miercuri, 29 decembrie 2010

Drumul

În cupola de argint a Apusenilor am văzut cum pacea şi liniştea se unesc şi dau naştere unei raze albe de lumină.

Hristos S-a născut pentru ca noi să putem gusta pacea cea nepământească şi liniştea cea nelumească. Omul este o tensiune în căutarea unei lipse de tensiune. Învăţăm să naştem Viaţa numai dacă vom putea căuta în lume liniştea de dincolo de lume. Totul este să căutăm: pacea ne va găsi pe noi înşine, mai înainte ca noi să conştientizăm ceea ce vrem să căutăm, ceea ce vrem să devenim.

În lumea de copii mici şi mari care se întreabă: Ce înseamnă că S-a născut Iisus Hristos pe acest pământ? întrevăd un răspuns, scris cu raze de lumină pe chipul unui copil ruşinos. El nu putea să se nască în inimi dacă nu se năştea întâi pe pământ.

Drumul spre inimă trece prin pământ. Luminat de steaua albă a zilelor noastre.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Când

Când te rogi şi simţi că nu se întâmplă nimic, că parcă vorbeşti în gol, că nu auzi nimic în adâncul tău, deşi vrei cu tot dinandinsul să ştii că ceva s-a mişcat în inima ta, atunci Duhul lui Dumnezeu în tăcere vine şi tace acolo, în adâncul tău, în inima ta... El face inima noastră să trăiască tăcerea, să nu mai simtă viaţa de zi cu zi, cu tot tumultul şi zgomotul ei, ci să simtă tăcerea unei vieţi noi.

Când ne rugăm cu mintea, Duhul Însuşi vine şi rosteşte rugăciunea în inima noastră. Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea noastră este însăşi rugăciunea noastră, posibilitatea ca ea să existe aşa cum noi reuşim să o facem.

marți, 7 decembrie 2010

Anastasia

în trupul acesta aproape înfrânt
în sângele acesta potrivnic
ce rug, ce rug şi-a aprins
copleşitoarea sa viaţă!

sfârşeşte-te noapte,
începi, taină

(Daniel Turcea, Anastasia, vol. Poeme de dragoste - postume)

Viaţa este o luptă, o luptă cu tine însuţi, cu inerţia care te trage în jos, cu obiceiul cel rău de a privi în jos, cu această gravitaţie perfidă, neumană, care ne păcăleşte, ne amăgeşte făcându-ne să credem că suntem doar nişte purtători de griji, de probleme, de tensiune.

Omul este ceea ce mănâncă (Feuerbach). Mănânci viaţă, eşti viaţă. Te împărtăşeşti de Trupul şi Sângele viu al lui Dumnezeu, eşti trup şi sânge viu. Mănânci grijă, eşti o grijă (în plus). Mănânci o luptă, eşti o luptă inutilă (mereu în plus, mereu nelalocul tău). Dar dacă mănânci cer, eşti victorie.

Omul este ceea ce priveşte. Priveşti o icoană, devii icoană. Priveşti stele, devii stele. Miroşi aerul de iarnă, devii putere albă, zăpadă luminată de soare.

Orice imagine are în spatele ei o intenţie. Viaţa este o intenţie deschisă spre libertate. Toată viaţa este o taină, trăită ca un somn profund, în care numai visul este picior de realitate. Trezeşte-te, aud o voce. Nu o înţeleg. Nu ştiu ce vrea să spună. O simt, însă, ca o chemare.

Dar orice chemare, în timp, în viaţă, este o diferenţă, o înnoire. O transformare. Înţelegi universul în care trăieşti numai atunci când te pocăieşti cu adevărat. În greacă cuvântul pentru pocăinţă este metanoia, care înseamnă transformare. În Biserică nu există împărtăşanie de Viaţă fără pocăinţă, fără schimbare în bine; binele - forţa vieţii. Începutul vieţii celei noi.

miercuri, 17 noiembrie 2010

Exerciţiu


Lumea a fost creată ca un exerciţiu constant de armonie. Armonia lumii este fiinţa ei. Lumea nearmonică este o lume în contradicţie cu ea însăşi. Orice luptă împotriva armoniei din lume este o luptă împotriva lumii înseşi. A nu fi în armonie cu tine însuţi şi cu lumea din jurul tău este o luptă împotriva lumii înseşi. De fiecare dată lumea se dovedeşte a fi mai puternică decât omul nearmonic, acesta din urmă fiind înfrânt de propria neputinţă, sau mai bine spus, în propria neputinţă, în propria lipsă de armonie. De fiecare dată când omul este armonic, acesta se dovedeşte mai puternic decât tot universul la un loc, ca cel ce trece de la starea de slujitor al lumii la demnitatea de sacerdot al acesteia. În creştinism această armonie se numeşte pace.

Lumea înseamnă devenire. A început în devenire şi se va termina când nu va mai exista devenire. Sfârşitul aventurii devenirii în lume înseamnă sfârşitul transformărilor aparent  nesfârşite între a fi acum şi a fi altfel.

Ce este lumea? O anticameră a veşniciei. O anticameră în care veşnicia poate fi admirată, ca într-un muzeu ce expune lucruri ce nu au venit încă la fiinţă, un muzeu al viitorului, un muzeu viu al timpului dincolo de devenire...

marți, 26 octombrie 2010

Aşa da


Curaj. Atâta îţi trebuie ca să spui ceea ce crezi.

Nu e uşor să nu renunţi la valorile pe care le primeşti gratuit de la părinţi, de la bunici, de la cei dinaintea lor, de la cei pe care îi numim strămoşi.

Cine sunt strămoşii mei şi ce cred ei despre mine? Dacă ar citi ce scriu mai jos, nu cred că m-ar înţelege... E o diferenţă aşa de mare între mine şi ei...

Ca să spui aşa da, sau asta este calea îţi trebuie azi ceva în plus faţă de curaj. Îţi trebuie discernământ şi demnitate. Mai mult, ai nevoie şi de sprijin, de o confirmare care vine din partea celor ce te privesc, a celor ce te fotografiază, a celor ce te ascultă, că eşti pe un drum de mărturisire corect.

Curajul de a merge în răspăr şi de a spune: se poate şi altfel.

Am întâlnit tineri care ştiu că se poate şi altfel. Tineri care poartă costume populare pentru că aşa vor ei şi care cântă cântece patriotice sau populare pentru că le place. Recunosc, între mine şi ei este o diferenţă aşa de mare... 

Mă gândesc la ei şi simt în plete libertatea incomodă a adevărului. Am fost şi sunt un copil crescut numai la oraş, în centrul capitalei şi al ţării, am văzut toate evenimentele din ultimii  20 de ani pe viu, şi totuşi nu am apucat să văd aici ceva viu cu adevărat, sau atât de viu.

Ce este ţara mea? O ţară în care mă simt atât de străin, de care mă despart pe zi ce trece, pentru că cei care îi dau valoare nu împărtăşesc valorile mele. Ţara mea nu are nume, nu mai are nume...

Când m-am îmbrăcat pentru prima oară într-un costum popular am simţit demnitate. Era o demnitate pierdură cândva şi de strămoşii mei. Ei de ce nu mi-au spus nimic despre această demnitate? 

Şi totuşi, dincolo de o naştere în demnitate, am simţit că mă paşte un pericol. Pericolul muzeificării şi al neînţelegerii. Ce înseamnă pentru orăşeanul fără de ţară un costum popular din Maramureş? Estetică fină şi poate ceva istorie...

Ce este România? O largă tăcere, în care demnitatea de a fi cineva s-a uitat, sau s-a retras în muzee şi în mănăstiri, în oaze de lumină puse sub obroc.

Satul românesc şi ţăranul român nu mai există. Ceva esenţial de-al nostru, chiar şi de-al meu, a murit. Să fie o moarte pentru totdeauna? Azi mai există nostalgia unora şi încăpăţânarea bună a altora de a reinventa ceea ce a murit. Cum poate fi satul şi tradiţia reinventată?

Răspunsul este: numai ca o înviere într-un trup transfigurat. Cine dă acest trup? Credinţa. Care ne învaţă că ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.

Deci nu există nu se poate.

Şi până la învierea pe care o aşteptăm în tăcere, cine va vorbi? Cine va spune adevărul?

Că a fi demn este posibil...



duminică, 17 octombrie 2010

Aştept

Aştept să facă Sfânta Paraschiva o minune, să pot merge din nou...

Am rămas fără respiraţie un timp. Nu îmi venea să cred că nu văzusem. La lumina lumânărilor părea un bărbat normal, care venise acolo presat de o grijă exclusiv spirituală, ca un bărbat preocupat de haina sufletului său. În realitate avea o durere fizică cruntă: cârjele, chipul încruntat, toate mă conduceau fără greş spre o privire tristă, spre doi ochi albaştri storşi în timp de multe lacrimi mute.

El aştepta o minune. Eu, în schimb, nimic concret. Între el şi mine era o diferenţă copleşitoare. M-am întrebat de ce sunt acolo, ce caut în mijlocul celor care aşteaptă minuni, în mijlocul celor năpăstuiţi cu adevărat. Care este minunea mea, care este minunea viitorului meu? Ce ar fi trebuit de fapt să cer?

M-am gândit pe loc că o minune vine atunci când nu o mai aştepţi, când ea este deja prezentă în inima ta. M-am gândit că pentru aceasta ai nevoie de putere. Şi că durerea îl stoarce pe om de răutate şi îl face mai bun. M-am gândit că oamenii au vieţi diferite, dar dorinţe comune.

După ce mi-a povestit pe scurt viaţa, după ce mi-a zâmbit uşor când a aflat cum mă cheamă şi de unde sunt, m-am retras în spate, am respirat adânc, am tăcut, am respirat din nou. Încet încet am început să nu mai aud nimic din jurul meu, iar în tăcerea aceea am rostit şi eu...

Aştept să facă Sfânta o minune: să pot merge din nou...

joi, 7 octombrie 2010

Simţi

În faţa unei nedreptăţi simţi cum fiecare celulă din fiinţa ta se sugrumă şi caută cu disperare Adevărul. Trăim într-o lume în care anormalitatea sufocă zâmbetul şi lasă lacrimile să caute bezmetice drumul spre un sens, o lume în care simţi că mori în fiecare zi ca să înviezi mereu cu o nouă speranţă în sânge. Speranţa cea nouă că acum, măcar acum, va fi altfel, că acum, sau măcar acum, lumea în care tu rezişti se schimbă puţin câte puţin în bine.

Cine este vinovat?

În niciun caz nu El, ci toţi cei care se roagă prea puţin. Prea sărac. Prea uniform. Prea nesimplu.

vineri, 20 august 2010

Fragment

M-am trezit în Această Dimineaţă şi-am strigat cu voce tare: Cu ce sens? Cu ce scop? pur şi simplu De ce? De ce să spun un complicat, trădător şi inutil Da, când pot spune un simplu Nu... Şi de fapt ce importanţă ar mai avea un Da într-o lume care refuză sistematic să-şi revizuiască amintirile proprii? Vreau să descopăr un sens nou, care să mă fascineze, să mă facă să visez din nou ceea ce nimeni nu cutează încă să viseze, vreau ceva NOU, să fie acelaşi, dar cu alt sens..., mai convingător.

P.S. Fragment dintr-o scrisoare de dragoste scrisă acum 10 ani, pe care atunci, în cele din urmă, am hotărât să nu o expediez destinatarei..., descoperită recent, între fişe şi amintiri.

luni, 16 august 2010

Putere

Un stadion cât un munte. O singură voce. Amfiteatru, lumină, culori multe. Noapte şi lumânări. Ca un Paşte în plină vară. Prohod şi lacrimi.

Am fost prima oară în viaţa mea la Mănăstirea Nicula: un adevărat stadion în care lumea nu scandează împotriva omului sau pentru idealuri mereu false, ci unde se scandează şi se cântă numai pentru om, pentru toate slăbiciunile lui, pentru toate neîmplinirile lui, dar şi pentru o pace, pe care o simţi numai dacă îţi deschizi sufletul.

Am învăţat că atunci când îţi deschizi sufletul înveţi să te laşi judecat de toţi cei din jurul tău. Ce câştigi? Pace. Şi mulţumirea că nu eşti singur pe cale.

În icoana Maicii Domnului de la Nicula, Maica este îmbrăcată într-o haină roşie vişinie, sub care se vede ca o margine o altă haină, de un albastru de culoarea cerului. Culoarea cerului. Cerul acoperit de suferinţa ei se descoperă numai celor care învaţă (din nou) să se uite la cer. Cerul încape în icoană. Şi încă mult mai mult.

miercuri, 11 august 2010

Întoarcere

Întoarcerea acasă de la Tismana. Pace şi bucurie. Mulţumirea din inimile adolescenţilor din tabăra de la Mănăstirea Tismana (5-9 iulie 2010) îţi dă putere, îţi spune că eşti pe un drum bun, că trebuie să continui, şi mai ales că nu trebuie să îţi faci atât de multe griji, atunci când te încredinţezi Celui de-al 12-lea Organizator.

Întoarcerea spre tine însuţi, spre centrul existenţei tale, acolo unde se află sursa de lumină şi speranţă de care ai nevoie. Această întoarcere iniţiatică este cea mai importantă, mai ales acum. Am învăţat acest lucru de la Marina Constantinescu în forumul de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (26 iulie - 1 august 2010). Mai mult: am învăţat ce înseamnă să te abandonezi în încredere de la cei care au fost acolo, de la oaspeţii noştri, prieteni de viitor, de la cuvintele lor, de la o echipă care a arătat responsabilitate şi multă pace. Mulţumesc pentru mulţumiri. Când ajungi la final de forum şi auzi un simplu mulţumesc, simţi din nou că zbori. Seara de duminică seara: multe mesaje şi pace.

Întoarcerea în timp, spre o comuniune umană şi 100% eterogenă. Drumul în Republica Moldova şi în Transnistria. Întoarcerea în epoca în care graniţele false puneau încă limite între oameni m-a pus mult pe gânduri. Aventură reală şi temeri false, locuri inaccesibile românilor dar pline de istorie românească. Limite, depăşiri şi diferenţe. Când ajungi acasă simţi din nou că zbori.

Întoarcerea la visele mele. De fiecare dată când ajung acasă la finalul unei poveşti proiect căreia mă dedic aproape un an întreg pentru câteva zile din timpul verii am senzaţia că zbor. Că eşti stăpân peste tot ceea ce vine în viaţa ta, prin faptul că ştii că se poate, şi crezi în asta şi te doare când vezi că ceilalţi din jurul tău nu cred. Nu cred pentru că nu au văzut. Încă. Eu cred că nu există nu se poate. Că necredinţa este o formă de vagă laşitate în faţa limitelor care ne obsedează. Pe un drum din Vaslui (cred), într-o maşină care mergea cu viteză spre casă, m-am uitat la cer şi am văzut un balaur care fugărea un iepuraş, sub formă de nori, poveşti de abur şi ceaţă, postate sus pe cerul conştiinţei mele. Trecut şi viitor. Transformare, vânt, credinţă. Lumină lină.

Cred, Doamne, ajută-mi necredinţei mele (Mc 9:14).
Simt, Doamne, ajută-mi nesimţirii mele.
Iubesc Doamne, ajută-mi neiubirii mele.
Visez, Doamne, ajută-mi nevisări mele.
Mă minunez, Doamne, ajută-mi neminunării mele.
Îmi aduc aminte, Doamne, ajută-mi uitării mele.
Mă rog, Doamne, ajută-mi tăcerii mele.
Sunt aici, Doamne, ajută-mă în tot ceea ce nu sunt încă.

Întoarcerea la normalitate şi partea a doua a zilei de 10 august. Descoperirea prieteniei. Aş fi vrut să spun redescoperirea. Dar e ceva atât de nou, atât de frumos, încât nu voi putea niciodată face o comparaţie cu trecutul mai recent sau mai puţin recent. Cărţi, cale ferată, mesaj, muzică, o rolă de film, rugăciune, biserică, nori, lumină, galben, verde, roşu. Din toate, un zbor cu lacrimi presărate peste toate încercările ultimului timp. În mod clar nu există nu se poate.

De fapt: prietenii mei m-au întrebat de multe ori în ultimii ani dacă oamenii se schimbă. De fiecare dată le spuneam că nu se schimbă. Că un om, aşa cum este el, nu se schimbă. El se poate face mai atent, mai bun, reuşeşte poate să potenţeze ceea ce este bine ascuns în el, dar pe fond nu credeam că se poate schimba. Erau cu toţii dezamăgiţi de răspunsul meu, dar preferam să nu mint. Nu văzusem nicio schimbare în viaţa mea, ca să pot spune că chiar se poate schimba un om. Ştiam poveşti cu sfinţi mari şi mici care s-au schimbat, cu oameni de demult care reuşiseră acest lucru, pentru mine, deşi ceva în mine cerea un mare da, îmi părea mereu imposibil. Dar, azi mi-am dat seama că nu există nu se poate. Deşi e greu, chiar foarte greu. Se poate. E pur si muove. Rostit cu un sfert de gură, dar cuvintele se aud. Şi sunt cuvinte calde. Da, oamenii se pot schimba. Îmi cer scuze tuturor celor cărora le-am spus o mare prostie până acum.

Acum ceva timp citeam într-un roman al lui Savatie Baştovoi, ale cărui urme le-am căutat la Chiţcani, că: Cine-l schimbă pe om? - Dragostea. E pur si muove e valabil numai dacă răspunsul este: Dragostea lui Dumnezeu. Cred că dădeam un răspuns negativ mereu la această întrebare, tocmai pentru că această Dragoste era o teorie. Acum pentru mine nu mai este.

Întoarcerea la lumină. La Mănăstirea Căpriana din Basarabia nu se poate intra în biserica veche a lui Petru Rareş. Dar nu există nu se poate.












O biserică veche fără niciun fel de icoane, în stadiu înaintat de restaurare. Pe lângă schelele murdare, un singur scaun, lângă uşiţa care duce spre clopote (singurele obiecte vii din biserică). Cineva aşteaptă nevăzut pe acest scaun o schimbare.

Nu există nu se poate.

miercuri, 14 iulie 2010

Învaţă


Învaţă să mori şi să înviezi în fiecare zi.

Aşa s-a încheiat azi o întâlnire tulburătoare
cu Părintele Arsenie Papacioc.

Pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu.


luni, 12 iulie 2010

Camino

Nu mă aşteptam la prea multe de la un film spaniol cu tentă religioasă despre suferinţă atunci când am ales să mă duc la Festivalul Filmului European de la Bucureşti şi să văd Camino. Recunosc, la început mi-a fost teamă de subiect, să nu cumva să ajung să reconştientizez neputinţa mea în faţa unei astfel de teme: suferinţa ca dar. Cine poate să o asume până la capăt?

Şi totuşi am descoperit, în schimb, un film miracol.

Camino este, dincolo de premii şi de realizarea tehnică, un film care te frământă, te provoacă, îţi cerşeşte timp.

Pentru prima dată am simţit cum o temă dominantă în film (moartea ca show, da, aţi citit bine...) îmi stoarce din mine toată sensibilitatea uitată în planurile mele de viaţă (acum sunt planuri, atunci erau vise) de la vârsta de 11 ani. Te gândeşti mereu la dreptate, corectitudine, cancere inutile, vise spulberate, moarte, lumină şi că există mereu mai multe planuri în care poate fi înţeleasă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa celor ce se ocupă cu suferinţa.

Camino este un film care vrea să te convingă că Biserica romano-catolică greşeşte profund în raportarea la sfinţenia din lume, dar care te face în cele din urmă să înţelegi cum Iisus iubeşte, ţine în braţe şi că suferinţa are un sens care, în lumea neepifanică, ne scapă foarte uşor. - Trebuie să plec. Nu am de ales. - Ştiam de la început că această poveste este o prostie. - Cum poţi să spui asta? Eu nici nu puteam visa la un sfârşit mai frumos ca acesta...

Buzzzuri şi smilies. Noi, cei maturi şi sănătoşi, la asta am ajuns. Dincolo de aceste false chemări pe drumul dragostei conceptualizate prin texte predefinite, există un drum (camino) şi o relaţie. Iisus te cheamă, te cheamă mereu, iar atunci când ai inima de copil vei reuşi să îi răspunzi cu încrederea Cenuşăresei în şansa ei de a iubi până la capăt, cu încrederea lui Mr. Meebles care nu uită niciodată formula magică care transformă lacrima în floare.

Dar suntem oare sănătoşi când predestinăm destine spre sfinţenie numai pentru a ne face norma? Suntem oare sănătoşi când nu ştim să ne lăsăm copiii să zboare spre împliniri pe care le condamnăm pentru că nu înţelegem că şi acolo se ascunde Iisus, în visele lor vii? Mai mult, suntem noi sănătoşi când refuzăm în viaţa aceasta orice sinceritate faţă de cine suntem şi ce visăm? Şi cine suntem noi? Nişte visători fără de aripi, cu fruntea în pământ plini de gelozie că nu am fost atât de tari ca sfinţii la care facem apel (Vrei să mă rog să mori şi tu cu mine?). Nişte condamnaţi la a nu mai crede de mult în visele noastre foste vii, acum moarte, înăbuşite în neputinţe zilnice şi în rugăciuni mereu numai de formă. Şi totuşi, se întâmplă ceva cu noi. Şi în noi se schimbă ceva. Pe obrazul care ar vrea să Îl condamne pe Dumnezeu, pe preoţii Săi, pe mama fetei, pe toţi neputincioşii din poveste, pe acest obraz cade o lacrimă care se transformă într-o floare roşie frumos mirositoare.

Filmul este mai mult decât un film bun. Este cel mai bun pe care l-am văzut în acest an şi îmi stă în minte de mult timp. Camino moare pe versurile Cenuşăresei şi pe muzica lui Tschaikovski (Valsul din Frumoasa din Pădurea Adormită) şi mori şi tu puţin cu ea.



Descoperire.



Dragoste fără timp.



Evadare.



Libertate e un dar din partea unui mic prieten.



Rugăciunea poate fi atât de simplă.



Frică, adânc, rece. Regulă.



Cenuşăreasa fuge. Face parte din poveste, dar dincolo de poveste, ea transmite o speranţă vie.



Fecioara Maria între puf de pernă şi mult vis.



Amintiri + o chitară = o recuperare obligatorie.



E mult mai simplu să fii oficial decât sa fii tu însuţi.



Aşteptare.



A înmormânta pe cineva e ca atunci când pui o carte în bibliotecă.



Un final în alb.



Despărţire, neînţelegere.



Un adevăr greu de înţeles.



Moartea ca un sărut.



Canapeaua pe care stă Dumnezeu. Camera de filmat nu a reuşit să Îl surprindă. Cum ar fi putut? Unde se ascunde El de fapt?



Filmul este realizat după un caz real, în memoria Alexiei Gonzales Barros, care a murit în Pamplona în anul 1985 şi actualmente este în proces de canonizare. Şi totuşi, povestea aceasta reală are atât de mult basm în ea... E de fapt ascunsă acolo, în poveste, multă dragoste neînţeleasă.

Poţi să te revolţi în urma acestui film. Pe toată lumea, dar mereu începând cu tine însuţi.

Camino (2008), un film de Javier Fesser (regie şi scenariu), cu 6 premii Goya în 2009, cu o muzică care te topeşte şi cu ceva în plus.

Orice poveste de dragoste are o dimineaţă... dimineaţa de după, când... regreţi toate cuvintele pe care le-ai spus fără să simţi... Pe fundalul filmului am regăsit o baladă a celor de la Dover (Spania).



- Ştergeţi lacrimile, nu poţi începe o aventură aşa!
- O aventură?
- Da. A pleca în aventură înseamnă a fura timp din moarte.
- Dar cum aş putea eu?
- Tu eşti pe drumul cel bun, pentru că ai credinţă! Credinţă în dragoste!
- Da, dar sunt bolnavă...
- Tu nu eşti bolnavă. Tu eşti o persoană care are o problemă. Ca şi mine...
- Şi care este problema ta?
- Ei bine, adevărul este că eu sunt nimic atunci când tu încetezi să te gândeşti la mine... Pentru asta trebuie să profităm de avantaj!
- Dar eu sunt aşa de urâtă!
- Nu mai vorbi prostii, la sfârşitul poveştii vei fi cea mai frumoasă! Deci hai să ne grăbim, căci chiar şi miracolele au nevoie de timp ca să se petreacă.

Pozele selectate sunt din filmul Camino (2008).

marți, 22 iunie 2010

Tu

Lasă, dacă nu iubeşti
cuvintele să îngheţe, nerostite

chiar dacă nu vei înţelege până la moarte, crede-mă
oricine ai fi, eşti nepreţuit
o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,
îndumnezeind
a deschis cerurile până la ultima suflare
ca tu să primeşti în potirul
inimii tale - cum cerul
nu poate cuprinde, nici spune
ca tu să înveţi să nu mai
mori, niciodată

(Daniel Turcea, Tu, vol. Poeme de dragoste - postume)

Un gând venit după o lectură de seară mi-a confirmat că această poezie a lui Daniel Turcea spune esenţialul despre creştinism. Dar ce înseamnă a spune esenţialul despre creştinism acum, când toţi fug de esenţe şi se ascund în spectacol, când nimeni nu mai cere viaţă, ci numai hrană, când nimeni nu mai cere iubire, ci numai dorinţe.

Esenţialul despre creştinism înseamnă din punctul meu de vedere posibilitatea de a simţi dincolo de cuvinte întâlnirea cu Dumnezeu şi învierea ta (ca tu să înveţi să nu mai mori niciodată). În timpul lui Eminescu esenţial era să înveţi să mori (Odă în metru antic), acum esenţial este să învăţăm să nu mai murim. E parcă timpul cel mai potrivit pentru o astfel de lecţie de dincolo de moarte.

Dar cum se poate învăţa o astfel de lecţie? După modelul cerului şi al potirului din centrul sufletului şi al cosmosului, prin tăcerea inimii şi prin dragostea neomenească a lui Dumnezeu. Reciteşte poezia ca pe un imn de independenţă adevărată a omului în faţa propriilor limitări la care lumea neînviată îl subjugă pe om: eşti nepreţuit, nu ai preţ, omule, spune cerul, pentru că m-am deschis şi pentru că m-am născut în inima ta, o nouă iesle cosmică, un nou altar.

A spune te iubesc înseamnă a spune tu nu vei mai muri niciodată (Pr. Dumitru Stăniloae). Şi nu se referă la victoria memoriei în faţa timpului, ci se referă la iubirea din a cărei răstiginre se naşte învierea. Atât de mult a fost iubit omul, încât i s-a dat posibilitatea învierii. Orice netrăire a acestui adevăr este gheaţă, nerostire, orice vorbire fără de experienţă este minciună. Restul eşti numai Tu. Tu însuţi în faţa Adevărului. Adevărat a înviat!

P.S. Trebuie să recunosc că atunci când am început acest jurnal epifanic m-am gândit la volumul lui Daniel Turcea, Epifanie (1978), un volum lecţie despre creştinism, om şi Dumnezeu. Recitirea lui acum mi-a născut un imbold în minte, de a cita din când în când pe acest blog din poeziile lui, mai ales că nu este cunoscut mai deloc în România, deşi are poate cea mai frumoasă poezie religioasă. Cred că este un lucru bun, dar nu se va întâmpla decât în acord cu propriile mele tăceri şi vorbiri.

duminică, 23 mai 2010

Iertare

Azi şi ieri am simţit cât de dulce este iertarea.

De acum înainte totul depinde de mine.

Bucurie şi zbor, înfruntare şi schimbare, tristeţe şi speranţă, multă căldură. Iar pacea din ochii lui m-a copleşit. O pace care şi acum simt cum îmi învăluie mintea.

Am aflat ceva nou. Cu adevărat nou, în viaţa mea: că există iertare.

P.S.: Să fie oare o coincidenţă că totul s-a petrecut de ziua Cincizecimii? Nu cred, nu se poate...

joi, 29 aprilie 2010

Reciprocitate

Dragostea nu are hotar. Ea este adâncul de nepătruns al inimii.

Credinţa este mereu reciprocă şi fără ea dragoste nu există. Când iubeşti crezi că poţi schimba lumea, prin celălalt, cu puterea acelor două adâncuri de nepătruns unite în aceeaşi speranţă. Şi dacă tu crezi în Dumnezeu, Acel Dumnezeu Care crede şi El în tine, toată simetria cerută de matematică se risipeşte într-o topire plină de putere.

Un gând inspirat din cântecul lui Jean Jacques Juven.



Am ascultat acest cântec prima oară în primăvara lui 2007. De atunci gândul despre reciprocitate se naşte şi creşte în mintea mea obsesiv. Ce este reciprocitatea aceasta alarmantă între credinţa mea în El şi credinţa Lui în mine? Poate doar un semn firesc de dragoste.

P.S. Căci se zice că Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele.
(Φασὶ γὰρ άλλήλων εἶναι παραδείγματα τὸν θεὸν κὰι τὸν άνθώπον...)
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 13, PG 91, 1113B 

luni, 19 aprilie 2010

Fără destin

E uşor să condamni (pe alţii sau să te condamni pe tine însuţi), e uşor să vorbeşti despre, e uşor să întorci spatele, e uşor să negi. Oamenii sunt slabi.

Au fost şi vor fi mereu. Numai în faţa suferinţei slăbiciunea devine durere, iar durerea, atunci când este asumată, înţelegere, iar înţelegerea devine putere.

Fără destin e singurul film artistic despre Holocaust realizat până acum care te ajută să nu fi slab. Un film care te ajută să nu condamni. La sfârşit nu te vei ascunde în spatele unei analize despre, mereu despre... Un film care dincolo de paginile istoriei (întoarse mereu cu frica de a asuma până la capăt ceea ce s-a întâmplat aici - obişnuim să spunem mereu că răul a fost făcut de alţii şi dincolo) vine şi parcă te roagă să nu întorci spatele. Te ajută să nu dai frâu negării. Te ajută să mărturiseşti în sufletul tău sau în faţa propriilor copii tot ceea ce s-a întâmplat. Să spui că, poate, şi tu ai fi putut face la fel de mult rău. Sau poate chiar mai mult.

De fapt nu este un film despre ceea ce înţeleg oamenii de azi prin Holocaust (decimarea sângeroasă a aproximativ 6 milioane de evrei înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial). Sau este şi despre aceasta. Dar este mai ales un film despre Holocaustul cel vechi, despre arderea de tot din interior, despre distrugerea răului prin suferinţă şi acceptare, prin rugăciune şi iubire, prin asceză şi comuniune.



o viaţă de om



întrebări şi multă dragoste



limite



comuniune



libertate



suferinţă



verticalitate



prietenie



cerurile se deschid



amintiri



vinovăţie



lacrimi

În România acest film a trecut aproape neobservat. A fost realizat în 2005 după romanul autobiografic al lui Imre Kertész (laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 2002), de către regizorul Lajos Koltai, pe muzica inegalabilului Ennio Morricone. La un moment dat însuşi Imre Kertész a spus că filmul este mai autobiografic decât romanul pe baza căruia a fost realizat scenariul. Cartea intitulată Fără destin a fost publicată în limba română la editura Est în anul 2003.

Atunci şi acum: în religiile monoteiste se vorbeşte foarte mult despre păcatul originar. Cel al lui Adam şi Eva, prin care oamenii au devenit muritori. Acel păcat se transmite ontologic tuturor celor ce sunt fiinţă umană. Deci păcatul se transmite. Vine atunci întrebarea: cât se transmite din răul pe care cel dinaintea mea l-a făcut? Cât se transmite în viaţa mea răutatea celui dinaintea mea, a celor care au tras cu arma, sau a celor care nu au dat dovadă de curaj protestând împotriva celor care au tras cu arma. Din păcate, vedem că se transmite. Şi încă mult. Şi asta fără calcule matematice din care mereu dorim să ieşim cu faţa curată, cu o vină cât mai mică, dacă se poate zero virgulă câteva zecimale. Salvarea vine din faptul că numai Adevărul ne eliberează din acest lanţ trofic vicios de moarte şi de viaţă, de vină şi de responsabilitate. Adevărul care ne face cu adevărat liberi. A fi cu adevărat liberi înseamnă a ieşi cu demnitate din acest lanţ al slăbiciunii umane care sugrumă conştiinţa prin negare sau uitare. Iar pentru aceasta Adevărul trebuit asumat, trăit, transmis şi înmulţit. Şi recunoscut.

Pozele selectate sunt din filmul Sorstalansag (2005).

joi, 8 aprilie 2010

Schimbare

Ce-l schimbă pe om?
Dragostea.

duminică, 4 aprilie 2010

Au spus

Sartre, Freud, Rozanov, Sagan, Bergman, Antonioni, Chesteron, Prenant, Feuerbach, Heidegger, Nietzsche, Kierkegaard şi mulţi alţii au spus că Dumnezeu a murit. Au spus şi au gândit. Au spus şi au crezut. Au spus şi au avut o anumită intuiţie dincolo de ceea ce au spus.

Au fost mult mai mulţi. Au spus cu toţii în adâncul existenţei lor această afirmaţie scandalizatoare. Şi aveau dreptate. Cu adevărat Dumnezeu a murit. Dar a înviat. Şi ne-a dăruit viaţă veşnică, dincolo de moarte şi concepte (ele însele izvor de moarte).

Depinde unde şi cum se termină fraza. Dumnezeu a murit vs. Dumnezeu a murit şi a înviat şi ne-a dăruit viaţă ca un Dumnezeu care dăruieşte viaţă celor ce înviază cu El.

Au fost mulţi şi sunt încă mulţi şi vor mai fi încă mulţi. Dar adevărul nu poate fi ascuns. Adevărul schimbă lumea.

sâmbătă, 27 martie 2010

Mesaj către un adolescent responsabil

De fiecare dată când te uiţi la cer să înţelegi că dincolo de culoarea albastră, de nori sau de stele, se găsesc toate visele tale, toate faptele tale bune şi toate speranţele tale. Când te uiţi cu sufletul curat la cer, este ca şi cum te-ai uita într-o oglindă. Şi în loc să îl vezi pe Dumnezeu, vezi curăţenia din sufletul tău şi toate faptele tale bune. Sau poate chiar îl vezi pe Dumnezeu, exact în ceea ce tu faci bine. Pentru că Dumnezeu se ascunde mereu în oamenii care fac bine.

Dacă vine sărbătoarea Paştilor să te gândeşti la două lucruri: că Iisus Hristos a murit şi a înviat. Pentru timpul respectiv a fost într-adevăr ceva extraordinar. Azi poate oamenii nu mai sunt aşa de sensibili la provocarea învierii. Şi asta pentru că astăzi oamenii nu mai obişnuiesc să se uite la cer, sau atunci când se uită, văd numai avioane şi stele căzătoare. Dacă ne-am uita mai mult la cer ca la locul în care se odihneşte puterea lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care lucrează în inimile oamenilor, am înţelege că a învia din morţi înseamnă cel mai mare lucru posibil şi imposibil de pe pământ. Şi că Dumnezeul nostru, cel care a înviat din morţi, este cu adevărat un Dumnezeu mare şi puternic.

Al doilea lucru la care să te gândeşti este următorul: că trebuie să faci ceva. Să scrii o scrisoare cuiva drag, să zâmbeşti, să ierţi, să uiţi, să schimbi puţin din lumea care este în jurul tău, să dăruieşti o floare, să iei lumină şi să dai lumină, să vorbeşti frumos, să desenezi ceva simplu, să citeşti ceva frumos, să auzi pe cineva recitând o poezie, să încondeiezi un ou, să te uiţi la o pădure. Depinde de tine ce idee vei găsi ca să faci lumea din jurul tău şi din tine puţin mai bună. Dar trebuie să ştii că dacă vrei ca atunci când te uiţi la cer să îl vezi pe Dumnezeu ca în oglindă, tu, în calitate de adolescent responsabil, trebuie să nu renunţi niciodată la ideile tale bune. Să mergi până la capăt.

Ca şi Iisus atunci. El a mers până la capăt. Şi vei vedea că ceea ce crezi tu că este capătul, nu e chiar capătul încercării tale. Ucenicii au crezut că a murit şi că totul este gata. Mergem înapoi la casele noastre, a fost doar un vis frumos… şi atât. În realitate a fost mai mult decât atât, visul nu se terminase. Nu putea să se termine aşa brusc. Povestea nu ajunsese la sfârşit. În realitate capătul a fost cu totul altul. Şi s-a numit minunea Învierii. Şi pentru ca sărbătoarea aceasta, a minunii Învierii, să îţi dea ţie astăzi putere, fă şi tu la fel: mergi până la capăt cu o idee frumoasă, cu un gest, cu un mulţumesc şi vei vedea ce frumos este să înviezi, să biruieşti, să fi cu adevărat un adolescent puternic.


P.S.: Un fragment din mesajul echipei DAC, transmis adolescenţilor cu ocazia întâlnirii de Paşte din 27 martie 2010, în podul Bisericii Sf. Fanurie. L-am redat aici pentru a fi citit şi de alţi adolescenţi. Ca să citească, să recitească şi să înţeleagă că trebuie să meargă mereu pe drumul care duce la propria lor responsabilitate.

vineri, 12 martie 2010

Prietenie




O mie şi una de nopţi de vară şi de iarnă. Un timp şi o energie. În acele momente nu vedeam atât de clar puterea pe care o aveam împreună, o trăiam pur şi simplu şi era viaţa noastră.

Creştem şi ne punem noi întrebări. Ce este iubirea? Ce este viaţa? Am greşit, oare? Sau poate nu am greşit... Ce ne aşteaptă? Cum să ne regăsim? Încotro să mergem? Cu cine şi până unde...

Da. Suntem tineri şi ne punem întrebări.

Dar, un lucru e cert. Ceva ce nu se vede leagă într-un mod foarte frumos vieţile noastre. Iar acel ceva este o minune.


sâmbătă, 27 februarie 2010

Speranţă

Un cuvânt, o realitate. De fiecare dată când eşti singur, mărginit între limite reci şi seci, deşi ştii că e greu să mergi înainte, mergi. Nu pentru că ceilalţi ne judecă, nu pentru că am fi putut face şi altceva, sau numai pentru acel altceva, ci pentru că în sufletul tău înţelegi că aceasta este calea . Realitatea aşa cum este ea naşte o suferinţă surdă în noi. Suferinţa ce vine din lipsa acută de perspective, o lipsă ce macină încrederea noastră în viitor. Ce macină de fapt credinţa. Şi îi face pe oameni să devină din ce în ce mai rupţi în interior. Şi implicit din ce în ce mai frustraţi, mai nefericiţi. Şi când această suferinţă vine în forul nostru interior, totul se transformă într-o frustrare mincinoasă, în care toţi ceilalţi sunt vinovaţi pentru că nouă nu ne-a reuşit visul, planul, minunea de a schimba lumea.

Dar este fals. Sau cel mult incomplet. Există un cuvânt în această lume de cuvinte (raţiuni, sensuri, puteri, prezenţe), un singur cuvânt care ne salvează: încă. Un cuvânt mic, dar plin de speranţă. Visul nostru nu s-a împlinit încă. Va veni şi timpul lui, sau va veni şi timpul ca ceea ce stă închis în sufletul nostru să se elibereze în lumea celorlalţi, sau va veni şi timpul când lumea din ochii noştri va deveni şi lumea văzută de ceilalţi. Până atunci ne hrăneşte credinţa acest mic dar puternic încă...

Ce mare dar acest cuvânt! Ce mare dar, darul din spatele lui: speranţa... Nădejdea că lumea din noi şi din jurul nostru este mai mare şi poate mai mult decât arată. Speranţa că lumina nu moare niciodată, şi că tot ce e rău în jurul nostru nu este decât o amăgire de moment, o joacă inconştientă a unui copil încă iresponsabil, ce nu înţelege legătura dintre definitiv şi viaţă. Un copil pentru care va veni la un moment dat timpul să înveţe să se joace corect de-a viaţa şi de-a nemurirea.

Când mă întreb de unde îmi iau de fiecare dată surplusul de putere pentru a continua (să cred, să lupt...) îmi vine în minte acest mic dar puternic: încă. Încă nu se vede ceea ce are sens pentru mine, dar va veni un timp în care se va vedea. Şi toţi vor putea vedea. Nu contează ce cred ceilalţi acum, important este ca eu să trăiesc în acel timp în care toţi vor vedea ceea ce văd eu acum. E de fapt o problemă de timp, de răbdare, de atitudine. Pe care tot speranţa e o rezolvă.

A continua, mereu a continua... De unde forţa de continua? Din speranţa că ceea ce cred acum este vizibilul de mâine. Că realitatea de azi este şi văzută şi nevăzută, şi înţeleasă şi neînţeleasă, dar este reală. Nu ne jucăm de-a basmele, ci de-a cuvintele... Totul este adevăr acolo unde este un timp împărtăşit în viitor şi depăşire.

Fericiţi cei ce plâng că aceeia se vor mângâia (Matei 5, 4). Când? În viitorul lui deja şi nu încă... De altfel în cele nouă Fericiri din Noul Testament, verbul a fi se foloseşte mereu la prezent, iar toate celelalte verbe, la viitor.

Viitorul... o minune deja prezentă în noi.

joi, 28 ianuarie 2010

Puritate şi curaj

În anticamera unei lecturi plăcute:

„Ce înseamnă: pur? A toate cuprinzător. Absolut pur ar fi, dacă vreţi, cuprinzător al tuturor impurităţilor. Sporind numărul lor, ele se virtualizează pur şi simplu.

De ce o preocupare e mai pură decât alta, o bucurie (cărturărească, de pildă) mai dezinteresată şi pură decât alta? Pentru că închide în ea mai multe promisiuni. Dar analiza descoperă lesne impurităţile, care nu se anulează decât pentru că se îndesesc. În bucuria de a descoperi ceva adânc, un adevăr revelator (epifanic, n.n.) e şi promisiunea aprobării viitoare, şi a succesului, şi - cât se poate de concret - a fericirii lumeşti de mâine. E promisiunea puterii. Pe care poţi să n-o exerciţi, s-o laşi în putere, virtuală; dar care, singură cu bogăţia ei, e materia bucuriei tale pure.

E Paradisul în concretul lui, unde te bucuri să regăseşti toate fericirile. Paradisul înţeles de aici. Aş spune că Paradisul pe care-l scontează bunul creştin, dacă e viu, e cel în care se vor putea mânca toate fructele, începând cu cele oprite. Dar s-ar putea, numai.”

din Constantin Noica, Jurnal filozofic.

P.S. Un text care spune mai mult decât aş fi putut eu spune despre nepublicarea notiţelor din acest jurnalul epifanic din ultimele luni...