Poveste de iubire

În lumina serii, feţele lor se uneau într-un crez. Se iubeau cu o forţă inegală. El cu putere, Ea cu frică, căci încă nu ştia să iubească. Oamenii nu mai au azi acest crez, dar a iubi se învaţă. E simplu şi tulburător. Un adevăr rostit atunci de El şi uitat azi de mulţi. În grădina lor, El o chema pe Ea la lecţia iubirii şi o învăţa să iubească mereu ca o gustare dintr-un fruct ce se face pe zi ce trece tot mai proaspăt şi mai dulce. Seară de seară, atingerea lor, mereu incompletă şi mereu beată de iubire, le arăta lor un sens mai mare, mereu mai mult, ca o pregătire pentru un examen ce părea a se amâna la nesfârşit. Un examen ca o stare, o pasiune pentru eternitate.

Şi totuşi examenul iubirii lor venea tacit mereu, secundă de secundă, ca o răsuflare pe marginea prăpastiei. În lumina unei seri, teama de a iubi numai aşa cum o învăţa El a condus-o pe Ea la o primă renunţare. La o revoltă. Şi apoi la însingurare. Şi ulterior la aventură. O aventură în a inventa iubirea. E oare posibil? Ea credea atunci că e posibil.

Şi din îmbrăţişarea lor, Ea a hotărât să plece. Să înveţe singură să iubească, căci ştia că puterea asupra lumii şi a vieţii stă în felul în care iubeşti, seduci şi cucereşti. A plecat într-o ţară fără de nume, Ea neavând acum niciun nume, singură, fără de casă, fără de acasă. A conştientizat rapid şi greşeala şi iluzia. Dar era prea târziu. Şi dintr-un orgoliu care macină sufletul până la desfigurare, şi-a propus să uite chipul iubitului ei profesor de iubire.

Nu a trecut mult şi din amintirea serilor petrecute împreună, a lecţiilor lui de iubire, a îmbrăţişării dătătoare de sens, nu a mai rămas decât un dor inconştient însoţit de o senzaţie profundă de sugrumare interioară. O suferinţă nerostită, o căutare fără scop şi fără conţinut, o pierdere de putere, de energie şi de viaţă. O îmbătrânire la nesfârşit, o iluzie trăită univoc, o suită de respiraţii pierdute fără sens.

În ţara uitării, ţară fără de nume, s-a trezit singură, neiubită, pierdută şi victimă a propriilor ei iluzii. Lecţia iubirii s-a transformat într-o lecţie a supravieţuirii pentru nimic, un nimic al cărui cost rivaliza cu însuşi preţul vieţii. Dacă şi acest preţ există... O nouă iluzie, o nouă respiraţie fără sens.

Neiubită de nimeni în acea ţară fără de nume, neapărată, incapabilă de a iubi sau de a căuta sau de a învăţa pe cont propriu iubirea, Ea a devenit repede victima propriilor iluzii, a propriei uitări. Bătută, violată, aruncată cu faţa în noroi şi maltratată de locuitorii - şi ei fără nume - al acelei ţări străine, s-a trezit sclavă într-o lume ce proclama anormalitatea ca normalitate. Violul ca declaraţie de dragoste, ura ca iubire şi egoismul ca ţel suprem.

Din grădina lor, El o vedea. Vedea dincolo de ţări şi de condiţii. O vedea suferind în noroi, siluită, singură, hrănită zilnic cu o porţie amară din propria laşitate şi frică, incapabilă să iubească, incapabilă să-i recompună chipul pierdut într-un puzzle mult prea complicat, probabil inutil de complicat. El, din grădina aceea a lor, a înţeles că în ţara străină viaţa e pentru fiecare - şi pentru Ea - un destin de uitare a iubirii.

Şi iubitul ei, veşnic învăţător de iubire, nu a rămas indiferent. A făcut ceea ce face orice iubit când iubita lui e departe. I-a scris o scrisoare, o primă scrisoare, în care, în litere străine, i-a evocat vechile lecţii de iubire, vechile declaraţii eterne, vechile provocări de seară, acea stare pierdută, dar pentru El încă vie şi autentică, din grădina lor vie: un Templu şi Academie de iubire.

Această primă scrisoare a găsit-o pe Ea nedumerită şi speriată. Afla că nu e singură, că cineva o aşteaptă. Dar ceva anume o oprea în a înţelege tot. Era ruşinea de a se întoarce. Ruşinea ca o slăbiciune ce îţi paralizează voinţa şi te face neputincios. Se simţea prea goală şi prea murdară pentru ca să poată avea curajul să regăsească drumul spre grădina lor. În dezorientarea ei de gheaţă, şi-a propus să meargă înainte pe calea uitării şi, în ciuda scrisorii lui atât de vie şi iubitoare, să nu o mai citească, să o arunce departe şi să considere acea grădină de care el vorbea - care îi părea cunoscută, dar pe care nu putea să o înţeleagă - definitiv pierdută.

El, din grădina lor, aştepta un răspuns. O aştepta vie, aproape vie, la marginea existenţei, dar Ea să fie...,  dornic să o înveţe din nou ce este iubirea, cum se iubeşte, cum se trăieşte. Dar Ea nu venea, şi El a înţeles repede alegerea neputincioasă a ei.

Şi ca orice iubit care îşi iubeşte iubita lui a plecat în căutarea ei. A părăsit grădina lor, Templul - Academie de iubire, şi a plecat în diferite ţări fără de nume, pierzându-şi la rândul lui numele şi puterea, iubind ca un profesor de iubire mereu neînţeles.

Şi a găsit-o în ţara ei fără de nume, bolnavă şi înşelându-L cu mulţi alţi neputincioşi, care mai de care mai ireali şi mai păcălitori, vânzători ambulanţi de iluzii de iubire. Se prostitua în numele unei iubiri ce devenise monedă de schimb, cu care fiecare spera să îl cumpere pe celălalt pentru a-l face sclavul său. Cine pe cine păcălea? El, profesorul de iubire, ştia răspunsul...

Din boala şi noroiul în care îşi vindea trupul şi sufletul, a ridicat-o şi a luat-o în braţe. Şi Ea, aşa cum se întâmplă în lumea fără de nume, nu l-a recunoscut. El a început atunci să îi dea lecţii de iubire vie, care să îi schimbe uitarea în viaţă şi noroiul în mătase. Dar nici la auzul vechilor lecţii de iubire, Ea tot nu L-a recunoscut. Atunci El şi-a adus aminte de scrisoarea lui. Îi scrisese cu mult timp în urmă o scrisoare în care îi spunea cine este El şi că o aşteaptă din nou la El, arătându-i drumul spre grădina lor. Cu ruşine în glas, Ea i-a cerut dovada că El este autorul acelei scrisori pierdute în istorie şi uitare. Şi din îmbrăţişarea lor şi din noroiul în care se căutau, s-a născut o nouă scrisoare, scrisă în mod direct, faţă către faţă, cu acelaşi scris, din nou cu litere străine, dar în cuvinte noi, mai puternice, atât de vii şi de calde. Fără să mai arate drumul spre o grădină anume, ci arătând drumul spre propriile lui braţe. O primă lacrimă se năştea.

Ea ştia ceva, simţea adevărul din scrisoarea aceasta nouă a lui, dar acest adevăr venea ca o usturime aspră pe sufletul ei plin de răni. Puterea lecţiilor lui era din nou acolo, dar plină de durere, căci nu putea să îşi recunoască iubitul. Primul ei iubit. Singurul adevărat.

În neputinţa ei de a recunoaşte şi altceva decât anormalitate, ancorată în laşitatea ei de a se schimba ajutată de acest Străin mult prea iubitor pentru locuitorii ţării fără de nume, şi-a propus şi a reuşit în cele din urmă să îl omoare. Şi din ruşine, toată crima a avut loc repede. Fără martori mulţi. În sângele lui şi-a şters repede bubele trupului ei infectat cu sindrom de ură. L-a îngropat repede pentru ca îi era ruşine. Suspect de repede.

Iubitul ei a murit atunci în ţara fără de nume învăţându-i pe cei bolnavi de ură, şi pe Ea, ce este iubirea. S-a făcut învăţător până la moarte.

Povestea de iubire nu se termină aici. Fiecare poate să o continue aşa cum crede. Suntem prinşi în această poveste cu tot ce suntem şi avem. Fie că înţelegem acum ceva din această iubire a lui, fie că o uităm, fie că suntem laşi sau neputincioşi, ceva se schimbă mereu în felul în care noroiul lumii - ţară fără de nume - ne învăluie zilnic.

Iubirea nu moare. În îngroarea primului şi singurului iubit, ca un tezaur pus bine pentru vremuri în care vom putea oare înţelege, iubirea se arată mereu mai puternică decât boala şi prostituţia noastră cea de toate zilele. Şi dincolo de piatra mormântului inventat pentru aparenta depozitare a iubirii, din dorul lui nemuritor pentru Ea, El a hotărât să vină din nou - chiar şi aşa - la propria lui ucigaşă. Pentru a o învăţa mereu acea lecţie de iubire. Şi în viaţă şi dincolo de moarte.

Şi atunci, de dincolo de mormânt, i s-a arătat din nou cu braţele deschise pline de forţa iubirii lui. O forţă ca un medicament de viaţă. A ridicat-o din mizerie, a spălat-o, i-a curăţat puroiul trupului şi uitarea sufletului. I-a dat haine noi, albe. A îmbrăcat-o în rochie de mireasă. S-a căsătorit cu Ea, a aşezat-o în pat de nuntă şi a făcut-o regină a lumii celei noi. Din prostituată a făcut-o regină. Cu un nume nou şi cu o putere nouă. Într-un Templu - Academie îngrădit doar de propriul ei răspuns la iubirea lui.

Povestea de iubire nu se termină aici. O nouă lacrimă curge. Noi mergem înainte, înţelegând că viaţa este o lecţie de iubire, în care ascuns în suferinţă şi speranţă, stă un învăţător ce nu-şi trădează niciodată vocaţia. Da. A iubi se învaţă. Nu există dragoste la prima vedere. Nu există un dat în dragoste, ci un Dăruitor. Căci mai înainte de prima vedere a noastră, a existat aceeaşi iubire şi aceeaşi lecţie a Lui, neinventată, autentică, adevărată. Ca orice poveste şi ca orice examen, învăţăm să iubim. Nu pentru reuşita noastră, ci pentru sângele lui care ne vindecă de neiubire. Şi pentru braţele lui, şi pentru tot ceea ce suntem. Mai bine sau mai puţin bine, mai mult sau mai puţin, lecţia aceasta ne dă puterea de nu fi laşi, de a nu ne pierde, de a vedea mai mult decât numai noroi, mizerii, răutăţi.

Povestea nu iubire nu se termină aici.

P.S.: Şi-a fost seară, şi a fost dimineaţă, şi vom fi judecaţi după iubirea noastră. (Sf. Ioan Gură de Aur)

Povestea de mai sus reprezintă o parafrază dezvoltată după Sf. Ioan Gură de Aur, Prima omilie despre Eutropie (PG 52, 404-411).

Realitate

A-ţi împlini un vis este ca şi cum ai gusta din rai. Are gust de lumină. Porţi un inel şi devii rege. Simţi că plângi, dar nu poţi, pentru că în rai lacrimile sunt cascade de..., de bucurie. Inima devine armă, cucereşti, dar nu răneşti. Rămâi dincolo de scenă şi eşti în centrul lumii. Dar şi împotriva ei, desfiinţându-i haosul. Dintr-un cântec. Dintr-o mişcare. Cânţi şi conduci pe un drum. Şi înţelegi că drumul eşti chiar tu.

E atât de important să îţi împlineşti un vis. Indiferent de cât de copilăros sau de serios este.

P.S.: Final brusc. Paris, Bercy, 14.12.2011.

(update februarie 2012)

P.S. 2: . Totul ţine de fenomen şi, deşi conştientizezi că faci parte din el, pur şi simplu îţi place. La concert m-am bucurat că am reuşit să stăm în faţă, aproape. A fost atât de altfel, a fost atât de profesionist. A fost ca în filme şi dincolo de filme. A fost mai mult ca în filmul de mai jos. O experienţă care a încheiat un an perfect. Înconjuraţi de prieteni şi de muzica lor, realitatea este mai luminoasă. A fost, de fapt, realitate şi puţin mai mult. Un vis împlinit. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

Chipul ce nu se uită

Isteria ochilor noştri este semnul vizibil al unei derute. Suntem ispitiţi să trăim într-o orbire de sens şi de culoare, într-o lume perverită de lipsa frumuseţii, o lume în care dragostea nu mai are nicio culoare, niciun cuvânt. O dragoste redusă la texte, la sms-uri, la buzzz-uri, la uitare.

Suntem vinovaţi că nu deschidem ochii să sorbim oaza de adevăr şi lumină care se află în icoană. Canonicitate şi libertate, icoana este locul unde mintea noastră se răstigneşte şi duce cu ea, spre un mormânt de trei zile, lumea neepifanică. Învierea vine deja ca o lumină în toamna noastră din noi şi de afară. O toamnă iconică, în care frunzele au culoare de ocru şi vişiniu. Totul caută să cristalizeze pe pământ chipul ceresc dintr-o icoană. Soarele zilei e auriu, într-o bună tradiţie bizantină, cerul nopţii este negru-albastru, într-o bună tradiţie atonită. Şi cu toate acestea noi trecem mai departe şi nu ne schimbăm, nu ne gândim, uităm chipul ce nu se uită.

O icoană e sfântă pentru că transformă ochii. Ne reface oameni deprinşi cu cerul auriu şi cu stelele vii.

Icoana nu e chip cioplit, chip ce se uită, chip rupt / cioplit din realitatea cerului auriu sau chiar din a lumii în care ne pierdem zilele inutil. Icoana e chip ce nu se uită, chip veşnic, făcut vizibil în conştiinţa noastră şi în trupul istoriei noastre vizitate de prezenţă autentică şi vie. În memoria veşnică a icoanei stă taina ce nu se vede, dar se simte. Mână către mână, prezenţă deplină, unitate şi putere. Cheie de înţelegere a lumii şi, dincolo de lume şi mai ales în interiorul lumii ca închisoare, cheie de înţelegere a eşecurilor noastre. Vrem viaţă dar uităm chipul ce ne dă viaţa. Vrem putere şi uităm că suntem puternici numai atunci când ştim cât de slabi suntem singuri.

Într-un oraş îngheţat am văzut lumina chipului de sus. O mamă ce îşi ţine ca o minune copilul de mână. În legătura dintre ei stă toată viaţa noastră.

 

P.S.: ... care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă... (Rugăciune din slujba ortodoxă a Logodnei). Ca un loc în care toate cele ce contrastează în noi, cele ce ne fărâmiţează voinţa, cele ce ne slăbesc dragostea, cele ce ne separă de noi înşine dispar, punându-se în slujba unităţii dintre noi şi El, icoana e binecuvântare. Cuvânt bun, auzit, viu, vizibil.

Icoana este pentru noi o lecţie autentică de demnitate.

Intersecţie

Suntem vânaţi. De îngerii din ceruri ce se luptă cu noi şi pentru noi. De îngerii căzuţi din ceruri ce se luptă cu noi şi împotriva noastră. Suntem o intersecţie cosmică în care planul vieţii şi al morţii se suprapun. Cel mai înalt trofeu din cosmos, omul, nu poate propune în mijlocul intersecţiei din el decât oferirea unei lacrimi de dragoste. Cea mai fina materie cosmică.

Suntem vânaţi pentru că suntem miza cea mare. Marele plan de dragoste concretă a lui Dumnezeu. O provocare mare cât cerul stă în suflet: dragostea care nu cade niciodată mă pune în centrul lumii şi îmi dă sens.

Îngerii din ceruri, îngerii de pe pământ, cei văzuţi şi cei nevăzuţi, formează o ierarhie de dragoste şi de dăruire. În mine regăsesc aceeaşi ierarhie, un ADN de dăruire şi de nevedere, ce mă luminează în tăcere şi îmi şopteşte: Ce mare este miza, ce frumoasă este viaţa!

În decembrie 1989 am văzut în mijlocul intersecţiilor oameni alergând şi căzând. Un asediu al vieţii şi o alergare spre ceva nou îi făcea să ajungă între îngeri. Om şi înger, o secundă, o intersecţie. Nu înţelegeam atunci, aşa cum nici acum nu înţeleg: de ce aşa, de ce fără să spună totul, de ce fără ca dragostea să fie rostită.

Scriptura a făcut cunoscute toate fiinţele cereşti prin numiri descoperite (cf. Ef. 1:21, Col. 1:16, Iuda 9) în număr de nouă. Pe acestea dumnezeiescul nostru tâlcuitor al celor sfinte le înfăţişează ca pe trei ordine întreite. Cel dintâi spune că este cel care este pururea în jurul lui Dumnezeu şi aproape de El şi cunoscut ca unul ce este unit cu El nemijlocit şi înaintea celorlalte. Revelaţia Sfintelor Scripturi ne-a predat că Tronurile preasfinte şi cetele cu ochi mulţi şi cu multe aripi, numite în limba evreiască Heruvimi şi Serafimi, sunt aşezate nemijlocit în cea mai înaltă apropiere în jurul lui Dumnezeu. Deci slăvitul nostru povăţuitor ne-a spus că acest grup întreit este şi de acelaşi grad şi cu adevărat întâia ierarhie, decât care nu este altul mai asemenea lui Dumnezeu şi mai nemijlocit lângă primele iluminări ce pornesc din Dumnezeu, fiind aproape de El, cum a spus învăţătorul nostru. Al doilea grup zice că este compus din Stăpânii, Domnii şi Puteri. A treia şi cea din urmă dintre treptele ierarhiilor cereşti spune că este cea a Îngerilor, a Arhanghelilor şi a Începătoriilor. 
(Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Cerească, 6, 2).

P.S. 1395 Days Without Red (2011, un proiect artistic şi două filme realizate de Šejla Kamerić şi Anri Sala, în colaborare cu  Ari Benjamin Meyers, prezentat la Manchester International Festival şi vizionat la MACBA, în memoria asediului oraşului Sarajevo dintre 5 aprilie 1992 şi 29 februarie 1996). Ca să treci o intersecţie trebuie să fugi, să fugi de tine şi de cei ce te vânează. Să respiri culoarea vieţii şi să repeţi o muzică de pace (Simfonia Patetica de Tchaicovsky). Un drum ca o ierarhie, pas după pas, un transfer de energie şi speranţă. Un pas al vieţii. Mereu asumat total. Probabil ultimul. Niciodată ultimul.

Toamna e anotimpul demnităţii. Alergăm în timp. Răspunsul e dincolo. Dincolo de timp. Între îngeri.

Fotografii realizate de Milomir Kovačevic Strašni.

Măsură

Cel ce mărturiseşte aceastea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apocalipsă 22.20)

Vino, Doamne, între noi doi şi ne uneşte.

PS.: Măsura iubirii este a iubi fără măsură. (Fericitul Augustin)

Frică

În religie se vorbeşte foarte mult despre revelaţie. Un termen - concept care uneşte în gnoseologia dogmatică tot ceea ce vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre Dumnezeu. Oamenii cred că ceea ce vine de la Dumnezeu sunt în special cuvintele Lui vii.

Aşa este, numai că aceste cuvinte vii ale Lui sunt de fapt, dincolo de limbaj, seminţe de putere, de iubire şi de adevăr care fac ca viaţa noastră să aibă sens. Revelaţia ar fi avut loc indiferent de alegerile proaste ale oamenilor de-a lungul timpului? În mod sigur că da, pentru că revelaţia este existenţa cu sens, este acel semn de putere al unui Dumnezeu ce nu rămâne indiferent la căutările noastre oarbe, de multe ori contraproductive, absurde chiar, de sens.

Oamenii au pus în Biblie cuvintele vii ale lui Dumnezeu ca să nu le uite. De frică că ar putea vreodată să le uite. Neînţelegând că în frica de a uita stă însăşi uitarea lor.

Revelaţia este putere. Tot ceea ce ne înconjoară este revelaţie. Ea poate fi autentică sau parazitară. Diavolul nu are nici sens, nici putere. El parazitează - asta face mereu cu toate - sensul revelaţiei şi ni-l prezintă perifid, parţial, modificat în laboratorul său rece în care elaborează sintetic un sens parţial pentru răutate.

Ca o antirevelaţie. Antiapocalipsă (în greacă apocalipsă înseamnă revelaţie).

Diavolul transformă revelaţia într-o tablă de şah şi te provoacă la un joc perfid, în timpul căruia regulile se schimbă nedrept şi fără niciun anunţ prealabil. Fără sens, căci jocul însuşi este o ispitire a nonsensului. Cu diavolul nu joci şah. Revelaţia nu este nici joc, şi nici concurs, nici premiu. Ea este putere şi sens. Nu este inteligenţă, nu este nici informaţie. Ea este putere, altfel de putere.

În căutarea revelaţiei, oamenii au creat în jurul lor o lume informaţională. Un instinct şi o căutare aparent bune, dar în mod semnificativ deviate spre cantitate, lumea informaţională a transformat viaţa oamenilor dintr-o viaţă ca revelaţie într-o viaţă ca antirevelaţie. Informaţia e putere. Dar ce putere? Una parazitată de slăbiciunea de a căuta putere. Revelaţia e putere necăutată, dăruită.

Cuvintele Lui vii mă pun pe gânduri şi încerc să înţeleg de ce oamenii nu reuşesc să deparaziteze puterea din ei şi din lumea lor încă vie. De ce nu reuşesc să descopere binele din ei. Revelaţia / puterea binelui din ei. Uită de puterea din ei şi devin neputincioşi şi orfani în relaţie cu lumea. Din cauza fricii de a nu uita. Că nu sunt singuri.

În lumea lui Dumnezeu nu există nici orizont, nici noapte, nici apus, ci numai soare. Lumea lui suntem noi.

Pe drumul meu simt şi frică, simt şi putere. Ca o durere ce eliberează. Ca într-un univers ce nu-şi poate atinge limitele, ce nu-şi poate gândi forţa propriilor galaxii, ce nu-şi poate găsi sursa de lumină. De unde vine lumina?

PS. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facere, 1:1-2).

Pământul fără revelaţie este netocmit şi gol. De sens.

Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost...

Semn

- Era deja în comă. L-am rugat să nu o ia, să o facă bine, să ne dea un semn. A murit a doua zi. Pentru mine, în acea zi, Dumnezeu a murit.

În zori de zi, trebuie să facem un drum. Să alergăm spre mormânt. Mormântul Lui din mintea noastră. Mormântul din care El veghează la noi şi la drumul nostru. Mormântul din care El ne surprinde mereu cu o înviere în minte. Cu o transcedere a logicii. Cu o altfel de existenţă. Raţiunea noastră ispititoare Îl condamnă zilnic la mormânt, iar El dimineaţa învie în noi. În zorile de zi ale conştiinţei noastre adormite - dimineaţa Lui şi a noastră -  semnul se dezintegrează. Când nu înţelegi ceri semne, când vezi dai slavă.

Tot ce trăim şi nu înţelegem se cuprinde în logica semnului.

În noaptea morţii lui Dumnezeu nu avem voie să disperăm şi să ne revoltăm. Pierdem zorile de zi. Lumina care, oricât de întârziată sau de măruntă ar fi, vine în iadul şi în noaptea din noi şi schimbă mintea, logica, viaţa.

P.S.: Ţineţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. (Sf. Siluan Atonitul).
Iadul neînţelegerii.
Noaptea vieţii noastre, un preambul de iad neînţeles.
O aşteptare a Cuvântului.

Până când?

Când doi oameni se căsătoresc, ei află că unirea lor este valabilă până în momentul când moartea îi va despărţi. O cutumă de limbaj din această lume antiepifanică le spune că există un motiv de divorţ indirect: moartea, inteligent pretext pentru o despărţire oarecum întârziată. Puţini conştientizează cât de falsă este această viziune. Când doi oameni se căsătoresc, ei se căsătoresc pentru veşnicie. Aici pe pământ, într-o anume dată, după o anume tradiţie, dar pentru un totdeauna ce depăşeşte totul. De altfel, Sfintele Taine în Biserica Ortodoxă sunt valabile pentru veşnicie. Şi când se iartă un păcat la Spovedanie, şi când un bărbat e sfinţit preot, toate sunt făcute în orizontul luminos al veşniciei lui Dumnezeu. Înmormântarea nu este considerată Sfântă Taină, tocmai pentru că nu se face pentru veşnicie, ci are valabilitate numai un timp, un interval necunoscut, dar totuşi un interval, de acum şi până la învierea tuturor.

Tainele sunt înviere, se regăsesc în înviere şi transced învierea, pentru că transformă, schimbă, îmbunătăţesc, ating fiinţa omului în interior şi o minunează. Sunt mici mari minuni ce umplu viaţa omului de lumină şi veşnicia de umanitate.

P.S.: Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat lor slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El. (Ioan 2:11) Totul este un început, o promisiune, o chemare spre verticalitate, spre ceea ce trebuie să fim. Un ''trebuie'' ce nu desfiinţează, ci seduce prin firescul lui.

Cununia este azi o problemă. Pentru că tinerii fug de ea din mai multe motive. Din vinovăţia de a nu fi curaţi. Din lipsă de iubire lucrătoare (aceea iubire ce vindecă certurile). Din frică şi comoditate. Din lipsă de educaţie creştină şi din preaplinul modelor false ce îi învaţă cât de greu şi de urât e să fii căsătorit, şi cât de fain e să fii liber de orice obligaţie. Pentru că tinerii rămân copii în sensul rău, în sensul unei imaturităţi ce alungă perspectiva naşterii de copii. Pentru carieră, uitând că prima şi ultima (şi cea mai grea) carieră în viaţă este aceea de mamă şi tată. Şi cea mai frumoasă. Din dorinţă de cât mai multă împrăştiere sexuală cu nişte consecinţe pe care nu le mai asumă nimeni. Pentru că se poate şi fără. Pentru că în fond şi la urma urmei tot aia e. Cununia este o problemă acolo unde viaţa este trăită fără Dumnezeu. Când Dumnezeu e viu în viaţa ta problemele se depăşesc. Oricând, mereu.

Prietenii mei au început să se căsătorească. Merg la nunţi şi îi văd. Sunt oameni noi, schimbaţi în adâncul lor de atingerea binecuvântării pe care o cer cu onestitate în faţa lui Dumnezeu. Toţi rămânem mereu copii, ai părinţilor noştri, ai lui Dumnezeu, şi frumuseţea vieţii este să asumi nepregătirea ta şi să o încredinţezi lui Dumnezeu. Oricând, mereu.

La o nuntă de tineri curaţi, care şi-au păstrat fecioria şi nu au încălcat tradiţia, este altfel ca la ceilalţi. Este o bucurie de nedescris. Este o tăcere în aer, un parfum în atingeri, o emoţie în priviri. Este o taină. Viaţa însăşi se arată ca o taină acolo, în faţa preotului. Totul se leagă, totul are sens. Pentru acest sens e bine să nu pierdem viaţa din noi. Să nu disperăm, să fim puternici, să nu fim singuri.

Hai la drum împreună. Nu contează cum va fi, contează să fiu cu tine şi împreună să fim cu El.

Reporter

În căsnicie, iubirea este la început o promisiune şi la sfârşit o împlinire.

O chilie plină de cărţi, un munte, un lac şi un cer. O prezenţă şi ore întregi de descoperiri interpersonale. De ziua mea am fost reporter pe cerul credinţei omului retras din lumea ce nu mai ştie ce este aceea tradiţie.

Tradiţia înseamnă să faci lucrurile bine.

Expediţie

Trei băieţi: un căpitan, un secund, un vâslaş şi o corabie perfectă, în realitate o mică barcă cu vâsle, cât se poate de normală. Am traversat împreună marea cea mare, am trecut de Capul Bunei Speranţe, de cariera părăsită, de insula piraţilor, de Pasul Păcii şi am ajuns în Pădurea Spânzuraţilor, printre stânci şi valuri, am făcut prizonieri şi am găsit comori, am debarcat, am dinamitat malurile. Ce bine este să visezi şi să te bucuri atunci când totul ţine cu tine. Soarele şi vântul ne-au permis să trecem lacul pe partea cealaltă.

La mănăstire totul se face cu binecuvântare. Chiar şi visul.

V-aţi-ascunselea

Asta faci mereu. Te joci cu noi v-aţi-ascunselea şi câştigi mereu. Tu vezi dincolo de orice, de pământ, apă şi foc, Tu vezi dincolo de trup, de minte, de gând.

Unii fug de Tine, se ascund, temători să nu-i numeri. Le e frică să iasă la lumină. Dar Tu îi vezi şi îi prinzi când se aşteaptă mai puţin.

Alţii Te fugăresc acolo unde cred că Tu te ascunzi. Dar Tu nu eşti acolo unde credem noi, şi nici nu Te ascunzi aşa cum am vrea noi să Te găsim. Cine pe cine fugăreşte?

Alţii stau pitiţi, cu inima cât un purice, cu o emoţie în gât, pregătiţi să îi atingi, să îi prinzi. Şi le iese aşa de frumos!

Parcă şi aud glasul din trecut: Cine nu-i gata, îl iau cu lopata! Cine oare se gândeşte în copilărie la semnificaţiile profund eshatologice ale acestui joc? Parcă şi aud, aşa ca într-un viitor neştiut, la sfârşitul lumii: Cine nu-i gata...

Călugărul

Acolo unde cerul se întâlneşte cu pădurea, şi din lupta lor iese fum şi apă, am simţit gustul bun al autenticităţii. Sunt rupt de lume şi totuşi mă simt în mijlocul ei. În cea mai izolată mănăstire din România, la 40 km de cea mai apropiată localitate, departe de semnal şi internet, cu stiloul pierdut între fişe şi cărţi rare, mă gândesc la lume, la cuvinte, la idei.

În fiecare secundă trăiesc un exerciţiu de autenticitate. Aici cuvintele au lumină şi putere. Sunt în centrul ţării pierdut între văi şi munţi. Ajuns în acest centru îţi dai seama de centrul inimii tale. Aici trăieşti altfel, zburând peste ape, învingând negura nopţii şi neputinţa trupului. Aici faci judecată bună sufletului. Uiţi şirul zilelor, dar nu uiţi să trăieşti frumos şi simplu. Aici cerul are culoarea lui Dumnezeu: e transparent. Lumânări în noapte jos, sus stele pe un cer rece şi tăcut, aceeaşi lumină.

Sunt ca un înger pierdut printre brazi, ce caută de mâncare la o stână. Mă primeşte un călugăr, el însuşi înger în trup, îmi face focul, mă încălzeşte, îmi vorbeşte, mă îmbrăţişează. Simt între mine şi el o legătură netrupească. O sete de adevăr.

Sunt mulţi creştini pe lume. Toţi au idei multe. Dar ideea nu are mamă, are numai tată, n-are suflet, n-are putere, n-are culoare, nu seduce, ci doar convinge, demonstrează, în cele din urmă sugrumă, mutilează.

La mănăstire înveţi să renunţi la ideile tale. Şi iei, în schimb, pace.

Atunci îţi dai seama că ai suflet, când începi să plângi. Durerea este strigătul mut al sufletului pentru autenticitate.

P.S. Călugărul se roagă pentru cei ce nu ştiu să se roage, pentru cei ce nu vor să se roage, pentru cei care nu pot să se roage şi, în special, pentru cei care nu s-au rugat niciodată.

Forum

Cred şi ştiu că Tu te ascunzi în bucurie, şi în emoţie, şi în chilii săpate sus în munte, şi în revoltă şi în mulţumire, şi în ochii care vorbesc sincer şi în icoane pictate cu mâini neştiutoare, şi în copii, şi în muzică, şi sus pe Everest şi în spatele scaunelor cu rotile şi într-un foc de tabără cu multă cetină şi chitară. Eşti acolo, în tinereţea din noi, şi aştepţi să îţi răspundem cu un semn. Plec de la Sâmbăta şi mă întreb, ca în fiecare an, cât de mult merită. Şi de fiecare dată când ajung la un nou sfârşit simt atingerea Ta pe umerii mei. Acum ştiu că vei avea grijă de fiecare forumist în parte. Şi de mine. Îţi mulţumesc că ai fost din nou participant în forum. Cât de fidel poţi fi!

P.S.: Când nu-ţi iese continuă, şi când îţi iese... continuă.

Vino

Căutăm răspunsuri la întrebări ce nu ne lasă să respirăm liberi. Şi căutarea noastră este de fapt o luptă cu sclavia din noi, cu starea de nelibertate sau de antilibertate ce ne sufocă zilele.

În iubire nu există decât certitudini. Nu mai există întrebări, nu mai există refuzuri, nu mai există neputinţă, există doar bucurie. Şi mulţumire.

Acum doi ani de zile un bun prieten m-a întrebat, supărat pe o terminologie ce-l revolta, ce ar spune Dumnezeu dacă ar reveni acum pe pământ. Care ar fi cuvintele Lui vii amestecate între cuvintele noastre moarte. Credea că esenţialul căutărilor noastre stă în identificarea cu mesajul Celui Viu. Şi avea dreptate.

Eu cred că ar spune: Bucuraţi-vă! A spus-o şi atunci, o spune şi acum. Poate acum fără cuvinte, ca într-un film mut, în care vezi cu ochii minţii ceea ce sufletul vede cu ochii conştiinţei. Şi înţelegi nu cu mintea, ci cu inima luminată de pacea întâlnirii.

Nu poţi ieşi din tăcerea dintre noi şi El decât dacă simţi bucuria întâlnirii cu diferenţa de fiinţă din tine, întâlnirea cu destinatarul unic al iubirii tale. E aşa de minunat că suntem făcuţi incompleţi, neterminaţi, abandonaţi în lipsă de perfecţiune. Şi totuşi destinaţi unei iubiri atât de mari.

Când nu mai iubim, ne luptăm cu noi crezând că în imperfecţiunea noastră se găsesc răspunsuri eliberatoare. Şi greşim. Când iubim, totul e firesc, şi neputinţele noastre, şi secundele de dragoste împărtăşită, şi cea mai mică atingere, şi cea mai firească înţelegere, şi uitarea şi atenţia, şi sărutul şi florile, şi viaţa. Totul are sens.

Până când nu vom ieşi din noi (înafara stării de noi înşine = ex stasis) nu vom simţi tăcerea grăitoare a bucuriei de a iubi curat. În noi stă restul de iubire. Între noi stă sâmburele revenirii de la starea de suflet neiubitor, neviu, la cea de suflet viu.

Învierea înseamnă o întâlnire ce are loc mereu înafara mormântului rămas gol.

Nimeni nu află ceva despre Dumnezeu, oricât de mic ar fi acel ceva, decât în urma unei întâlniri. Mesajul Învierii este un mesaj al întâlnirilor. Toţi aleargă unii către ceilalţi şi graba lor are un sens. Viaţa este un drum plin cu întâlniri. Pe drum întâlnim pe cineva şi prin el câştigăm puterea eliberatoare (FA 8:26-40). Poate fi un el, o ea, un prieten, un preot, un duhovnic, un profesor, un sfânt, un apostol. Poate fi un vecin (toţi suntem vecini pe acelaşi drum al eliberării de neiubire). Întotdeauna un om. Cheia descoperirii lui Dumnezeu rămâne mereu omul.

Învierea este semnul întâlnirii cu omul. Cu omul din noi şi de lângă noi, cu umanitatea noastră eliberată, cu tot ceea ce ştim că suntem dar nu înţelegem. Şi înţelegem numai atunci când întâlnim pe cineva şi avem curajul să asumăm ceea ce există între noi, să trăim relaţia, să întrupăm iubirea.

Când iubeşti nu mai simţi graniţa dintre posibil şi ideal. Câţiva dintre prietenii mei mi-au spus că ceea ce scriu aici ţine de utopic, de ideal. Pe de o parte sunt conştient că aşa pare, pe de altă parte ştiu că nu este. Până când ne vom speria de idealul chemării noastre, cedând neputinţei de a crede...

P.S. Vino şi te sălăşluieşte întru noi (en hemin). Sau între noi. Eu cred că El vine mai degrabă între noi, şi se aşează ca un sol de pace între oameni, luminând calea dintre ei. Umplând de sens cărările ce ne conduc către adâncul tainei din celălalt. Suntem responsabili de noi şi de ceea ce este între noi. Iar cea mai frumoasă responsabilitate este rugăciunea.

Ce rămâne (I)

1)  Rămâne sentimentul că suntem o echipă. Am câştigat în acest concurs pierdut cel mai frumos coechipier din viaţa mea.

2) Rămâne sentimentul că acolo, în adâncul existenţei lui, s-a creat o relaţie. Dincolo de mimetică, instinct şi joc, relaţia era viaţa lui. A murit singur. Cu o lacrimă în ochi. Ca o contradicţie în el însuşi. Ca o durere sfâşietoare, ca o falie în adâncul lui, că ne lasă pe noi să nu mai avem grijă de el, şi prin el, de nimic.

Nu pierdem niciodată nimic, pentru că în fond, noi nu posedăm, cu adevărat, nimic. Ce rămâne în urma unei pierderi suntem noi şi relaţia dintre noi, ca un spaţiu binecuvântat în care adâncurile de fiinţă prind culoare şi mesaj. Existăm, nu pentru noi, ci pentru ceea ce se arată între noi, ca o epifanie binecuvântată a relaţiei reciproce dintre iubit şi iubitor.

P.S. Se zice că lucrurile sunt opuse în patru sensuri: relativ unul faţă de altul (hos ta pros ti); contrar unul altuia; privaţie faţă de negaţie; afirmaţie faţă de negaţie.
Aristotel, Organon - Categoriile X, 11b, 15-16.

Misterul diferenţei dintre noi nu se află în noi, ci între noi, în relaţie.

Zero

Zero + Zero = ?
 
Atunci când simţi că eşti un mare zero, un mare nimic, o mare aşteptare fără conţinut, începe să iubeşti. Aşa se inventează matematic veşnicia.  Şi lumea se schimbă, se închină, se minunează de răspuns.

Zero (2009) este un scurt metraj animat, realizat de Christopher Kezelos, cu foarte multe premii luate în ultimii doi ani. O poveste cu fire. Pentru vizionare, click aici.

În dragoste nu există cantitate. Şi nici reguli. Şi nici formule. Şi nici închisoare. În dragoste există libertate şi clopote în ceruri.

Omul

Omul singur gândeşte matematic şi îşi raportează viaţa la cantităţi. În mod nevăzut şi dureros, ajunge, fără să îşi dea seama, să contabilizeze speranţa şi să vândă idei, sentimente, imagini, vise. Şi nu în ultimul rând ajunge să vândă persoana: pe sine însuşi şi pe cei de aproape sau de departe, ca un alt Iuda care preia inconştient un scenariu aparent similar de vindere egoistă de fiinţă.

Omul din tine se întâlneşte cu omul din mine atunci când mintea (ceea ce înţeleg grecii prin nous = minte) devine purtătoare de calitate, de conţinut, de fiinţă împărtăşită. Acolo ia naştere relaţia. Relaţia este conţinutul teologiei. Tot ce învaţă omul despre om şi despre Dumnezeu se numeşte relaţie. Fără relaţie, existenţa nu are sens şi nici finalitate.

Nu există icoană fără relaţie aşa cum nu există rugăciune fără relaţie.

Cât costă să ai speranţă? Cât costă să iubeşti? Ce trebuie să dai ca să primeşti dragostea cea mare?

Speranţa costă situarea în permanenţă la hotarul dintre neîmplinirea în cantitativ şi împlinirea în calitativ.

Iubirea are preţul veşniciei. Ea este cheia ce deschide porţile împărăţiei cerului şi a pământului. Ea este intrarea în împărăţia creatului unit cu necreatul, dintre vechi şi nou, dintre un el şi o ea. Iubirea nu costă şi nu se dă la schimb, dar e mai presus de orice valoare prin faptul că are putere şi transformă. Iubirea e singura care ne dă existenţa acum şi atunci simultan, acum în lumea noastră înnoită şi acum în împărăţia de dincolo de timp.

Ca să primeşti dragostea cea mare, trebuie să o ceri. Cu alte cuvinte, cu alţi ochi şi cu alt scop. Trebuie să te schimbi, să te transformi, să faci trecerea de la vechi la nou, să înviezi în altă minte şi în alt trup.

Doi oameni se întâlnesc şi întemeiază o familie numai pe baza unei relaţii. Nu de cuplu, ci de fiinţă. În momentul în care dragostea cea mare îi uneşte, trupurile şi mintea lor se schimbă iar ei se înnoiesc, ca într-o formatare ce ignoră psihologia, preamărind fiinţa. Înnoirile în dragoste se petrec la toate nivelurile fiinţei. De la planuri la aşteptări, de la muncă la dăruire şi jetfă, de la aventură la siguranţă şi cămin, de la plăcere la durere asumată.

[Sexualitatea nu are sens decât aşa: ca prin relaţie trupurile unite să se înnoiască, trăind fiecare prin celălalt o descoperire înnoită.]

Dragostea cea mare reînnoieşte sufletele şi trupurile. De aici sensul vieţii în doi: voinţă dublă şi act unitar. Ce investim în noi, investim în această viaţă. Ce investim în celălalt, investim pentru veşnicie: iubire, neuitare, verticalitate, dăruire, flori, lumini, timp, promisiuni, culoare, sânge, răbdare, lacrimi, alb, foc, călătorii, dor, putere, cărţi de viaţă. Şi muzică, de fapt un alt fel de muzică... Şi dans, un dans litugic în mijlocul acestei lumi luminate de Dumnezeu - Iubire. Şi slujire, şi liturghie. Mereu.

Un om, un răspuns, o iubire. Doi, o veşnicie.

P.S.: Slava lui Dumnezeu este omul cel viu şi viaţa omului este vederea lui Dumnezeu.
(Sf. Irineu de Lyon, Adversus haereses, IV, 20.7).

Zece

Ne naştem singuri, dar nu murim singuri. Marea taină a acestei lumi este întâlnirea dintre doi oameni. Care naşte viaţă. Care face să sufle vântul, să lumineze soarele, să tremure făptura, să zboare fluturii, să zâmbim şi să mâncăm hrana cea adevărată. Atingere, iubire şi binecuvântare: iubesc, deci exist (Arhimandritul Sofronie). Iubesc, deci nu mai exist în mod incomplet, dureros, ca un subiect singur ce tânjeşte spre mai mult şi nu are împlinire, ci trăiesc în doi, cu o voinţă gnomică, cu o putere înnoită. Cu un nou orizont de viaţă.

Hristos a înviat! Şi dragostea e posibilă. Totul e posibil. Plecând din interior şi trecând peste ura faţă de neputinţele noastre şi faţă de alegerile noastre proaste, şi faţă de promisiunile noastre neîmplinite şi faţă de toate visele noastre nerealizate, faţă de toate afacerile noastre eşuate. Dar, iertându-ne toate greşelile, toate minciunile, toate înşelările noi şi vechi, vedem Învierea, care face posibilă viaţa în doi. Şi ajungând într-o nouă viaţă, ca un drum ce se deschide mereu spre Emaus, în doi Îl vezi pe Hristos înviat! Comuniunea este posibilă numai în înviere! Mori pentru tine şi înviezi pentru celălalt. Hai la drum împreună! Singur nu ştiu unde voi ajunge. Dar împreună, în doi, ştiu sigur că vom ajunge la Emanus. De fapt suntem deja acolo, în faţa Lui.

A venit lumina în mine. O amiază ce nu trece, o pace de nedescris. 20 de kilometri de mers pe jos în ploaie măruntă. Lumina ca o împărtăşanie. Viaţa ca un curcubeu, ca un legământ, ca o promisiune nouă, ca o întrebare fără sfârşit. Când iubeşti totul este o anunţare: o bună vestire, o evanghelie a unei vieţi înnoite. Căci cei ce se iubesc sunt apostoli (trimişi) să vesteasă lumea cea nouă - o imensă imposibilitate dureroasă pentru unii, dor nespus pentru alţii, confirmare sfântă pentru cei ce se iubesc şi păstrează Legea. Păstrând Legea, respectându-o, ei nu o păzesc ca un scop în sine, ci o păzesc pentru iubirea lor şi a Lui. Scopul Legii este apărarea Dragostei. Să Îl apere pe Dumnezeu - Iubire din noi. Şi să propovăduiască puterea dragostei celei mari.

Cei ce se iubesc trăiesc un Paşti continuu, o trecere de la absurd la sens, de la moarte (antiviaţă) la viaţă, de la singurătate la familie, de la nesiguranţă la împlinire.

Tu eşti trecerea mea! Tu eşti emoţia păşirii în viaţa cea nouă. Tu eşti uşa prin care eu devine noi. În ochii tăi pot citi viitorul, pentru că acolo este inima mea.

A zecea dimensiune a timpului este întâlnirea cu veşnicia. Primăvară şi toamnă, aprilie şi octombrie, totul are sens. A zecea lună a anului este luna binecuvântării. Devii co-împărat al lumii, în doi. Nimeni nu poate fi stăpân singur al lumii. ... umpleţi pământul şi-l supuneţi... (Fc 1:28). Niciodată singur, mereu la dual. Mereu în doi.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru primăvara din sufletul meu.

P.S.: Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. (Mt. 6:12) Când nu iubeşti, nu poţi să te ierţi pe tine însuţi ca cel ce tu singur greşeşti prin neiubire. Când iubeşti poţi să te rogi cu conştiinţa plină de pace pentru că numai în iubire te împaci cu tine însuţi, te ierţi pe tine însuţi, şi poţi ierta şi celui de lângă tine: soţ şi soţie, mamă şi tată, prieten sau aşa-zis duşman, celor ce sunt aproape şi celor ce sunt departe. Când nu iubeşti rugăciunea este o provocare incompletă şi de cele mai multe ori nesinceră; când iubeşti, rugăciunea este consecinţa firească a dragostei celei mari. Noi suntem proprii noştri greşiţi atunci când nu iubim... Când iubeşti: trăieşti învierea!

Arhiva

Saint Serge. Prin praf şi lumină. Fiecare pas valorează un secol, o luptă, o topire de inimă. Aici a început să cucerească inimile reci ale Occidentului mintea cea de foc a Ortodoxiei iubitoare. Locul în care Apusul a început să îşi pună întrebările cele adevărate cu privire la Răsărit. Şi a găsit un răspuns seducător: da!

A mai rămas arhiva. Şi un suflet viu care o înconjoară într-o smerenie generalizată. Lumină de speranţă.

Împreună cu patriarhul ecumenic şi cu părintele Ozolin în arhiva Institutului Teologic Orthodox Saint-Serge din Paris. Pas lângă pas. Dincolo de tăcere, ochi senini şi de prezenţa unei prese parcă şi ea smerită în chip ortodox, îţi dai seama brusc că totul are sens atunci când te dăruieşti. Ce poate fi mai frumos decât să găseşti în această cameră - totul încape într-o cameră - în dosare îngălbenite de timp cursurile în rusă ale lui Bulgakov sau cele în franceză ale lui Vladimir Lossky şi să îi vezi aevea în ceea ce au lăsat, în ceea ce au crezut. Simţi putere, credinţă fără de frică, într-un loc în care tinerii învaţă să se roage ortodox şi se roagă să înveţe Ortodoxia. Lanţul nu s-a rupt, tradiţia e vie, topeşte, cucereşte, seduce, schimbă.

Să fii ortodox înseamnă să crezi că poţi schimba lumea. Începând cu Parisul, cel mereu acelaşi. Să îl schimbi în interior, cu puterea unei credinţe adevărate. Dar pornind nu de la mentalităţi, ci de la suflete.

Viaţă, lumină şi flori.

Mulţumesc

Cel mai bine poţi înţelege nebunia lumii acesteia la Paris.

Nu am mai văzut niciodată aşa de multă lumină şi atât de mult întuneric la un loc: în oameni, în vieţi, pe străzi, în pieţe, în suflete, în cafenele, în muzee, în biserici, în metrou, pe poduri, în biblioteci. Aici vezi şi înţelegi noţiunea biblică de Babilon, de Turn, de Simbol, şi mai ales ideea cumplit de ambiţioasă de a încerca să fi altfel decât ne-a lăsat Dumnezeu să fim.

Singurul lucru pentru care această metropolă nu se dezintegrează este dragostea. Din păcate, aici dragostea este doar o idee, un principiu, un idol: ideea de dragoste, ideea de a fi romantic, ideea de a seduce.

Pentru că în spatele zidurilor, parisienii nu iubesc. Am încercat mereu să caut dincolo de clădiri oamenii care se ascund şi, cu ajutorul lor să simt, să văd, să ating dragostea, simbolul acestui oraş. Şi din păcate am descoperit nişte oameni ce se ascund în ambiţii, în artă şi în istorie. Împăcaţi cu ideea că ei sunt doar un simbol. Un simbol menit să păstreze un secret pierdut al fericirii, un simbol menit să îi ajute pe oameni să nu uite să caute mereu ceea ce le lipseşte: dragostea cea mare.

Noi, cei de departe, din lumea în care alteritatea lui Dumnezeu încă mai are loc în şcoala minţii, credem că ei, acolo / aici, iubesc. În realitate nu iubesc. Ei se apropie de iubire prin simboluri, iar nu prin experienţă.

A iubi la Paris este cruce şi lumină, moarte şi înviere. Aici, dacă reuşeşti să iubeşti, totul are sens.

În alte locuri ale pământului a iubi este firesc, aici este o provocare.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

P. S.: Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde este înţeleptul? Unde este cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. (1 Cor 1:18-21)

Totul devine

În jurul eroilor, totul devine tragedie.
În jurul semizeilor, totul devine dans de satiră.
Iar în jurul lui Dumnezeu totul devine... Cum? totul devine ... lume.

Nietzche

Dincolo de bine şi rău

Aforisme 150

În jurul tău totul devine copilărie şi maternitate.
În jurul ideii de noi totul devine căutare şi descoperire.
În jurul gândului luminat de răspuns se naşte întruparea.
A minţii în inimă. A iubirii în aer.
Revelaţie-respiraţie.

P.S.

Ochii tăi plini de un fermecător DA îmi deschid drumul spre adâncul inimii tale. Acolo încerc să pătrund în nepătrunsul sufletului tău, înfrăţindu-mă cu sângele viu al luptei pentru adevăr. Mă las purtat de valuri repezi de culoare şi forţă, prin coridoare înguste dar nesfârşite de viaţă nespusă, spre adâncul tainic din tine, spre locul în care suflul plin de duh al pieptului tău primeşte oxigenul întrebării dintre noi. 

Încerc să te văd pe dinăuntru şi lumina mă copleşeşte. Încerc să primesc minunea iluminării mele prin tine şi nu reuşesc decât să tac cu tăcere plină de mirare. 

Este dimineaţă şi nu regret nimic din ce am spus în seara precedentă. Aşa sunt toate dimineţile de când am învăţat că iubirea este sinceritate, adevăr, tot.

 P.S.: Schimbarea nu este posibilă decât prin iubire, sau în căutarea iubirii. Ea este şi preţ pentru darul de a iubi, dar şi răsplată pentru curajul de a iubi până la capăt. Ne e frică de iubire pentru că ne e frică de schimbarea din noi, pentru că noi ne iubim pe noi, aşa cum suntem, mai mult decât pe cei cărora le declarăm iubirea, minţind de altfel atât seara, cât şi dimineaţa. Minţind despre iubire zi de zi nu facem altceva decât să mâncăm o pâine râncedă plină cu frustrarea produsă de o iubire-promisiune falsă nelalocul ei, nelatimpul ei. Când iubeşti cu adevărat pâinea cea de toate zilele are alt gust.

Cum putem iubi? Nemaiiubindu-ne pe noi ci iubind întrebarea dintre noi, căutarea sinelui în concreteţea celuilalt. Ce poate fi altceva mai frumos, mai riscant şi mai important ca această veritabilă evadare din închisoarea egoismului din noi.

În ultimele zile au fost mai mulţi cei care au văzut schimbarea din ochii mei, care au văzut fericirea nerostită din prezenţa mea printre ei; şi care mă întreabă: cum de este posibil?

Le răspund mereu: este posibilă minunea iubirii, şi durabilă, atâta timp cât vine de la Dumnezeu, Cel la Care lucrurile noastre imposibile devin posibile, şi unde toate au o durabilitate venită din veşnicia Lui.

Nu iubeşti? Nu mai poţi iubi? Nu-i nimic. Cazi în genunchi şi spune: Doamne, nu mai pot iubi. Vino Tu şi iubeşte în locul meu, în adâncul meu. Şi apoi ridică-te - uită-te la oameni - şi vei vedea cum El vine cu mâna Sa de vindecător şi transformă inima bolnavă din tine în inimă vie, iubitoare, dornică, neascunsă de lumina ochilor. Iar tot ce trăieşti tu devine posibil, firesc, un firesc parcă prezent în tine de la facerea lumii.

Şi după aceea tot ce trebuie să faci este să spui: DA. Mereu.

Suntem (I)

Suntem oglinzi unul altuia, pentru că lumina ochilor mei prinde contur numai în lumina ochilor tăi. Suntem oglinzi unul altuia, pentru că nu mă pot vedea pe mine decât prin tine. Suntem cuvinte unul altuia, pentru că eu nu pot vorbi decât prin tine. Ce vorbesc sau scriu doar prin mine piere, ce vorbesc prin tine nu cade, nu dispare, nu îşi pierde sensul.

Aşa suntem făcuţi: făcuţi unul altuia, legaţi în noi înşine cu fiinţă de strigare de iubire. Fiinţa nu cade niciodată pentru că este dragoste (I Cor 13:8). Fiinţa care nu este dragoste cade.

Aud: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi (Marcu 12:31). De ce? Pentru că altfel nu se poate. Ca pe tine însuţi, ca unul altuia, ca făcuţi unul pentru altul. Nu există nici două iubiri, nici comparaţii, niciun altfel de a iubi. Singura confirmare a fiinţei o găsesc în dragoste. Niciodată singur, niciodată numai eu...

Când nu iubeşti te uiţi în jurul tău şi începi să judeci, să condamni, să desfiinţezi. A nu iubi înseamnă a nu construi fiinţa, a o demola zilnic, sufocându-o prin neiubire. Când iubeşti te uiţi în jurul tău şi începi să te judeci pe tine, ca o fiinţă în mijlocul celorlalte, cu toţii purtători de iubire-fiinţă, plini de culoare şi de minune.

Când nu iubeşti, nimeni nu îţi strigă la ureche: trezeşte-te. Când iubeşti, eşti deja treaz, martor adevărat al propriei tale fiinţe. Nu există dragoste fără martor, căsătorie fără naşi, familie fără copii, iubire fără sacrificiu, viaţă fără minune.

Unica

Iubirea, unica teorie finală posibilă.

Îmbrăţişare

În mintea de copil a unui tânăr luptător se naşte un nor de lumină şi de culoare. Gândul de putere al unei atingeri, emoţia unei întâlniri, pacea unei confirmări atât de fireşti, şi totuşi excepţionale.

Am învăţat să îmbrăţişez atunci când mi-am adus aminte unde ne aflăm. În lumea neepifanică orice atingere cere mai mult. În lumea epifanică orice atingere e ultima şi se trăieşte ca ultima dintre toate.

Am învăţat să port un dor în suflet atunci când mi-am adus aminte cine suntem. În lumea de plastic făcută tocmai pentru a uita cine suntem nu am putut defini niciodată dorul. În lumea vie, autentică, plină de curaj şi conştiinţă curată, în lumea credinţei, dorul este haina de lumină a dragostei, haina de nuntă. Nunta cerului cu pământul, nunta ochilor de cer cu buzele de lut.

Am învăţat să tac atunci când mi-am adus aminte de lacrimi şi de palme. Lacrimile dragostei sunt palme de mângâiere ale unei descoperiri din adânc, ale unei revelaţii fără de frontieră: nu sunt niciodată singur. A întoarce obrazul acum este cea mai mare fericire!

Am învăţat să nu mai iubesc cu cuvintele, ci să iubesc cu versul de aur al unei altfel de poezii, o poezie cerească, ce scapă mereu neascultată de trupurile pervertite, de mintea cea slăbită. Aud de sus: tu nu eşti niciodată singură.

Am învăţat să lupt ca să păstrez clipa revederii cu taina.

Îmbrăţişării ei.