Ce rămâne (II)

Aleargă grăbiţi. Ştiu drumul. Le e frică. Se simt purtaţi de o chemare pe care nu ştiu cum să o definească, nici nu pot să o înţeleagă. Graba lor denotă mai degrabă un refuz al oricărui tip de definire, de înţelegere. Fug grăbiţi spre locul acela pentru că nu pot sta locului. Le e frică să înţeleagă, să înceapă să creadă, aşa că merg mai bine să vadă cu ochii lor. Ca să poată măcar atunci accepta noua realitate. În drumul lor se împiedică, cad, dar se ridică. În viteza lor simt cum priviri străine de soldaţi îi urmăresc. Nu au curajul nici să se întoarcă cu privirea înapoi, nici să se uite la cer. Totul este o singură respiraţie ce se transformă într-o transpiraţie din ce în ce mai rece. Au ajuns în grădină. Spusele femeilor par să se confirme. Nimic nu mai are sens, dar parcă totul e numai lumină. Logica umană se descompune. În acest haos existenţial, nu văd decât un giulgiu - o bucată de pânză - liberă, lasătă în urmă. Un mesaj pentru ei şi pentru toţi aceeia ale căror vieţi se vor schimba. Nu mai sunt aici. Sunt cu mult înaintea voastră. Vă chem la Mine. Mergeţi înaintea voastră şi a Mea şi Mă veţi vedea. Numai aşa Mă veţi vedea...

Au intrat în grota de piatră şi au găsit o bucată mare de pânză şi, pusă deoparte, o altă bucată care înconjurase capul. Două bucăţi de pânză. Atât mai rămăsese din durerea lor, din frica de a fi singuri. Frică transformată în bucurie.

Povestea nu se opreşte aici. Cei doi apostoli prind curaj căci încep să înţeleagă că nu au fost niciodată singuri, deşi ei L-au lăsat Singur la greu, la Cruce, la judecată. Înţeleg că patima lor nevăzută a acelei frici generalizate ce le tăia oasele şi îi transforma în rataţi ai lumii s-a terminat. Parcă tot ce le spuse lor înainte, acum are alt sens. O mulţime de cuvinte şi amintiri le scurtcircuitează cugetele. Se întorc la ai lor. Şi aşteaptă în tăcere.

P.S. Mormântul Domnului este sau lumea aceasta, sau inima fiecăruia dintre credincioşi; giulgiurile sunt raţiunile lucrurilor, împreună cu modalităţile virtuţilor; iar ştergarul, cunoştinţa simplă şi nefelurită a celor inteligibile, împreună cu teologia, câtă ne este cu putinţă. Prin acestea ni Se face cunoscut mai întâi Cuvântul, căci fără de acestea înţelegerea Lui, cea mai presus de acestea, ne rămâne necuprinsă. Sf. Maxim Mărturisitorul, 200 Capete gnostice sau teologice I, 61 (PG 90, 1108B).

Ce rămâne? O bucată de pânză, două...
Şi o inimă mormânt - altar al învierii.

Pentru a ieşi din mormânt trebuie să renunţi la haina de materie crudă specifică morţii, la acele giulgiuri care ne înconjoară neputinţa de a concepe viaţa şi altfel decât în morminte. Nu există înviere fără renunţare, sărbătoare fără post, bucurie fără Cruce. Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le... Nu numai acelora nefericiţi ce au gustat descompunerea materiei în ei, ci şi tuturor celor care înţeleg viaţa ca un mormânt, ca o viaţă în orizontul morţii. Le-a dat un alt orizont, o altă lumină, un alt destin. Viaţa care nu se descompune. Viaţa ca sfinţenie, preludiul împărăţiei deja prezente.

P.S.2: În ultimul timp salutul Hristos a înviat! s-a transformat în Hristos a înviat? Gravă şi patetică în acelaşi timp, ispita de a pune întrebarea cu privire la viaţa ca sfinţenie ne întunecă conştiinţele. Din dorinţa de a fi cool, pierdem orizontul vieţii, cu preţul rămânerii în limitele dureroase ale coşciugului nostru cel de toate zilele: o viaţă mereu fără perspectiva învierii. Nu crezi că a înviat? Uită-te la sfinţenia din lume. Ea este rodul învierii. Nu o vezi? Caut-o. Ea există. Învierea este prin definiţie o schimbare de statut, un paşte (etimologic o trecere) de la statutul de mort la statutul de viu. Învierea este principiul schimbării, în bine. Fără înviere nu există niciun fel de paşte personal în care întoarcerea de la păcat la viaţă este posibilă. Nu crezi? Atunci nu crezi nici în lacrimile de bucurie ale schimbării în bine a omului, a lumii, a cerului. Sau poate tocmai pentru asta nu crezi... Nu pentru că n-ai văzut exact momentul, nu pentru că nu ai pus mâna în coasta Lui şi în semnele cuielor: ci pentru că nu-ţi convine să ştii că schimbarea este posibilă. Şi nu îţi convine să refuzi conştient o astfel de evidenţă: viaţa ca sfinţenie - şi atunci te ascunzi în spatele unui semn de întrebare. Dacă tot refuzi viaţa, măcar să se ştie că nu vorbeai serios, să relativizăm totul ca să nu cădem în prăpastia propriei libertăţi înţelese ca un joc retard cu sensul lumii şi al vieţii. Laş demers şi inutil. Necredinţa: amânarea unei revelaţii. Pentru că refuzul total nu e niciodată posibil. E posibilă în schimb denigrarea, aceptarea unei revelaţii ciuntite, ca o preaslăvire raţională de cioburi...

Ce e mai uşor? Să te schimbi tu în bine sau să sugerezi că nu e posibil?

Munte

Credinţa cât un bob de muştar mută muntele din loc. Garantat. Şi totuşi, descurajantă garanţie. Scrie negru pe alb că dacă ai credinţă cât de mică, poţi munta munţii din loc (Matei 17:20). Şi totuşi, în mult preaneputinţa schimbării din noi, stăm pironiţi într-o geografie a lutului topit în văi de plângere. Dar ne spune că nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Cum adică? Nu înţelegem pentru că stăm neputincioşi în faţa pietrelor, ca piatră lângă piatră, rece lângă rece, tăcere lângă tăcere.

Ce e mai greu? Să muţi munţii din loc sau să înviezi? Să te schimbi în bine sau să te joci cu relieful ţării fără de nume? Să muţi munţii de pe pământ, sau să muţi acest munte uman şi să îl ridici în cer?

În forumul de la Sâmbăta de Sus (iulie 2011), ascultându-l pe Fane Tulpan, primul român care a ajuns pe Everest, mi-am dat seama din nou de umanul munţilor de lângă noi şi de cât de multe ne învaţă depăşirea acestui uman. E o poveste a persoanei, a omului, a conştiinţei prezenţei îngerilor protectori înaintea paşilor lui. E atât de firesc. Ajungi sus şi te descoperi pe tine.

Trece timpul şi îi văd şi pe ceilalţi cum se schimbă. Cum se modelează fiecare în parte numai la lumina unei credinţe microscopice. Muntele cel mare este, din păcate, nesimţirea duhovnicească a omului împietrit, nesimţire ce se dizolvă încet dar sigur în soluţia credinţei. Credinţa transformă inima de piatră în inimă de carne (Iezechiel 11:19). Nimic nu este mai adevărat. Şi atunci când simţi pe pielea ta că piatra se mută din loc şi că inima bate simţi bucurie. Multă bucurie. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

Nu există schimbare decât prin credinţă. Nu poţi singur. Aşa suntem făcuţi. Ispitiţi să contemplăm fie neputinţa noastră, fie puterea Lui. Orice dependenţă, orice adicţie, de la cea mai puţin vinovată (dacă există aşa ceva), la cea mai dureroasă şi sfâşietoare, nu se vindecă, nu se mută din loc, decât prin ajutorul credinţei. Altfel nu se poate.

Faze

La început consumăm idealuri: nimic altceva decât adevărate utopii de dimensiuni enorme în care ni se propune mereu omul non-problemă, lumea non-problemă, cu o viaţă uşoară asezonată mereu cu o aparentă perfecţine autonomă, autosuficientă, şi de fiecare dată - în fond - atee. După ce terminăm de consumat acest ideal, căci trece repede şi realitatea ne îngenunchează, urmează faza a doua, în care frustraţi de neputinţa de a ajunge la omul non-problemă consumăm tot ceea ce se (mai) găseşte pe piaţă, substitute materiale, concrete, de ideal utopic: bunurile inutile de larg consum. Cumpărăm orice cu condiţia să ne aducă aminte măcar pentru câteva secunde de idealul în care am crezut, acel ideal căruia ne-am dedicat viaţa şi pe care credem că-l vom regăsi ascuns în aceste bunuri. Şi cum în cele din urmă lumea se goleşte şi de bunuri, aceste inutilităţi de larg consum, în incapacitatea lor de a oferi pe tavă omul non-problemă, se transformă rapid în droguri uşoare ce ne golesc în interior de putere, independenţă şi forţă, transformându-ne în consumatori ordinari, mereu supuşi materiei şi instinctului, permanent în foame acută de valoare. După care urmează faza a treia. Atunci când nu mai avem ce consuma, ne consumăm pe noi înşine, în interiorul nostru, hrănindu-ne laşitatea cu iluzia de a fi putut ajunge la lumea perfectă fără Dumnezeu. Numai noi, singuri, ca nişte revoluţionari ai cosmosului ce au îndrăznit să cucerească centrul universului golit acum de lumină. Cucerirea unui mare întuneric, viaţa în beznă. Consumismul nu îi cruţă pe nimeni din cei căzuţi în capcana lui. Ca beznă şi foame, toţi cei ce au crezut în omul non-problemă sunt devoraţi în interior de virusul ateu al lui trebuie să pot şi singur.

Totul porneşte de la prăpastia dintre ceea ce credem şi ceea ce alegem. Credem că nu există lume fără Dumnezeu, dar alegem ca şi când El nu ar exista, nu ar mai exista... Vrem să scăpăm de orice problemă, uitând că noi suntem problema. Fugim de noi înşine, călcând peste cadavre şi mutilându-ne chipul cu noroi de stele căzute. Pentru că ajunge să cădem iniţial în utopia unui ideal demonic şi să uităm că viaţa este viaţă, suferinţa asceză, lumina hrană. Vrem imposibilul (independenţa) şi ratăm posibilul (comuniunea).

Mă uit din ce în ce mai rar la reclamele pe care cândva le admiram şi le prezentam în diferite ateliere de publicitate. Toate propun o logică utopică care ne seduce mult prea repede. Acesta este consumismul nostru cel de toate zilele. Indiferent de ce consumăm, dacă suntem singuri şi ne încăpăţânăm să rămânem aşa, devenim dependenţi de tot ceea ce mâncăm, gândim, sperăm.

Postul. Da, acum are alt sens, ca un tratament duhovnicesc în care măcar pentru un timp binecuvântat, nu (ne) mai consumăm, ci doar ne hrănim.

P.S.: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. (Matei 26:26)

„Realitatea care ne e familiară, spune: Mâncăm mâncarea; asimilăm mâncarea; mâncarea devine ceea ce suntem. Dintr-o dată însă se aude un nou adevăr, şi atunci eticheta este subminată iar lumea întoarsă cu susu-n jos: Suntem mâncaţi de mâncare; mâncarea ne asimilează; devenim ceea ce mâncăm...” (Rubem A. Alves)