Aşa da

Curaj. Atâta îţi trebuie ca să spui ceea ce crezi.

Nu e uşor să nu renunţi la valorile pe care le primeşti gratuit de la părinţi, de la bunici, de la cei dinaintea lor, de la cei pe care îi numim strămoşi.

Cine sunt strămoşii mei şi ce cred ei despre mine? Dacă ar citi ce scriu mai jos, nu cred că m-ar înţelege... E o diferenţă aşa de mare între mine şi ei...

Ca să spui aşa da, sau asta este calea îţi trebuie azi ceva în plus faţă de curaj. Îţi trebuie discernământ şi demnitate. Mai mult, ai nevoie şi de sprijin, de o confirmare care vine din partea celor ce te privesc, a celor ce te fotografiază, a celor ce te ascultă, că eşti pe un drum de mărturisire corect.

Curajul de a merge în răspăr şi de a spune: se poate şi altfel.

Am întâlnit tineri care ştiu că se poate şi altfel. Tineri care poartă costume populare pentru că aşa vor ei şi care cântă cântece patriotice sau populare pentru că le place. Recunosc, între mine şi ei este o diferenţă aşa de mare... 

Mă gândesc la ei şi simt în plete libertatea incomodă a adevărului. Am fost şi sunt un copil crescut numai la oraş, în centrul capitalei şi al ţării, am văzut toate evenimentele din ultimii  20 de ani pe viu, şi totuşi nu am apucat să văd aici ceva viu cu adevărat, sau atât de viu.

Ce este ţara mea? O ţară în care mă simt atât de străin, de care mă despart pe zi ce trece, pentru că cei care îi dau valoare nu împărtăşesc valorile mele. Ţara mea nu are nume, nu mai are nume...

Când m-am îmbrăcat pentru prima oară într-un costum popular am simţit demnitate. Era o demnitate pierdură cândva şi de strămoşii mei. Ei de ce nu mi-au spus nimic despre această demnitate? 

Şi totuşi, dincolo de o naştere în demnitate, am simţit că mă paşte un pericol. Pericolul muzeificării şi al neînţelegerii. Ce înseamnă pentru orăşeanul fără de ţară un costum popular din Maramureş? Estetică fină şi poate ceva istorie...

Ce este România? O largă tăcere, în care demnitatea de a fi cineva s-a uitat, sau s-a retras în muzee şi în mănăstiri, în oaze de lumină puse sub obroc.

Satul românesc şi ţăranul român nu mai există. Ceva esenţial de-al nostru, chiar şi de-al meu, a murit. Să fie o moarte pentru totdeauna? Azi mai există nostalgia unora şi încăpăţânarea bună a altora de a reinventa ceea ce a murit. Cum poate fi satul şi tradiţia reinventată?

Răspunsul este: numai ca o înviere într-un trup transfigurat. Cine dă acest trup? Credinţa. Care ne învaţă că ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.

Deci nu există nu se poate.

Şi până la învierea pe care o aşteptăm în tăcere, cine va vorbi? Cine va spune adevărul?

Că a fi demn este posibil...