Până când?

Când doi oameni se căsătoresc, ei află că unirea lor este valabilă până în momentul când moartea îi va despărţi. O cutumă de limbaj din această lume antiepifanică le spune că există un motiv de divorţ indirect: moartea, inteligent pretext pentru o despărţire oarecum întârziată. Puţini conştientizează cât de falsă este această viziune. Când doi oameni se căsătoresc, ei se căsătoresc pentru veşnicie. Aici pe pământ, într-o anume dată, după o anume tradiţie, dar pentru un totdeauna ce depăşeşte totul. De altfel, Sfintele Taine în Biserica Ortodoxă sunt valabile pentru veşnicie. Şi când se iartă un păcat la Spovedanie, şi când un bărbat e sfinţit preot, toate sunt făcute în orizontul luminos al veşniciei lui Dumnezeu. Înmormântarea nu este considerată Sfântă Taină, tocmai pentru că nu se face pentru veşnicie, ci are valabilitate numai un timp, un interval necunoscut, dar totuşi un interval, de acum şi până la învierea tuturor.

Tainele sunt înviere, se regăsesc în înviere şi transced învierea, pentru că transformă, schimbă, îmbunătăţesc, ating fiinţa omului în interior şi o minunează. Sunt mici mari minuni ce umplu viaţa omului de lumină şi veşnicia de umanitate.

P.S.: Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat lor slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El. (Ioan 2:11) Totul este un început, o promisiune, o chemare spre verticalitate, spre ceea ce trebuie să fim. Un ''trebuie'' ce nu desfiinţează, ci seduce prin firescul lui.

Cununia este azi o problemă. Pentru că tinerii fug de ea din mai multe motive. Din vinovăţia de a nu fi curaţi. Din lipsă de iubire lucrătoare (aceea iubire ce vindecă certurile). Din frică şi comoditate. Din lipsă de educaţie creştină şi din preaplinul modelor false ce îi învaţă cât de greu şi de urât e să fii căsătorit, şi cât de fain e să fii liber de orice obligaţie. Pentru că tinerii rămân copii în sensul rău, în sensul unei imaturităţi ce alungă perspectiva naşterii de copii. Pentru carieră, uitând că prima şi ultima (şi cea mai grea) carieră în viaţă este aceea de mamă şi tată. Şi cea mai frumoasă. Din dorinţă de cât mai multă împrăştiere sexuală cu nişte consecinţe pe care nu le mai asumă nimeni. Pentru că se poate şi fără. Pentru că în fond şi la urma urmei tot aia e. Cununia este o problemă acolo unde viaţa este trăită fără Dumnezeu. Când Dumnezeu e viu în viaţa ta problemele se depăşesc. Oricând, mereu.

Prietenii mei au început să se căsătorească. Merg la nunţi şi îi văd. Sunt oameni noi, schimbaţi în adâncul lor de atingerea binecuvântării pe care o cer cu onestitate în faţa lui Dumnezeu. Toţi rămânem mereu copii, ai părinţilor noştri, ai lui Dumnezeu, şi frumuseţea vieţii este să asumi nepregătirea ta şi să o încredinţezi lui Dumnezeu. Oricând, mereu.

La o nuntă de tineri curaţi, care şi-au păstrat fecioria şi nu au încălcat tradiţia, este altfel ca la ceilalţi. Este o bucurie de nedescris. Este o tăcere în aer, un parfum în atingeri, o emoţie în priviri. Este o taină. Viaţa însăşi se arată ca o taină acolo, în faţa preotului. Totul se leagă, totul are sens. Pentru acest sens e bine să nu pierdem viaţa din noi. Să nu disperăm, să fim puternici, să nu fim singuri.

Hai la drum împreună. Nu contează cum va fi, contează să fiu cu tine şi împreună să fim cu El.

Reporter

În căsnicie, iubirea este la început o promisiune şi la sfârşit o împlinire.

O chilie plină de cărţi, un munte, un lac şi un cer. O prezenţă şi ore întregi de descoperiri interpersonale. De ziua mea am fost reporter pe cerul credinţei omului retras din lumea ce nu mai ştie ce este aceea tradiţie.

Tradiţia înseamnă să faci lucrurile bine.

Expediţie

Trei băieţi: un căpitan, un secund, un vâslaş şi o corabie perfectă, în realitate o mică barcă cu vâsle, cât se poate de normală. Am traversat împreună marea cea mare, am trecut de Capul Bunei Speranţe, de cariera părăsită, de insula piraţilor, de Pasul Păcii şi am ajuns în Pădurea Spânzuraţilor, printre stânci şi valuri, am făcut prizonieri şi am găsit comori, am debarcat, am dinamitat malurile. Ce bine este să visezi şi să te bucuri atunci când totul ţine cu tine. Soarele şi vântul ne-au permis să trecem lacul pe partea cealaltă.

La mănăstire totul se face cu binecuvântare. Chiar şi visul.

V-aţi-ascunselea

Asta faci mereu. Te joci cu noi v-aţi-ascunselea şi câştigi mereu. Tu vezi dincolo de orice, de pământ, apă şi foc, Tu vezi dincolo de trup, de minte, de gând.

Unii fug de Tine, se ascund, temători să nu-i numeri. Le e frică să iasă la lumină. Dar Tu îi vezi şi îi prinzi când se aşteaptă mai puţin.

Alţii Te fugăresc acolo unde cred că Tu te ascunzi. Dar Tu nu eşti acolo unde credem noi, şi nici nu Te ascunzi aşa cum am vrea noi să Te găsim. Cine pe cine fugăreşte?

Alţii stau pitiţi, cu inima cât un purice, cu o emoţie în gât, pregătiţi să îi atingi, să îi prinzi. Şi le iese aşa de frumos!

Parcă şi aud glasul din trecut: Cine nu-i gata, îl iau cu lopata! Cine oare se gândeşte în copilărie la semnificaţiile profund eshatologice ale acestui joc? Parcă şi aud, aşa ca într-un viitor neştiut, la sfârşitul lumii: Cine nu-i gata...

Călugărul

Acolo unde cerul se întâlneşte cu pădurea, şi din lupta lor iese fum şi apă, am simţit gustul bun al autenticităţii. Sunt rupt de lume şi totuşi mă simt în mijlocul ei. În cea mai izolată mănăstire din România, la 40 km de cea mai apropiată localitate, departe de semnal şi internet, cu stiloul pierdut între fişe şi cărţi rare, mă gândesc la lume, la cuvinte, la idei.

În fiecare secundă trăiesc un exerciţiu de autenticitate. Aici cuvintele au lumină şi putere. Sunt în centrul ţării pierdut între văi şi munţi. Ajuns în acest centru îţi dai seama de centrul inimii tale. Aici trăieşti altfel, zburând peste ape, învingând negura nopţii şi neputinţa trupului. Aici faci judecată bună sufletului. Uiţi şirul zilelor, dar nu uiţi să trăieşti frumos şi simplu. Aici cerul are culoarea lui Dumnezeu: e transparent. Lumânări în noapte jos, sus stele pe un cer rece şi tăcut, aceeaşi lumină.

Sunt ca un înger pierdut printre brazi, ce caută de mâncare la o stână. Mă primeşte un călugăr, el însuşi înger în trup, îmi face focul, mă încălzeşte, îmi vorbeşte, mă îmbrăţişează. Simt între mine şi el o legătură netrupească. O sete de adevăr.

Sunt mulţi creştini pe lume. Toţi au idei multe. Dar ideea nu are mamă, are numai tată, n-are suflet, n-are putere, n-are culoare, nu seduce, ci doar convinge, demonstrează, în cele din urmă sugrumă, mutilează.

La mănăstire înveţi să renunţi la ideile tale. Şi iei, în schimb, pace.

Atunci îţi dai seama că ai suflet, când începi să plângi. Durerea este strigătul mut al sufletului pentru autenticitate.

P.S. Călugărul se roagă pentru cei ce nu ştiu să se roage, pentru cei ce nu vor să se roage, pentru cei care nu pot să se roage şi, în special, pentru cei care nu s-au rugat niciodată.

Forum

Cred şi ştiu că Tu te ascunzi în bucurie, şi în emoţie, şi în chilii săpate sus în munte, şi în revoltă şi în mulţumire, şi în ochii care vorbesc sincer şi în icoane pictate cu mâini neştiutoare, şi în copii, şi în muzică, şi sus pe Everest şi în spatele scaunelor cu rotile şi într-un foc de tabără cu multă cetină şi chitară. Eşti acolo, în tinereţea din noi, şi aştepţi să îţi răspundem cu un semn. Plec de la Sâmbăta şi mă întreb, ca în fiecare an, cât de mult merită. Şi de fiecare dată când ajung la un nou sfârşit simt atingerea Ta pe umerii mei. Acum ştiu că vei avea grijă de fiecare forumist în parte. Şi de mine. Îţi mulţumesc că ai fost din nou participant în forum. Cât de fidel poţi fi!

P.S.: Când nu-ţi iese continuă, şi când îţi iese... continuă.