Colind

Lumea pe care Dumnezeu a creat-o e o lume care se inventează pe sine însăşi. Care se caută pe sine, însumând în sine toate erorile, ezitările şi ratările unui astfel de proiect numit: libertate.

Răul din lume nu este o problemă, el este o luptă. Devine o problemă atunci când nu mai există luptă.

Dumnezeu îndumnezeieşte numai ceea ce omul umanizează.

P.S. Doamna Dumitrescu. Etajul trei. Cântam în mijlocul bolnavilor, din nou în acelaşi spital. Salon după salon, colind după colind, şi îmi părea rău că în ritmul infernal al vieţii noastre atât de simple, nu găsim şi alt prilej de a ajunge acolo decât atunci când El Se naşte. Cântecele treceau, clipele treceau, unii plângeau, alţii se uitau la noi şi nu înţelegeau. Toţi erau vinovaţi de a fi neputincioşi, prea neputincioşi, prea umani, prea bătrâni. Dânsa era acolo, lângă soţul ei bolnav în ultima fază de ciroză. El era atât de galben. Ea atât de albă. Cu o mână pe obraz, atât de fină, atât de muncită, stătea în picioare. Cu ochii pironiţi în ochii mei. Nu în pământ. Fără nicio senzaţie de ruşine sau de neputinţă. Totul era atât de firesc. În plin stadion de suferinţă, vedeam în felul în care stătea dreaptă lângă uşă pacea din faţa morţii, împăcarea şi mulţumirea lui Dumnezeu în noi. Îmi spune: Mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceşti 62 de ani. Suntem căsătoriţi de 62 de ani şi parcă ieri ne-am căsătorit. Are bucurie în ochi şi pace în cuvinte. Mă ţine de mână şi încep să înţeleg cum o viaţă întreagă poate fi o bucurie. Îmi revine în minte matematica vieţii fericite: 62 de ani din 80 sunt practic toată viaţa. Cei mai fericiţi ani înseamnă în pacea finală - practic - toată viaţa. De fapt totul. Îmi spune cum se roagă pentru el şi cum alte cuvinte nu îi vin în minte decât mulţumire. Mulţumire pentru toţi aceşti ani. Rămânem singuri pe hol. Toţi colindătorii au terminat etajul şi au plecat. Îmi aduce aminte de o doamnă preoteasă văduvă dintr-un sat din Apuseni, care îmi povestea la fel despre viaţa ei şi despre soţul ei preot. Cumva ochii oamenilor împăcaţi cu Dumnezeu seamănă. Au pacea Lui. I-am luat numărul de telefon. Am mai stat un timp împreună, povestindu-mi despre Crăciunurile cu cei mici. Copiii lor. Nu o întreb unde sunt. Fiecare primeşte din suferinţă şi din bucurie atât cât poate duce. Ies din spital şi îmi dau seama că viaţa nu este o loterie, nu este un destin hărăzit aiurea cu noroc sau nenoroc, abundenţă sau nereuşită. Este pur şi simplu viaţă. Cu bucurie şi necazuri, naştere şi moarte. Dacă viaţa e trăită cu Dumnezeu, viaţa devine o rugăciune de mulţumire.


În seara asta m-am hotărât să o sun.

Secunde

1. Un om merge într-o direcţie bună numai dacă are binecuvântare. Continuă în bine numai dacă munceşte, dacă perseverează. Inerţia anulează binecuvântarea.

2. Învăţăm imitând. Cine primeşte harul de a fi imitat, devine purtător de creaţie, părinte. Fără acest har, nu putem gândi liber.

3. Privirea omului dialoghează mereu cu sinele său. Ca într-o oglindă.

4. Greutate, nume de ispită.

5. Avem lumânări aprinse pentru a da lumină cuvintelor de rugăciune. Pentru a lumina conştiinţa.

6. Se luminează ochii şi se înalţă mintea. Haina de sărbătoare a trupului este icoana sărbătorii sufletului din trup.

7. Duminica după-amiază te poţi urca în vârful muntelui. De acolo vorbeşti cu lumea de sus.

8. Un om între stele. Mai multe decât putem vedea în mod obişnuit. Numai omul este stea cu putere. Luminătorul cel tainic. La Crăciun s-a arătat stea pe cer. Semnul Dumnezeului devenit Om. Stea în cer, stea pe pământ.

9. Fără lumina soarelui, munca noastră e săracă. În egoism nu există răsplată.

10. Fără comuniune, munca noastră e şi mai săracă. Ajungem să fim frustraţi că muncim degeaba.

11. Fiecare creşte în maturitate pe măsură ce creşte în rugăciune.

12. Sufletul e ca o chilie. E foarte simplu. Şi e fericit numai dacă simte parfum de flori.

13. Se pleacă la drum. Schimbare şi regăsire. Când urcăm un munte, căutăm de fapt un sens vieţii noastre. Fără să ne dăm seama, ne întâlnim cu cerul mai înainte de a pleca la drum.

14. Alergăm după modele. În mijlocul intersecţiilor este periculos. Acolo viaţa e expusă din toate părţile, dar numai acolo se întâlnesc adevăratele modele.

15. Mulţumesc: cea mai scurtă poezie din lume.

16. Nimeni nu e actor de revelaţie. Tot ceea ce descoperim, de fapt ni se dă. Viaţa nu e teatru. Viaţa e realitate.

17. Lumina vine mereu de sus. Omul este singura fiinţă care se poate uita în sus. Singura care caută conştient lumina de sus.

18. Oamenii când urcă un munte nu se mai uită înapoi decât atunci când ajung în vârf. Când te schimbi, trebuie să îţi asumi neîntoarcerea înapoi. Pentru unii e poruncă, pentru alţii aventură, pentru toţi realitate. Întoarcerea înapoi mai înainte de vreme este împietrire (Facere 19:26).

19. O îmbrăţişare bună nu te stânjeneşte, nu te sugrumă, nu te distruge. Îmbrăţişarea cea bună este iubire fără devorare. O iubire care hrăneşte.

20. O viaţă avem, o călătorie. Un singur bagaj de care nu ne despărţim niciodată şi care prea greu fiind face călătoria un chin. Păcatul e ca un bagaj. Îl faci, îl cari cu tine.

21. Niciodată nu suntem singuri.

22. Regăsim ceea ce iubim. Iubirea nu se pierde niciodată.

23. Îmbrăţişarea în fugă: îl prindem pe cel de lângă noi, îl oprim, îi explicăm ce-i viaţa şi îl rugăm să nu ne uite. Se numeşte: vânătoare de oameni.

24. Binele se organizează. Se construieşte. Nu vine de la sine. Pentru el munceşti, te lupţi. Asceza înseamnă om construit în bine.

25. Genunchi răniţi - lumină.

26. Când primim ceva, facem de fapt o promisiune: să dăm înapoi mai mult.

27. Ochii caută mereu sensuri şi întâlniri.

28. Când alergăm nu vedem totul. Dar dacă eşti atlet bun, nu mai trebuie să vezi chiar totul.

29. Omul model - ceea ce noi căutăm disperaţi azi - e o direcţie împlinită.

30. Este atâta libertate în rugăciune. Numai în rugăciune.

31. Vechi şi Nou. Vechiul priveşte mereu spre Răsărit, Noul spre Apus. Mereu se întâmplă aşa.

32. Cine se roagă îi învaţă pe cei din jurul său - fără să folosească niciun cuvânt - să se roage. E ca o floare al cărei parfum merge din ochi în ochi.

33. O mână pe creştet. Mamă şi fiu. În legătura dintre ei stă toată viaţa noastră.

34. Nu există nu se poate.

35. Moartea e o virgulă. Niciodată un punct.

36. Viaţa ca procesiune. Asta se găseşte numai în Ortodoxie.

37. Cărbunele aprins al vieţii: munca în comuniune.

38. În Ortodoxie graniţa dintre cer şi pământ este o ficţiune.

39. Creştere şi scădere. Viaţa noastră este o continuă minune, în care nimic nu se epuizează.

40. Împacă-te cu neputinţa ta.

P.S.: MNŢR, ianuarie 2012. Frânturi de realitate, hârtii alb-negru, puse pe pereţi ca într-o expoziţie, o singură stare. Aceeaşi. Bine ai venit acasă! Acolo unde harul te face din orfan al lui Dumnezeu, fiu înfiat. 40 de frânturi de realitate, ca nişte secunde prinse în sala goală. Acolo unde simţi că acasă este numai cerul.

Roagă-te

O altă poveste: Un bogat fără de nume se bucură de viaţă, în belşug, în petrecere şi în risipă. La poarta sa, un sărac, pe nume Lazăr, stă bolnav, plini de răni linse de câinii străzii, dorind să se sature şi el măcar puţin din firimiturile care cad de la masa bogatului. Şi unul şi celălalt mor. Unul ajunge în iad, celălalt în sânul lui Avraam. Din conversaţia dintre bogatul fără de nume şi Avraam se înţelege că între unii (cei din rai) şi ceilalţi (cei din iad) este o prăpastie de netrecut.

Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. (Luca 16:26)

Şi bogatul fără de nume şi săracul cu nume suntem noi. Cele două părţi ale conştiinţei noastre. Una plină de putere, dar golită de conţinut. A doua plină de sens, dar prinsă în logica foamei şi a vindecării amânate. Bogăţie şi sărăcie, hrană şi foame, porfiră şi vison versus răni şi puroi. Această prăpastie dintre noi şi voi, dintre unii şi ceilalţi, dintre rai şi iad este prăpastia care separă puterea din noi de speranţa din noi. Trăim viaţa celor doi din pildă în fiecare zi. Dintr-o postură, sau dintr-alta, îl condamnăm pe celălalt, condamnându-ne de fapt, de fiecare dată, tot pe noi înşine. Ca o minţire de sine. Prăpastia de netrecut există, nu trece puterea, nu trece liniştea. Dar cuvintele trec. Se poate vorbi peste abisul prăpastiei. Cuvintele ce trec în zbor peste  prăpastia din noi sunt gândurile pline de raţiune adevărată care dau sens existenţelor. Şi emoţiilor. Cuvânt înseamnă relaţie. Există relaţie, există cuvinte, există raţiune. Aşa se naşte credinţa. Din trecerea plină de sens a prăpastiei întărite în noi înşine.

Şi unul şi celălalt mor. Şi când mor ei, noi trăim iadul din noi şi prăpastia din noi ca o realitate atât de crudă, rece şi fierbinte, încât uităm că suntem de fapt divizaţi şi condamnaţi de noi înşine la pedeapsa de a repeta aceleaşi greşeli, de a contempla aceeaşi prăpastie.

Şi unul şi celălalt mor. Dar vor învia la sfârşit. Şi se vor întâlni. Şi se vor îmbrăţişa cu lacrimi de foc.

Povestea merge mai departe. Bogatul fără de nume îi cere lui Avraam să-l învie mai înainte de vreme pe Lazăr, să facă un semn, să-l trimită la cei cinci fraţi ai săi, să le arate semnul, prăpastia, destinul şi să îi convertească la altceva. Răspunsul vine prompt: o lege este dată. Cine nu respectă legea, nu vede nici învierea!

Cerem semne, semn că suntem în iadul din noi şi vrem să depăşim limitele strâmte ale neputinţelor noastre. Credem că puterea noastră e dincolo şi că ajungem la ea prin auto-depăşire. Greşit. Puterea de a ne schimba stă în noi. Cei cinci fraţi sunt cele cinci simţuri ale trupului. Trupul cere semne. Deşi are o constituţie a lui, o lege după care îşi ghidează drumul şi chemarea, el nu vede minunea naturalului, şi cere o minune a supranaturalului. Nu vede legea din noi, pe care dacă nu o trăim, nici învierea nu ne poate da mai mult decât dă un semn: o atingere într-o lume orbită. Viaţa noastră este o continuă înţelegere a legii din noi, a felului în care ar trebui să trăim şi a sensului cuvintelor. Prăpastia din noi este generată în parte şi de prăpastia dintre ceea ce înţelegem şi ceea ce trăim.

Iadul este neputinţa de a te înţelege pe tine însuţi. O orbire generalizată. Nu întâmplător iadul e întuneric.

P.S.: Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi aşa cum trebuie.