Chipul ce nu se uită

Isteria ochilor noştri este semnul vizibil al unei derute. Suntem ispitiţi să trăim într-o orbire de sens şi de culoare, într-o lume perverită de lipsa frumuseţii, o lume în care dragostea nu mai are nicio culoare, niciun cuvânt. O dragoste redusă la texte, la sms-uri, la buzzz-uri, la uitare.

Suntem vinovaţi că nu deschidem ochii să sorbim oaza de adevăr şi lumină care se află în icoană. Canonicitate şi libertate, icoana este locul unde mintea noastră se răstigneşte şi duce cu ea, spre un mormânt de trei zile, lumea neepifanică. Învierea vine deja ca o lumină în toamna noastră din noi şi de afară. O toamnă iconică, în care frunzele au culoare de ocru şi vişiniu. Totul caută să cristalizeze pe pământ chipul ceresc dintr-o icoană. Soarele zilei e auriu, într-o bună tradiţie bizantină, cerul nopţii este negru-albastru, într-o bună tradiţie atonită. Şi cu toate acestea noi trecem mai departe şi nu ne schimbăm, nu ne gândim, uităm chipul ce nu se uită.

O icoană e sfântă pentru că transformă ochii. Ne reface oameni deprinşi cu cerul auriu şi cu stelele vii.

Icoana nu e chip cioplit, chip ce se uită, chip rupt / cioplit din realitatea cerului auriu sau chiar din a lumii în care ne pierdem zilele inutil. Icoana e chip ce nu se uită, chip veşnic, făcut vizibil în conştiinţa noastră şi în trupul istoriei noastre vizitate de prezenţă autentică şi vie. În memoria veşnică a icoanei stă taina ce nu se vede, dar se simte. Mână către mână, prezenţă deplină, unitate şi putere. Cheie de înţelegere a lumii şi, dincolo de lume şi mai ales în interiorul lumii ca închisoare, cheie de înţelegere a eşecurilor noastre. Vrem viaţă dar uităm chipul ce ne dă viaţa. Vrem putere şi uităm că suntem puternici numai atunci când ştim cât de slabi suntem singuri.

Într-un oraş îngheţat am văzut lumina chipului de sus. O mamă ce îşi ţine ca o minune copilul de mână. În legătura dintre ei stă toată viaţa noastră.

 

P.S.: ... care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă... (Rugăciune din slujba ortodoxă a Logodnei). Ca un loc în care toate cele ce contrastează în noi, cele ce ne fărâmiţează voinţa, cele ce ne slăbesc dragostea, cele ce ne separă de noi înşine dispar, punându-se în slujba unităţii dintre noi şi El, icoana e binecuvântare. Cuvânt bun, auzit, viu, vizibil.

Icoana este pentru noi o lecţie autentică de demnitate.

Intersecţie

Suntem vânaţi. De îngerii din ceruri ce se luptă cu noi şi pentru noi. De îngerii căzuţi din ceruri ce se luptă cu noi şi împotriva noastră. Suntem o intersecţie cosmică în care planul vieţii şi al morţii se suprapun. Cel mai înalt trofeu din cosmos, omul, nu poate propune în mijlocul intersecţiei din el decât oferirea unei lacrimi de dragoste. Cea mai fina materie cosmică.

Suntem vânaţi pentru că suntem miza cea mare. Marele plan de dragoste concretă a lui Dumnezeu. O provocare mare cât cerul stă în suflet: dragostea care nu cade niciodată mă pune în centrul lumii şi îmi dă sens.

Îngerii din ceruri, îngerii de pe pământ, cei văzuţi şi cei nevăzuţi, formează o ierarhie de dragoste şi de dăruire. În mine regăsesc aceeaşi ierarhie, un ADN de dăruire şi de nevedere, ce mă luminează în tăcere şi îmi şopteşte: Ce mare este miza, ce frumoasă este viaţa!

În decembrie 1989 am văzut în mijlocul intersecţiilor oameni alergând şi căzând. Un asediu al vieţii şi o alergare spre ceva nou îi făcea să ajungă între îngeri. Om şi înger, o secundă, o intersecţie. Nu înţelegeam atunci, aşa cum nici acum nu înţeleg: de ce aşa, de ce fără să spună totul, de ce fără ca dragostea să fie rostită.

Scriptura a făcut cunoscute toate fiinţele cereşti prin numiri descoperite (cf. Ef. 1:21, Col. 1:16, Iuda 9) în număr de nouă. Pe acestea dumnezeiescul nostru tâlcuitor al celor sfinte le înfăţişează ca pe trei ordine întreite. Cel dintâi spune că este cel care este pururea în jurul lui Dumnezeu şi aproape de El şi cunoscut ca unul ce este unit cu El nemijlocit şi înaintea celorlalte. Revelaţia Sfintelor Scripturi ne-a predat că Tronurile preasfinte şi cetele cu ochi mulţi şi cu multe aripi, numite în limba evreiască Heruvimi şi Serafimi, sunt aşezate nemijlocit în cea mai înaltă apropiere în jurul lui Dumnezeu. Deci slăvitul nostru povăţuitor ne-a spus că acest grup întreit este şi de acelaşi grad şi cu adevărat întâia ierarhie, decât care nu este altul mai asemenea lui Dumnezeu şi mai nemijlocit lângă primele iluminări ce pornesc din Dumnezeu, fiind aproape de El, cum a spus învăţătorul nostru. Al doilea grup zice că este compus din Stăpânii, Domnii şi Puteri. A treia şi cea din urmă dintre treptele ierarhiilor cereşti spune că este cea a Îngerilor, a Arhanghelilor şi a Începătoriilor. 
(Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Cerească, 6, 2).

P.S. 1395 Days Without Red (2011, un proiect artistic şi două filme realizate de Šejla Kamerić şi Anri Sala, în colaborare cu  Ari Benjamin Meyers, prezentat la Manchester International Festival şi vizionat la MACBA, în memoria asediului oraşului Sarajevo dintre 5 aprilie 1992 şi 29 februarie 1996). Ca să treci o intersecţie trebuie să fugi, să fugi de tine şi de cei ce te vânează. Să respiri culoarea vieţii şi să repeţi o muzică de pace (Simfonia Patetica de Tchaicovsky). Un drum ca o ierarhie, pas după pas, un transfer de energie şi speranţă. Un pas al vieţii. Mereu asumat total. Probabil ultimul. Niciodată ultimul.

Toamna e anotimpul demnităţii. Alergăm în timp. Răspunsul e dincolo. Dincolo de timp. Între îngeri.

Fotografii realizate de Milomir Kovačevic Strašni.