Zece

Ne naştem singuri, dar nu murim singuri. Marea taină a acestei lumi este întâlnirea dintre doi oameni. Care naşte viaţă. Care face să sufle vântul, să lumineze soarele, să tremure făptura, să zboare fluturii, să zâmbim şi să mâncăm hrana cea adevărată. Atingere, iubire şi binecuvântare: iubesc, deci exist (Arhimandritul Sofronie). Iubesc, deci nu mai exist în mod incomplet, dureros, ca un subiect singur ce tânjeşte spre mai mult şi nu are împlinire, ci trăiesc în doi, cu o voinţă gnomică, cu o putere înnoită. Cu un nou orizont de viaţă.

Hristos a înviat! Şi dragostea e posibilă. Totul e posibil. Plecând din interior şi trecând peste ura faţă de neputinţele noastre şi faţă de alegerile noastre proaste, şi faţă de promisiunile noastre neîmplinite şi faţă de toate visele noastre nerealizate, faţă de toate afacerile noastre eşuate. Dar, iertându-ne toate greşelile, toate minciunile, toate înşelările noi şi vechi, vedem Învierea, care face posibilă viaţa în doi. Şi ajungând într-o nouă viaţă, ca un drum ce se deschide mereu spre Emaus, în doi Îl vezi pe Hristos înviat! Comuniunea este posibilă numai în înviere! Mori pentru tine şi înviezi pentru celălalt. Hai la drum împreună! Singur nu ştiu unde voi ajunge. Dar împreună, în doi, ştiu sigur că vom ajunge la Emanus. De fapt suntem deja acolo, în faţa Lui.

A venit lumina în mine. O amiază ce nu trece, o pace de nedescris. 20 de kilometri de mers pe jos în ploaie măruntă. Lumina ca o împărtăşanie. Viaţa ca un curcubeu, ca un legământ, ca o promisiune nouă, ca o întrebare fără sfârşit. Când iubeşti totul este o anunţare: o bună vestire, o evanghelie a unei vieţi înnoite. Căci cei ce se iubesc sunt apostoli (trimişi) să vesteasă lumea cea nouă - o imensă imposibilitate dureroasă pentru unii, dor nespus pentru alţii, confirmare sfântă pentru cei ce se iubesc şi păstrează Legea. Păstrând Legea, respectându-o, ei nu o păzesc ca un scop în sine, ci o păzesc pentru iubirea lor şi a Lui. Scopul Legii este apărarea Dragostei. Să Îl apere pe Dumnezeu - Iubire din noi. Şi să propovăduiască puterea dragostei celei mari.

Cei ce se iubesc trăiesc un Paşti continuu, o trecere de la absurd la sens, de la moarte (antiviaţă) la viaţă, de la singurătate la familie, de la nesiguranţă la împlinire.

Tu eşti trecerea mea! Tu eşti emoţia păşirii în viaţa cea nouă. Tu eşti uşa prin care eu devine noi. În ochii tăi pot citi viitorul, pentru că acolo este inima mea.

A zecea dimensiune a timpului este întâlnirea cu veşnicia. Primăvară şi toamnă, aprilie şi octombrie, totul are sens. A zecea lună a anului este luna binecuvântării. Devii co-împărat al lumii, în doi. Nimeni nu poate fi stăpân singur al lumii. ... umpleţi pământul şi-l supuneţi... (Fc 1:28). Niciodată singur, mereu la dual. Mereu în doi.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru primăvara din sufletul meu.

P.S.: Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. (Mt. 6:12) Când nu iubeşti, nu poţi să te ierţi pe tine însuţi ca cel ce tu singur greşeşti prin neiubire. Când iubeşti poţi să te rogi cu conştiinţa plină de pace pentru că numai în iubire te împaci cu tine însuţi, te ierţi pe tine însuţi, şi poţi ierta şi celui de lângă tine: soţ şi soţie, mamă şi tată, prieten sau aşa-zis duşman, celor ce sunt aproape şi celor ce sunt departe. Când nu iubeşti rugăciunea este o provocare incompletă şi de cele mai multe ori nesinceră; când iubeşti, rugăciunea este consecinţa firească a dragostei celei mari. Noi suntem proprii noştri greşiţi atunci când nu iubim... Când iubeşti: trăieşti învierea!