Dezintoxicare

De fiecare dată când orizontul se întunecă, de fiecare dată când şansele de a reuşi pălesc, de fiecare dată când îţi dai seamnă că nu există nicio cale de ieşire, atunci începi să simţi cum întreaga lume se contractă în tine, că reuşeşti să strângi toate conflictele exteriorului în moalele pieptului tău, că acolo, în tine, şi numai în tine, se găsesc ascunse infamele secrete ale supravieţuirii în faţa nereuşitei...

Şi totuşi zilele trec, de fiecare dată parcă mai repede, mai grăbite, pentru că timpul nu ne mai ajunge. Nu mai avem timp nici să reuşim, nici să eşuăm. Pentru că nu mai ştim să preţuim secunda ce trece, aşa cum este ea, atât cât este ea. Cu sinceritatea ei, ca o lacrimă ce se scurge pe obraz şi nu se vede. Adeseori o considerăm iluzie. Ştim că ne minţim, dar ne e frică de noi înşine, mergem înainte, păcălindu-ne. După un timp mersul se transformă în fugă. Fugim de noi, ca şi cum ar fi posibil...

Trec anii aşa de repede, gândim în proiecte, revendicăm idei, căutăm bani pentru a cheltui mai mult şi pentru a căuta mai mult, ca o foame de nemulţumire, ca o sete de neîmplinire. Trec toate pe lângă noi şi nu vedem nimic. Pentru că esenţialul nu stă în ceea ce facem, ci în ceea ce suntem. În ceea ce mai suntem. Nişte copii grăbiţi să înţelegem ce înseamnă să fii adult. Copii mai mult sau mai puţin inocenţi ce se joacă pe degete cu gloanţe de iluzii.

În timpul din urmă nu va mai fi timp. Va fi numai fugă de timpul ce trece, fugă pentru timpul în care poţi respira în pace.

Suntem dependenţi cu toţii de timp, ne băgăm în vene siringi înfundate cu timp diluat, soluţie infectă de non-autenticitate, pentru simpla senzaţie de a nu fi, măcar pentru un timp, inutili. Şi totul, în final, doare...

Fiecare Liturghie şterge această lacrimă a inutilităţii din noi şi ne face părtaşi la timpul cu adevărat bun. Acolo, adevărat laborator de dezintoxicare faţă de drogul inutilităţii, înţelegem că suntem fii ai lui Dumnezeu, nu ai timpului ce nu ne-ajunge niciodată. În lume fugim de jertfe pure, de acte pure, de materie pură. În Liturghie, însă, totul este dar de timp bun, ce nu trece şi nu se termină. Îl numim veşnicie. Pentru că e atât de aproape de noi. Vecinicie - vecinătate. Atât de aproape de noi...

Suntem ceea ce ne împlineşte. Timpul dependenţei demente nu ne împlineşte decât în moarte. Timpul din Liturghie - veşnicia, timp al jertei şi al învierii, numai acela ne linişteşte foamea de timp, cu acea cuminecătură de veşnicie ce ne redă copilăria cea bună, din care nu se iese.

P.S. Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Matei 19:14.

E bine?

Nu-mi vine a crede. Înţeleg întrebarea, dar nu pot desluşi cuvintele. Pereţii se învârt în jurul meu ca o roată uriaşă ce-i ridică pe turişti deasupra oraşului, la înălţimi înspăimântătoare, şi îi lasă acolo agăţaţi pe o bancă rece, pironiţi în lemn cu propria frică, sus, deasupra tuturor.

- E bine să iubeşti?

Mă uit în ochii lui şi încerc să nu îl judec pentru o astfel de întrebare. Trăieşte într-o lume în care fiinţa lui trebuie să treacă proba de foc a lui trebuie, a lui e bine?... şi nimeni nu-i dă şansa aceasta. Acasă nimeni nu-i arată cum se iubeşte. Ai lui sunt plecaţi de mult şi departe pentru banii care nu sunt niciodată suficienţi. La şcoală, e un om mic judecat de alţii, un educabil, un pion în listele cu statistici ale celor care ar trebui să răspundă la astfel de întrebări. Timpul pentru el este deja o amară aşteptare a unui mare nimic.

Pe moment nu ştiu ce să-i răspund. Îmi vin în minte, pe rând, titlul unei cărţi, finalul unui film, o rugăciune din Liturghie. Nu ştiu cât de bine este să iubeşti, dar ştiu cât de rău este să nu iubeşti cum trebuie.

Şi cum nu trebuie iubit, atunci?... mă întreb eu înainte de a rosti primul cuvânt. Trebuie să iubeşti fără să devorezi, fără să te hrăneşti din fiinţa aceluia care îngrădită în iubirea ta, se sufocă cu noxele egoismului nostru. Trebuie să iubeşti astfel încât nimic să nu mai trebuiască. Trebuie să iubeşti fără să negociezi cu iubirea ta un preţ de iubire care să potolească, mereu pentru puţin timp, propria foame de iubire. Trebuie să iubeşti ca şi cum nu ai exista decât în iubire. Trebuie să iubeşti ca o lumină ce refuză să fie întuneric. Trebuie să iubeşti fără să pui preţ, fără să ceri certificate de garanţie. Cine pune preţ, cine face negoţ de iubire, şi - cât de mult facem asta zi de zi...- acela nu mai iubeşte, ci se iubeşte. Trebuie să iubeşti ca o aşteptare. Iubirea e o aşteptare a unei împliniri viitoare. În iubire, limitele noastre fixe - adevărate fixaţii de neputinţă - nu sunt determinări nevinovate, ci din contră, determinări pline de vina de a fi prea puţin iubitori şi prea mult temători în iubire. În iubire tot ceea ce nu putem e doar etapă spre un mai mult. Spre restul pe care azi nu putem să îl iubim.

Dacă nu iubeşti, rămâi singur. Şi doare. Şi când iubeşti doare. Dar nu eşti singur.

- Da, e bine. Şi să nu uiţi că atunci când iubeşti, faci echipă bună cu îngerii lui Dumnezeu.

P.S.: ...Vino, Cel singur la cel singur, pentru că singur sunt, precum vezi!
Vino, Cel ce m-ai despărţit de toate  şi m-ai făcut singur pe pământ,
Vino, Cel ce Tu Însuţi Te-ai făcut dorinţă (pothos) întru mine şi m-ai făcut să te doresc (pothein) pe Tine, Cel cu totul neapropiat!
Vino, Răsuflarea şi Viaţa mea...

Sf. Simeon Noul Teolog, Rugăciune..., SC 156, pp. 150-154.
(Trad. diac. Ioan I. Ică jr., Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri III, Deisis, Sibiu, p. 50.)