Îngerii de pe pământ

Plăcerea pe care am avut-o în aceste zile de a reasculta troparul Naşterii pe o melodie foarte frumoasă m-a făcut să reintru în lumea epifaniei. Am ascultat şi reascultat şi mi-am dat seama că singurul, şi îmi asum responsabilitatea pentru această afirmaţie, singurul care se aproprie de natura autentică a colindelor este Ştefan Hruşcă. De ce? Deşi nu cântă ca alţii care par a fi mai îmbisericiţi, am observat că Hruşcă cântă cel mai îmbisericit. Deşi colindele lui sunt îmbrăcate în chitară şi clopote, vocea lui răsună de la strana unei biserici din Nord. Îmi aduce aminte de Daniel Turcea care compunea poezii şi cânta la strană. Şi de mulţi alţii care au înţeles simplitatea neacademică a colindelor. Iar în cazul troparului Naşterii, autentică sinteză a tot ce înseamnă Crăciunul pentru Biserica mea, sentimentul meu de regăsire a prezenţei luminii este copleşitor. Lumina se găseşte peste tot, pe cerul stelelor, în inimile păstorilor, în conştiinţa magilor (autentici oameni de ştiinţă convertiţi la creştinism), în viaţa lumii şi a Bisericii.



Îmi inspiră mult din căldura, luminozitatea, puterea şi profunzimea pe care o simţi în preajma îngerilor.

Azi mi-am pus poate pentru prima dată întrebarea de ce magii s-au întors pe alt drum. Ceva s-a schimbat în viaţa lor. Au participat la o minune, minunea coborârii lui Dumnezeu pe pământ, şi viaţa lor s-a schimbat. Pe lângă indicaţiile îngerilor care le-au spus cam care erau planurile lui Irod în legătură cu Pruncul, plecarea lor pe altă cale are pentru mine valoarea unui convertiri. Viaţa e alta începând de acum, prăpastia nu mai există, mâna a fost întinsă, eu trebuie să mă schimb. Spre lumină.

Cerul şi pământul

E seara în care cerul şi pământul se unesc în aceeaşi lumină. Eu cred că atunci a avut loc cea mai mare minune din istorie. Nu voi vorbi despre ea, ea nu poate fi analizată, nici sintetizată, ea e minunea vieţii şi se trăieşte în lumină, în rugăciune, în aşteptare.

Despre Naştere: nu mai am cuvinte. Ceea ce s-a întâmplat cu mine în această zi de ajun şi în ajunul ajunului este o minune.

În ajun: la etajul 3 al spitalului am întâlnit acel bătrân printre bătrâni. Uitat de lume în cerul suferinţei lui a plâns şi a zâmbit din nou. A fost om din nou. I-am cântat colinda tinereţilor lui (şi a tinereţii mele, O ce veste...) şi am simţit cum se naşte Iisus Hristos între noi, între el şi mine. Era acolo în mijloc. Palierul strălucea ca ieslea în noaptea Betleemului. Lacrimile erau purtătoare de bucurie. Am simţit atunci că a sosit Crăciunul. Că totul este pregătit.
Că totul are sens.

În ajunul ajunului: ar trebui să mai vorbesc şi despre oameni. În fond, în lumea Epifaniei ei sunt cei mai importanţi. De trei ani de zile am încercat (niciodată singur) un lucru, care, ca de altfel multe alte lucruri mici din viaţa mea, ştiu că este dătător de putere. Am încercat să colindăm în stradă. În locul unde oamenii se îndrăgostesc şi se despart, în locul în care oamenii sunt cei mai singuri, în deşertul oraşului, pe trotuarul pe care mii de oameni trec fără să gândească unii la alţii. Şi am încercat să colindăm altfel. Nu am cerut, ci am dat. Am dat un mic dar şi un mesaj de Crăciun. Fără nimic în schimb, nici măcar cu pretenţia unui mulţumesc de formă. Am dat ca să îi învăţăm pe oameni să primească. Să primească şi atât. Ceea ce a urmat a fost cred, agonie şi extaz, pentru unii bucurie liberă, pentru alţii tristeţe şi neîmplinire. Nu de multe ori înţelegi ce greu este să întorci obrazul atunci când eşti refuzat. Alergi după ei să le explici că vrei să aduci lumină în sufletele lor şi ţi se spune că nu au nevoie. Nu au nevoie? Au uitat ce înseamnă lumina? Trist.

Ceea ce am făcut noi în Piaţa Romană (în două seri anul acesta) ţine de supranaturalul bucureştean. În mod sigur, în calitate de tineri ortodocşi, stăteam pe trotuar ca nişte picaţi din cer. Nu ai fi spus că strada era locul în care noi ar fi trebuit să căutăm dăruirea luminii. Dar am încercat. Şi reacţiile au fost de două feluri: 1) indiferenţă şi răutate, cauzate de imposibilitatea de a coborî nasul de la grijile şi fiţele înalte la lucrurile simple. Ce să fac cu portocala voastră? O eugenie...? Nu, mulţumesc. Un nu care însă doare mult. 2) Şi a doua reacţie: revelaţia sărbătorii, bucuria colindelor cântate în frig de nişte tineri care nu făceau asta pentru bani, nici dintr-un interes, nici ca să-şi facă publicitate. Ci pur şi simplu pentru că ei vroiau, în calitate de oameni liberi, să transmită o bucurie. Câţiva au încercat să ne ofere bani. Şi refuzul nostru a însemnat lacrima de bucurie care a umplut paharul. Mă rog Bunului Dumnezeu să nu vină autobuzul să vă mai pot asculta, spunea o Doamnă. Mulţumesc mult, altcineva.

Da, există şi aşa ceva. Oameni fericiţi care ştiu să spună mulţumesc.

Fericiţi cei ce au primit şi nefericiţi sunt cei ce nu au primit.

Aşa se întâmplă şi cu Crăciunul. Uşile se deschid sau rămân închise. Dar atunci când se deschid, cerul se uneşte cu pământul şi începe învierea.



Larg deschideţi poarta
Inimilor voastre,
N-am venit să cerem,
Am venit să dăm.

PS. Mai multe despre prima minune din Piaţa Romană pe Tea for Two (Casandra Moraite), Emoţii simple. Gesturi şi cuvinte II (20 decembrie 2008).

Celor care nu mai cred

- Ha, ha, ha, Moşul a venit şi anul acesta la tine! Ai fost fetiţă cuminte?
- Nu, Moşule, nu am fost.
- Dar ce ai făcut, fetiţa Moşului?
- Moşule...? Eu ştiu că tu poţi ierta mult şi multe. Dar pe mine nu mă poţi ierta.
- Fetiţa Moşului..., eu iert tot şi mereu. Ia spune tu ce ai făcut aşa de grav încât nici speranţă nu mai ai în iertarea mea.
- Moşule, eu am greşit aşa de mult, încât nici tu nu mă mai poţi ierta.
- Dacă îmi vei spune mie, eu te voi ierta.
- Nu mă vei putea ierta. Vei putea oare ierta faptul că eu nu mai cred.
- În ce nu mai crezi tu, fetiţa Moşului?
- În tine, Moşule. Eu nu mai cred în tine.
După un moment prelungit de tăcere, Moşul spuse:
- Bine, te iert.

Cine mai crede azi în Moşul? Textul de mai sus este parafrazarea unui dialog imaginat de o prietenă, un dialog real cu Moşul cel real. Realitatea crudă, în lumea neepifanică, spune că Moş Crăciun nu există. În lumea epifaniei, lume de basm de altfel, Moşul există. Iar existenţa lui este una fericită, pentru că nu cunoaşte niciun tânăr care să nu creadă în Moş Crăciun. Da. Moş Crăciun există. El este Dumnezeul copiilor. Moş Crăciun nu este nici mama nici tata, care în lumea antiepifanică, în lumea grăbită, pun repede cadouri multe şi, de cele mai multe ori, inutile, sub pomul făcut şi el în grabă. Moş Crăciun este real. Există ca atare, aşa cum şi Dumnezeu există. Este peste tot în seara Ajunului. Nu uită pe nimeni. Ştie tot despre toţi copiii (mici şi mari). Şi dăruieşte cu multă dragoste fără să primească nimic de la nimeni înapoi. Şi atunci când dăruieşte îi uneşte pe oameni şi le descoperă lumea luminii. Lumina de la Răsărit şi Răsăritul (Lumina) cunoştinţei.

Ispita de a nu mai crede în Moş Crăciun este ispita lumii care nu mai are inima de copil, inima care garantează intrarea în Împărăţie. Inima plină de lumină.

Noutatea: Moşul există, chiar dacă unora le convine sau nu. Moşul vine şi bate la uşă, chiar dacă este sau nu este aşteptat. Sau poate chiar alungat. Moşul iubeşte şi va iubi până ce toţi vor uita cum este să iubeşti şi să ai fluturi în stomac. Moşul iartă şi îi va ierta pe toţi pentru toate, chiar şi pentru greşeala de a nu mai crede în el. Cu o singură condiţie: sinceritatea şi deschiderea inimii. Încălzirea ei. Moşul însuşi continuă mereu să creadă în noi şi în puterea noastră, a celor din lume, de a crede în el. El are curaj şi multă încredere. Astfel, când ne întâlnim cu el, vedem cum continuă mereu să întinerească inimile tuturor celor ce cred, să le copilărească.

Curaj. Nu e uşor să crezi în basme. Dar dacă basmele sunt izvorul vieţii, puterea de a crede este puterea de a trăi în permanenţă autentic. Epifanic. Simplu. Curat. Fericit.

Epilogul începe cu Celor care cred că... Prologul unei vieţi lipsite de dragoste începe cu Celor care nu mai cred... Cei care nu mai cred nu ştiu ce pierd. Pierd farmecul zilelor de iarnă şi taina celor de vară. Binele şi rău care nu se mai joacă. Nicio voce care să-i înveţe ce este dragostea. Viaţa? Rămâne o luptă, din care arareori iese la suprafaţă un supravieţuitor. Niciodată un învingător. Ce se întâmplă cu lumea şi cu sufletele din ea, atunci când vine vorba de Moş Crăciun? În mare parte, să zicem, două cazuri: 1) O prietenă proaspătă absolventă îmi povesteşte cum a reuşit ea să scrie în urmă cu mulţi ani o minunată scrisoare către Moşul, cum mama a convins-o să nu o ducă la Poştă şi cum ulterior peste ani şi ani a descoperit-o în portofelul mamei. Atunci, mi-a spus, şi-a dat seama că scrisoarea ei a ajuns cu adevărat la Moşul. Că Moşul nu este în Laponia şi nici nu ar trebui să stea acolo, în ţara nimănui, exilat timp de un an de zile înafara lumii noastre plastifiate, ci este în inima celor care iubesc şi încălzeşte mult şi aduce lumină în lume. 2) Un elev din clasa (nu contează care, că oricum există mulţi din categoria celor care nu mai cred în fiecare clasă)..., îmi spune că mai deunăzi a descoperit scrisoarea lui către Moşul în portofelul mamei. Răspicat el afirmă că Moşul nu există. Greşit. De ce? Pentru că nu tot ceea ce nu se vede nu există. Şi dacă scrisoarea, adevărată lecţie de rugăciune pentru cei mici, nu ajunge acolo unde credem că ar trebui să ajungă, asta nu înseamnă că Moşul nu există în inimile curate. Inima curată este cea care nu caută darul, ci dăruitorul. Crăciunul lui? O tristeţe generalizată. Pentru că nu mai ştie nici ce să caute, nici unde ar putea găsi urmele Moşului, mereu pe fugă, nici cum ar putea găsi farmecul Crăciunului de altădată. De atunci când mai credea în Moşul. Moşul pentru el?... o istorie pierdută. Va dura mult până ce el va descoperi cum se numeşte Moş Crăciunul cel adevărat şi ce fericire aduce el în suflete.

PS. La Lespezi, judeţul Iaşi, am fost în acest weekend (20-21 decembrie) martorul unei minuni. Topirea mea în mijlocul a 150 de copii preşcolari care m-au învăţat că credinţa în Moşul înseamnă puterea de a te topi în faţa minunii şi de a te transfigura. De a fi în cer şi pe pământ în acelaşi timp.

Câteva poze ale minunii din suflete văzute cu ochii care încă mai cred:







Şi echipa piticilor Moşului care a făcut minunea posibilă:



- Mulţumesc, Moşule... Mulţumesc.

Schimbări şi prezenţe

În faţa mea într-un troleibus dintr-un oraş pentru prima dată îngheţat, văd o persoană umană. A fost un şoc. O întreb ,,-Dumneavoastră sunteţi?'', se uită la mine adânc, nu cred că voi putea uita acei ochi, văd o lacrimă... şi fuge, troleibusul ajunge într-o staţie şi ea se strecoară repede printre reticenţi, coboară şi se pierde prin mulţime.

Stau neclintit. Simt că nu mai respir şi nici inima nu mai bate. Totul stă, şi oraşul şi oamenii stau şi se uită la mine. Ce am vrut să-i fac de a fugit aşa?... Totul se învârte în jurul meu şi înacelaşi timp totul stă. Nu se întâmplă nimic.

Am recunoscut în Doamna din faţa mea o bătrânică care venea foarte des la Biserica Schitul Măgureanu unde cântam împreună cu alţi colegi şi ne aducea fiecăruia câte o ciocolată Africana şi câteva fructe. Era acolo, demnă, împăcată, de fiecare dată la sfârşit venea şi ne aducea un dar. A dăruit mereu.

Acum însă..., cu hainele murdare şi învechite, cu o pungă în care strânsese câteva resturi de mâncare (resturi de senvişuri, hârtii, sticle de suc), cu o piele nespălată, aveam în faţă aceeaşi ochi. Îmbrăcaţi în multă suferinţă. Şi ruşine şi împăcare. Şi nedumerire, şi multă luptă pentru supravieţuire.

De ce îi uităm pe cei ce fac bine. De ce? de ce? de ce?

De ce tăcem? De ce fugim?

Frica este primul sentiment pe care l-am simţit timp de câteva staţii. Mi-am promis în sinea mea să fac mulţi copii, să am o familie mare. Ca nimeni dintre cei de-ai mei (şi bineînţeles chiar eu) să nu rămână vreodată singur. Doamne, cât de slabi suntem! După aceea m-am împăcat. Este imposibil ca dincolo de suferinţă să nu existe adevărata fericire. Am ajuns acasă şi mi-am dat seama că toată pacea şi tulburarea pe care le-am trăit în acel moment vin de la Cel care călătorea cu Doamna mea de la Biserică. În mirosul de care alţii fugeau Se ascundea El.

Lumină

Lumina este poarta frumuseţii. Lumina din ochii celui îndrăgostit este poartă către sufletul său, către împărăţia din inima sa. Lumina este şi poartă a cerului, prin care putem vedea puterea de dincolo de cer, dincolo de noi.

Ce trebuie să fac ca să intru pe această poartă şi să văd, să descopăr ceea ce este dincolo de ea?

Cred, în primul rând, că ar trebui să o înţeleg ca atare şi să nu mă sperii de inactualitatea ei.

În al doilea rând, cred că ar trebui să o fac să se apropie de mine. Ca cel de lângă mine să devină aproape. Toţi oamenii care trăiesc în lumea mea sunt un cer pe pământ. Ca să fac cerul să fie mai aproape, trebuie să îi fac pe ei să fie mai aproape de mine.

În al treilea rând, ar trebui să devin un mesager în această lume a unei frumuseţi-mesaj care să aibă cu adevărat puterea de a converti lumea în frumuseţe-lumină.

Se poate converti lumea în frumuseţe? Ne îmbătăm în cuvinte sau ne minţim visând?

Da, cred că lumea se poate converti în frumuseţe, dar numai dacă vom cultiva exclusiv frumuseţea persoanei. A chipului. A ochilor în care se oglindeşte cerul.

Ochii celui de lângă mine, poartă a cerului. Cerul, poartă a luminii. Lumina, semn al frumuseţii.

Nu aş fi văzut de la poalele Pietrei Craiului frumuseţea luminii ca mesaj purtător de sens pentru puterea Creatorului omului şi a lumii, dacă nu aş fi fost înconjurat de câţiva prieteni minunaţi care m-au ajutat efectiv (a se citi m-au învăţat) să văd lumea.

Lumea, un altar al frumuseţii.

Singurătate

Singurătatea se arată, epifanic, ca fiind, în adevăr, o nesingurătate. Ştiu şi cred că nimeni nu este singur. Pentru că nu ar fi drept, nu ar fi corect ca vreodată cineva să fie cu adevărat singur, faţă în faţă cu propria singurătate (în înţelesul actual, modern, internaut... al singurătăţii).

Pentru că noi existăm pentru ceilalţi. Dacă ceilalţi dispar din viaţa noastră, existenţa noastră tinde să ne contrazică în ceea ce avem noi mai intim, în interioritatea noastră, în structura noastră dialogală.

Ceea ce eu nu pot accepta. Omul este cuvânt grăitor. Eu însumi la fel. Eu nu sunt un ecou pierdut într-o singurătate în care nimeni nu mă ascultă. Nu pot fi. Ştiu că omul este adus la existenţă, adică este chemat la existenţă, şi răspunde la această chemare prin propria lui viaţă, tocmai ca la un moment dat să poată pună în mod liber o întrebare Cuiva. Acest Destinatar inedit este Cel Care desfiinţează în permanenţă aparenţa de singurătate din viaţa mea. El este tot timpul acolo pentru a da un răspuns întrebării ''Unde eşti?''.

Posibile cuvinte de răspuns: ''Sunt aici, în inima ta.'', sau ''Sunt aici, pentru Mine aici eşti tu.''

Sunt singur, Doamne, ajută-mi nesingurătăţii mele! (parafrază după Marcu 9:14)

M-am exilat într-o singurătate care mi-a dat mult de gândit. Sper să mă vindec cât mai repede de ispita singurătăţii care mă înconjoară în aceste zile. Ştiu că singur nu pot. Singurătatea aceea nu poate vindeca...

Epifanie

Epifanie. Epifanie înseamnă vedere, descoperire, revelaţie, arătare.

Ce îmi propun? Ce îmi promit? Îmi propun, de fapt promit să fac din acest blog o pagină de lecturat în care cineva obosit de prea multe întrebări şi răspunsuri să (re)găsească lumea în care eu cred. Lumea pe care o văd în mijlocul meu. Lumea în care încerc să trăiesc, lumea pe care încerc, în cele din urmă, să o înţeleg. Ce are această lume specială ''a mea''? Lumină, întuneric, viaţă, moarte, bucurie, suferinţă, şi încă chiar, un dram de normalitate, de firesc. Se numeşte lumea epifanie...

Scriu de fapt pentru că am nevoie de o astfel de mărturie. Scriu şi pentru ceilalţi, dar scriu în primul rând pentru sufletul meu.

Nu voi scrie des, pentru că lumea mea nu se arată atât de des, dar când voi scrie, voi scrie despre minunile şi despre neminunile din viaţa mea.