le spun elevilor mei ce par a fi disperaţi că nu reuşesc să-L vadă, să aibă curaj. Şi să-şi recunoască propriile bâjbâieli într-ale descoperirii lui Dumnezeu. Fără o Revelaţie din partea Lui, nu putem cunoaşte dragostea. Nici în Biserică, nici în familie, nici în şcoală, nici pe stradă.

Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă, Dumnezeu nu o va urgisi. (Ps. 50,18)

PS.2: Te rog să nu uiţi niciodată că eşti alegerea lui a fi, a fi numai ceea ce iubeşti, din timp spre veşnicie. Am spus-o de atâtea ori: eşti ceea ce iubeşti. Suntem pururi copii pe altarul unei vieţi de dragoste nemărginită. Jertfă şi dragoste, sinonimele lui a fi.