Avem

E târziu. Poate prea târziu ca să mai recuperez ceea ce timpul a jertfit în mintea mea. Timp nu mai este şi în presiunea de piatră a lui simt că formele şi ideile se caricaturizează. Şi ceea ce scriu şi ceea ce sper.

Rămâne dorul şi speranţa de a fi mai bine. În haosul care există în lume, ştiu că numai valorile supreme pot da consistenţă planului de revenire. Când am ascultat prima oară acest cântec, am zâmbit trist. Un imn real al unei Românii reale, neştiute, uitate, răstignită aiurea peste dealurile din Transilvania. Avem totul şi nu avem mai nimic. Avem o răstignire continuă, în cuiele neputinţei de a (mai) fi un neam. Tot atunci mi-am dat seama că singura cale de a dilua spre nesimţire fiinţa nobilă a acestui popor este cultura urii. Ura ca respiraţie. Ura ca motiv de existenţă. Ura ca program. Acum lumea urăşte mult. Intolerabil de mult. Cu spume, cu angoasă, cu turbare şi cu dorinţă de a scuipa şi de a da cu pietre. În toţi şi în toate. Sângele nevăzut curge şi udă pământul acestei ţări ca un blestem de care nu mai scăpăm.

N-are cum să fie bine în ţara asta atâta timp cât ceea ce construim are impregnat miros de sânge de martiri nerecunoscuţi.

Mi-e dor de ţara pe care nu am avut-o niciodată.

P.S.: Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: «Unde este Abel, fratele tău?» Iar el a răspuns: «Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu? Şi a zis Domnul: «Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ».
Facere 4:9-12.

Dans

I. Unitatea nu se face, nu se construieşte, nu se reface. Se dă de sus, se primeşte şi, în cele din urmă, fie se pierde, fie se păstrează. Aşa este şi cu unitatea în Biserică, în familie, în viaţă şi în moarte.

II. Lupta e un dans în comun împotriva tuturor celor care au pierdut măsura. Vreau libertate, vreau educaţie, vreau să fiu tată şi mamă de cuvinte vii.

III. Religia modernă a soarelui începe la Versailles: templu, cultură, sânge. Tot aici se şi termină. În lumina acelui Apus am primit o veste bună.

IV. Să spui că în România nu se mai poate trăi de rău ce este, nu înseamnă decât să dai o palmă pe feţele pline de lacrimi ale celor ce în alte locuri trec prin moarte inutil.

V. În total au şapte copii, din care cinci sunt copii ai oamenilor străzii infiaţi de ei, cu diferite probleme, cu sindrom Dawn, cu predispoziţie spre alcool şi droguri, violenţi, la vârste mari, greu de (re)educat. Se retrag în muzică şi de acolo îşi iau forţa. El lucrează 60% ca expert arhitect în proiecte umanitare şi 40% ca voluntar. Ea este pensionată deja şi lucrează 100% ca voluntar.

- Şi cum reuşiţi cu atâtea, cu toate?
- În fiecare sâmbătă dimineaţă, suntem numai noi doi, noi pentru noi. Pentru noi, a fi îndrăgostiţi e ca o rugăciune. Suntem împreună şi ne rugăm. Şi ne bucurăm unul de altul.
- Sunt conştientă, îmi spune, că fără Dumnezeu, nu putem face nimic. Totul este ca un dans în care ne lăsăm purtaţi. Depăşim orice problemă lăsându-ne purtaţi de muzica pe care o rosteşte în noi.

P.S.: Dans şi/sau protest, o luptă pentru unitate. În aceste zile îmi dau seama pe zi ce trece că ajung să gândesc în termeni de pace şi de putere numai dacă înţeleg în aceeaşi secundă că sunt lupte şi mai mari, pe care noi le pierdem pentru că pur şi simplu nu le conştientizăm. Tinerii aceştia au câştigat în cele din urmă. Au acuma dreptul de a învăţa gratuit. Mai înainte de toate, ei au înţeles esenţialul. Iertarea este adevărata putere iar unitatea este singura cale.

Mulţumesc lui Carlos Fuenzalida, prietenul meu din Santiago, care mi-a dat acest film. Am discutat cu el despre felul în care a înţeles să introducă în filmul cu protestul studenţilor din Chile din octombrie 2011 şi imagini despre situaţia precară a preoţilor catolici implicaţi în scandaluri de pedofilie, imagini din primăvara arabă, o mărturie creştină de tip evanghelic şi imagini ale morţii din Africa islamică.

- Pentru că în toate aceste lumi e nevoie de unitate pentru a-i salva pe oameni.
- Dar unitatea vine numai de sus.
- Ştiu, e atât de magnific cum se ascunde El în unitate. Şi atât de trist cum reuşim noi să Îl ignorăm mai tot timpul.

Există un limbaj non verbal al credinţei. Acesta este unitatea.

Ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus... 

Bucurie

Bucuria are un nume. Îl rostim, dar nu-l ştim încă.

P.S.: Târziu de tot, Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă. Târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înăuntrul meu, iar eu în afară. În afară Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea. Ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare. Am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine, m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta. Fericitul Augustin, Confesiuni, X, 27, 38 (PL 32, 795).

Din inima Africii lui Augustin, călugării de la Keur Moussa cântă:

   

A fi om

A fi om înseamnă a te dărui. A ţine în tine este ca şi cum te-ai acoperi cu pământ negru de mormânt. Cine refuză să dăruiască, refuză implicit să mai existe.

A te dărui, a scoate din tine surplus de bine, înseamnă a încolţi în jungla verde a luminii, înseamnă a exista dincolo de umbră, în lumină.

Nu ai de unde? Nu-i nimic. Caută în adâncul fiinţei tale şi vei vedea materia fină de lumină pe care trebuie să o dăruieşti pentru a supravieţui în lumea binelui. Nu mai ai nimic? Eşti sărac lipit pământului? Eşti neputincios? Te dor toate cele? Nu mai ai timp şi nici putere? Şi legea asta prea grea a creştinismului îţi cere din nou şi din nou să dai, şi tu nu mai ai de unde, te doare când te gândeşti la ale tale, la ai tăi..., vrei să capitulezi în moralism şi contabilitate duhovnicească? Poţi, dar devii, garantat, monstru al moralei. Cu o conştiinţă împăcată că ai dat, dar frustrată că nu întrezăreşti lumina. Sau poţi continua să dai din ceea ce ai şi nu ai, din ceea ce eşti şi din ceea ce nu eşti - încă -, şi din trup devii înger, din grijă devii laudă, din frică devii emoţie, din cuvânt de cerere devii cuvânt de mulţumire.

Se întâmplă să mă joc de-a cearta cu cei de lângă mine care îmi spun că e bine să dai, dar că nu poţi da la nesfârşit.

Nu poţi da la nesfârşit, atunci când dai şi nu pui nimic în loc. Atunci când a da este doar un efort, nu şi o bucurie, nu şi o împlinire. Cine primeşte bucuria de a da, nu se poate lăsa de viaţa ca dar, viaţa ca surpriză, viaţa ca binecuvântare. Am întâlnit oameni împliniţi - familial, financiar, profesional - care dăruiesc cantitativ suficient de mult pentru a fi liniştiţi, pentru a avea o conştiinţă împăcată. Dar pentru ei actul de a da nu este ctitorie fiinţială, ci contract de sponsorizare, o publicitate - mai mult sau mai puţin interioară - în care primeşti ceva în schimb, dar nu de la Cel Care dă bucuria, ci de la propria conştiinţă. Nu ţine mult această mulţumire şi ajungem (cu toţii, într-un cor al neputinţei omeneşti) să fim şi frustraţi şi săraci şi supăraţi pentru că ne-am ratat viaţa ca dar, deşi am dăruit, dar nu am ştiut cum.

Darul nu are condiţii, nu impune nimic. Doar amână apusul, ne lasă în lumină, pentru tot timpul vieţii în care nu lăsăm să crească în noi ispita gândului că e prea mult. Că ar trebui să ne oprim. Că ar trebui să murim.

P.S. Pentru că a milui înseamnă a fi om! Mare şi cinstit lucru este omul milostiv. (Pilde 20:6). Dacă nu eşti milostiv, ai încetat de a fi om! Milostenia ne face înţelepţi. Pentru ce te minunezi când spun că a milui înseamnă a fi om? Spun încă ceva mai mult: a milui înseamnă a fi ca Însuşi Dumnezeu.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LII, 5 (PG 58, 524).

Ce rămâne (II)

Aleargă grăbiţi. Ştiu drumul. Le e frică. Se simt purtaţi de o chemare pe care nu ştiu cum să o definească, nici nu pot să o înţeleagă. Graba lor denotă mai degrabă un refuz al oricărui tip de definire, de înţelegere. Fug grăbiţi spre locul acela pentru că nu pot sta locului. Le e frică să înţeleagă, să înceapă să creadă, aşa că merg mai bine să vadă cu ochii lor. Ca să poată măcar atunci accepta noua realitate. În drumul lor se împiedică, cad, dar se ridică. În viteza lor simt cum priviri străine de soldaţi îi urmăresc. Nu au curajul nici să se întoarcă cu privirea înapoi, nici să se uite la cer. Totul este o singură respiraţie ce se transformă într-o transpiraţie din ce în ce mai rece. Au ajuns în grădină. Spusele femeilor par să se confirme. Nimic nu mai are sens, dar parcă totul e numai lumină. Logica umană se descompune. În acest haos existenţial, nu văd decât un giulgiu - o bucată de pânză - liberă, lasătă în urmă. Un mesaj pentru ei şi pentru toţi aceeia ale căror vieţi se vor schimba. Nu mai sunt aici. Sunt cu mult înaintea voastră. Vă chem la Mine. Mergeţi înaintea voastră şi a Mea şi Mă veţi vedea. Numai aşa Mă veţi vedea...

Au intrat în grota de piatră şi au găsit o bucată mare de pânză şi, pusă deoparte, o altă bucată care înconjurase capul. Două bucăţi de pânză. Atât mai rămăsese din durerea lor, din frica de a fi singuri. Frică transformată în bucurie.

Povestea nu se opreşte aici. Cei doi apostoli prind curaj căci încep să înţeleagă că nu au fost niciodată singuri, deşi ei L-au lăsat Singur la greu, la Cruce, la judecată. Înţeleg că patima lor nevăzută a acelei frici generalizate ce le tăia oasele şi îi transforma în rataţi ai lumii s-a terminat. Parcă tot ce le spuse lor înainte, acum are alt sens. O mulţime de cuvinte şi amintiri le scurtcircuitează cugetele. Se întorc la ai lor. Şi aşteaptă în tăcere.

P.S. Mormântul Domnului este sau lumea aceasta, sau inima fiecăruia dintre credincioşi; giulgiurile sunt raţiunile lucrurilor, împreună cu modalităţile virtuţilor; iar ştergarul, cunoştinţa simplă şi nefelurită a celor inteligibile, împreună cu teologia, câtă ne este cu putinţă. Prin acestea ni Se face cunoscut mai întâi Cuvântul, căci fără de acestea înţelegerea Lui, cea mai presus de acestea, ne rămâne necuprinsă. Sf. Maxim Mărturisitorul, 200 Capete gnostice sau teologice I, 61 (PG 90, 1108B).

Ce rămâne? O bucată de pânză, două...
Şi o inimă mormânt - altar al învierii.

Pentru a ieşi din mormânt trebuie să renunţi la haina de materie crudă specifică morţii, la acele giulgiuri care ne înconjoară neputinţa de a concepe viaţa şi altfel decât în morminte. Nu există înviere fără renunţare, sărbătoare fără post, bucurie fără Cruce. Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le... Nu numai acelora nefericiţi ce au gustat descompunerea materiei în ei, ci şi tuturor celor care înţeleg viaţa ca un mormânt, ca o viaţă în orizontul morţii. Le-a dat un alt orizont, o altă lumină, un alt destin. Viaţa care nu se descompune. Viaţa ca sfinţenie, preludiul împărăţiei deja prezente.

P.S.2: În ultimul timp salutul Hristos a înviat! s-a transformat în Hristos a înviat? Gravă şi patetică în acelaşi timp, ispita de a pune întrebarea cu privire la viaţa ca sfinţenie ne întunecă conştiinţele. Din dorinţa de a fi cool, pierdem orizontul vieţii, cu preţul rămânerii în limitele dureroase ale coşciugului nostru cel de toate zilele: o viaţă mereu fără perspectiva învierii. Nu crezi că a înviat? Uită-te la sfinţenia din lume. Ea este rodul învierii. Nu o vezi? Caut-o. Ea există. Învierea este prin definiţie o schimbare de statut, un paşte (etimologic o trecere) de la statutul de mort la statutul de viu. Învierea este principiul schimbării, în bine. Fără înviere nu există niciun fel de paşte personal în care întoarcerea de la păcat la viaţă este posibilă. Nu crezi? Atunci nu crezi nici în lacrimile de bucurie ale schimbării în bine a omului, a lumii, a cerului. Sau poate tocmai pentru asta nu crezi... Nu pentru că n-ai văzut exact momentul, nu pentru că nu ai pus mâna în coasta Lui şi în semnele cuielor: ci pentru că nu-ţi convine să ştii că schimbarea este posibilă. Şi nu îţi convine să refuzi conştient o astfel de evidenţă: viaţa ca sfinţenie - şi atunci te ascunzi în spatele unui semn de întrebare. Dacă tot refuzi viaţa, măcar să se ştie că nu vorbeai serios, să relativizăm totul ca să nu cădem în prăpastia propriei libertăţi înţelese ca un joc retard cu sensul lumii şi al vieţii. Laş demers şi inutil. Necredinţa: amânarea unei revelaţii. Pentru că refuzul total nu e niciodată posibil. E posibilă în schimb denigrarea, aceptarea unei revelaţii ciuntite, ca o preaslăvire raţională de cioburi...

Ce e mai uşor? Să te schimbi tu în bine sau să sugerezi că nu e posibil?

Munte

Credinţa cât un bob de muştar mută muntele din loc. Garantat. Şi totuşi, descurajantă garanţie. Scrie negru pe alb că dacă ai credinţă cât de mică, poţi munta munţii din loc (Matei 17:20). Şi totuşi, în mult preaneputinţa schimbării din noi, stăm pironiţi într-o geografie a lutului topit în văi de plângere. Dar ne spune că nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Cum adică? Nu înţelegem pentru că stăm neputincioşi în faţa pietrelor, ca piatră lângă piatră, rece lângă rece, tăcere lângă tăcere.

Ce e mai greu? Să muţi munţii din loc sau să înviezi? Să te schimbi în bine sau să te joci cu relieful ţării fără de nume? Să muţi munţii de pe pământ, sau să muţi acest munte uman şi să îl ridici în cer?

În forumul de la Sâmbăta de Sus (iulie 2011), ascultându-l pe Fane Tulpan, primul român care a ajuns pe Everest, mi-am dat seama din nou de umanul munţilor de lângă noi şi de cât de multe ne învaţă depăşirea acestui uman. E o poveste a persoanei, a omului, a conştiinţei prezenţei îngerilor protectori înaintea paşilor lui. E atât de firesc. Ajungi sus şi te descoperi pe tine.

Trece timpul şi îi văd şi pe ceilalţi cum se schimbă. Cum se modelează fiecare în parte numai la lumina unei credinţe microscopice. Muntele cel mare este, din păcate, nesimţirea duhovnicească a omului împietrit, nesimţire ce se dizolvă încet dar sigur în soluţia credinţei. Credinţa transformă inima de piatră în inimă de carne (Iezechiel 11:19). Nimic nu este mai adevărat. Şi atunci când simţi pe pielea ta că piatra se mută din loc şi că inima bate simţi bucurie. Multă bucurie. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

Nu există schimbare decât prin credinţă. Nu poţi singur. Aşa suntem făcuţi. Ispitiţi să contemplăm fie neputinţa noastră, fie puterea Lui. Orice dependenţă, orice adicţie, de la cea mai puţin vinovată (dacă există aşa ceva), la cea mai dureroasă şi sfâşietoare, nu se vindecă, nu se mută din loc, decât prin ajutorul credinţei. Altfel nu se poate.

Faze

La început consumăm idealuri: nimic altceva decât adevărate utopii de dimensiuni enorme în care ni se propune mereu omul non-problemă, lumea non-problemă, cu o viaţă uşoară asezonată mereu cu o aparentă perfecţine autonomă, autosuficientă, şi de fiecare dată - în fond - atee. După ce terminăm de consumat acest ideal, căci trece repede şi realitatea ne îngenunchează, urmează faza a doua, în care frustraţi de neputinţa de a ajunge la omul non-problemă consumăm tot ceea ce se (mai) găseşte pe piaţă, substitute materiale, concrete, de ideal utopic: bunurile inutile de larg consum. Cumpărăm orice cu condiţia să ne aducă aminte măcar pentru câteva secunde de idealul în care am crezut, acel ideal căruia ne-am dedicat viaţa şi pe care credem că-l vom regăsi ascuns în aceste bunuri. Şi cum în cele din urmă lumea se goleşte şi de bunuri, aceste inutilităţi de larg consum, în incapacitatea lor de a oferi pe tavă omul non-problemă, se transformă rapid în droguri uşoare ce ne golesc în interior de putere, independenţă şi forţă, transformându-ne în consumatori ordinari, mereu supuşi materiei şi instinctului, permanent în foame acută de valoare. După care urmează faza a treia. Atunci când nu mai avem ce consuma, ne consumăm pe noi înşine, în interiorul nostru, hrănindu-ne laşitatea cu iluzia de a fi putut ajunge la lumea perfectă fără Dumnezeu. Numai noi, singuri, ca nişte revoluţionari ai cosmosului ce au îndrăznit să cucerească centrul universului golit acum de lumină. Cucerirea unui mare întuneric, viaţa în beznă. Consumismul nu îi cruţă pe nimeni din cei căzuţi în capcana lui. Ca beznă şi foame, toţi cei ce au crezut în omul non-problemă sunt devoraţi în interior de virusul ateu al lui trebuie să pot şi singur.

Totul porneşte de la prăpastia dintre ceea ce credem şi ceea ce alegem. Credem că nu există lume fără Dumnezeu, dar alegem ca şi când El nu ar exista, nu ar mai exista... Vrem să scăpăm de orice problemă, uitând că noi suntem problema. Fugim de noi înşine, călcând peste cadavre şi mutilându-ne chipul cu noroi de stele căzute. Pentru că ajunge să cădem iniţial în utopia unui ideal demonic şi să uităm că viaţa este viaţă, suferinţa asceză, lumina hrană. Vrem imposibilul (independenţa) şi ratăm posibilul (comuniunea).

Mă uit din ce în ce mai rar la reclamele pe care cândva le admiram şi le prezentam în diferite ateliere de publicitate. Toate propun o logică utopică care ne seduce mult prea repede. Acesta este consumismul nostru cel de toate zilele. Indiferent de ce consumăm, dacă suntem singuri şi ne încăpăţânăm să rămânem aşa, devenim dependenţi de tot ceea ce mâncăm, gândim, sperăm.

Postul. Da, acum are alt sens, ca un tratament duhovnicesc în care măcar pentru un timp binecuvântat, nu (ne) mai consumăm, ci doar ne hrănim.

P.S.: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. (Matei 26:26)

„Realitatea care ne e familiară, spune: Mâncăm mâncarea; asimilăm mâncarea; mâncarea devine ceea ce suntem. Dintr-o dată însă se aude un nou adevăr, şi atunci eticheta este subminată iar lumea întoarsă cu susu-n jos: Suntem mâncaţi de mâncare; mâncarea ne asimilează; devenim ceea ce mâncăm...” (Rubem A. Alves)

Suntem (II)

Suntem ceea ce iubim. Ca o putere în noi, care ne defineşte, ne construieşte şi ne mişcă, dragostea ne salvează de la pierdere, de la sinteza nefericită din noi a lui e bine şi aşa.

Aparent suntem suficienţi nouă înşine. În realitate suntem dependenţi (în sensul bun) de relaţia cu cel de lângă noi. Relaţia are la bază iubire, acea iubire existenţă, acel iubesc, deci exist.

Suntem dependenţi de ceea ce iubim. Ne întrebăm de ce cineva nu poate să se lase de un anumit viciu, de o anumită patimă. Pentru că o iubeşte şi e dependent de ea (în sensul rău). O iubeşte şi se consumă în iubirea sa, fiind şi el, ca toţi ceilalţi, dependent de ceea ce iubeşte. Mai mult, când iubeşti pe cineva dependent la rândul lui de un viciu, ajungi să îi iubeşti şi tu viciul. Psihologii o numesc codependenţă. Un lanţ neştiut al iubirii centrate pe o foame ce nu se potoleşte niciodată, pentru că muşcă mereu din fiinţă imperfectă.

Când iubim pe Dumnezeu suntem dependenţi de El (în sensul bun). Când iubim în familie, în cuplu sau între prieteni, ca apostoli ai iubirii faţă de El, înţelegem ce înseamnă a fi ceea ce iubeşti.

Iubirea e slăbiciune? Da, dar singura slăbiciune care dă putere. Iubirea ca răstignire dă puterea ca înviere.

P.S. Ioan Alexandru (profesorul, profetul, lumină):

Iubirea

Părtaşi suntem multor iubiri

Una singură e împlinire

Celelalte numai presimţiri

Până dăm în inimă de Mire.

Împodobit cu-nfăţişarea Lui

Dinspre înviere răsărindă

Pe cât în lacrimile orişicui

Voi râvni iubirea să-şi aprindă.

Ce există să iubesc nespus

Oceanul stingerii de sine

Să rodească-n cele care nu-s

Răsăritul ce le aparţine.

  

Fiecare descoperire este argument al dragostei - sens de viaţă - din noi.

Fără iubire nu există înviere. Postul fără iubire este regimul cărnii ce nu mai poate fi trup revelat, întrupare a minunii de viaţă.

Dezintoxicare

De fiecare dată când orizontul se întunecă, de fiecare dată când şansele de a reuşi pălesc, de fiecare dată când îţi dai seamnă că nu există nicio cale de ieşire, atunci începi să simţi cum întreaga lume se contractă în tine, că reuşeşti să strângi toate conflictele exteriorului în moalele pieptului tău, că acolo, în tine, şi numai în tine, se găsesc ascunse infamele secrete ale supravieţuirii în faţa nereuşitei...

Şi totuşi zilele trec, de fiecare dată parcă mai repede, mai grăbite, pentru că timpul nu ne mai ajunge. Nu mai avem timp nici să reuşim, nici să eşuăm. Pentru că nu mai ştim să preţuim secunda ce trece, aşa cum este ea, atât cât este ea. Cu sinceritatea ei, ca o lacrimă ce se scurge pe obraz şi nu se vede. Adeseori o considerăm iluzie. Ştim că ne minţim, dar ne e frică de noi înşine, mergem înainte, păcălindu-ne. După un timp mersul se transformă în fugă. Fugim de noi, ca şi cum ar fi posibil...

Trec anii aşa de repede, gândim în proiecte, revendicăm idei, căutăm bani pentru a cheltui mai mult şi pentru a căuta mai mult, ca o foame de nemulţumire, ca o sete de neîmplinire. Trec toate pe lângă noi şi nu vedem nimic. Pentru că esenţialul nu stă în ceea ce facem, ci în ceea ce suntem. În ceea ce mai suntem. Nişte copii grăbiţi să înţelegem ce înseamnă să fii adult. Copii mai mult sau mai puţin inocenţi ce se joacă pe degete cu gloanţe de iluzii.

În timpul din urmă nu va mai fi timp. Va fi numai fugă de timpul ce trece, fugă pentru timpul în care poţi respira în pace.

Suntem dependenţi cu toţii de timp, ne băgăm în vene siringi înfundate cu timp diluat, soluţie infectă de non-autenticitate, pentru simpla senzaţie de a nu fi, măcar pentru un timp, inutili. Şi totul, în final, doare...

Fiecare Liturghie şterge această lacrimă a inutilităţii din noi şi ne face părtaşi la timpul cu adevărat bun. Acolo, adevărat laborator de dezintoxicare faţă de drogul inutilităţii, înţelegem că suntem fii ai lui Dumnezeu, nu ai timpului ce nu ne-ajunge niciodată. În lume fugim de jertfe pure, de acte pure, de materie pură. În Liturghie, însă, totul este dar de timp bun, ce nu trece şi nu se termină. Îl numim veşnicie. Pentru că e atât de aproape de noi. Vecinicie - vecinătate. Atât de aproape de noi...

Suntem ceea ce ne împlineşte. Timpul dependenţei demente nu ne împlineşte decât în moarte. Timpul din Liturghie - veşnicia, timp al jertei şi al învierii, numai acela ne linişteşte foamea de timp, cu acea cuminecătură de veşnicie ce ne redă copilăria cea bună, din care nu se iese.

P.S. Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Matei 19:14.

E bine?

Nu-mi vine a crede. Înţeleg întrebarea, dar nu pot desluşi cuvintele. Pereţii se învârt în jurul meu ca o roată uriaşă ce-i ridică pe turişti deasupra oraşului, la înălţimi înspăimântătoare, şi îi lasă acolo agăţaţi pe o bancă rece, pironiţi în lemn cu propria frică, sus, deasupra tuturor.

- E bine să iubeşti?

Mă uit în ochii lui şi încerc să nu îl judec pentru o astfel de întrebare. Trăieşte într-o lume în care fiinţa lui trebuie să treacă proba de foc a lui trebuie, a lui e bine?... şi nimeni nu-i dă şansa aceasta. Acasă nimeni nu-i arată cum se iubeşte. Ai lui sunt plecaţi de mult şi departe pentru banii care nu sunt niciodată suficienţi. La şcoală, e un om mic judecat de alţii, un educabil, un pion în listele cu statistici ale celor care ar trebui să răspundă la astfel de întrebări. Timpul pentru el este deja o amară aşteptare a unui mare nimic.

Pe moment nu ştiu ce să-i răspund. Îmi vin în minte, pe rând, titlul unei cărţi, finalul unui film, o rugăciune din Liturghie. Nu ştiu cât de bine este să iubeşti, dar ştiu cât de rău este să nu iubeşti cum trebuie.

Şi cum nu trebuie iubit, atunci?... mă întreb eu înainte de a rosti primul cuvânt. Trebuie să iubeşti fără să devorezi, fără să te hrăneşti din fiinţa aceluia care îngrădită în iubirea ta, se sufocă cu noxele egoismului nostru. Trebuie să iubeşti astfel încât nimic să nu mai trebuiască. Trebuie să iubeşti fără să negociezi cu iubirea ta un preţ de iubire care să potolească, mereu pentru puţin timp, propria foame de iubire. Trebuie să iubeşti ca şi cum nu ai exista decât în iubire. Trebuie să iubeşti ca o lumină ce refuză să fie întuneric. Trebuie să iubeşti fără să pui preţ, fără să ceri certificate de garanţie. Cine pune preţ, cine face negoţ de iubire, şi - cât de mult facem asta zi de zi...- acela nu mai iubeşte, ci se iubeşte. Trebuie să iubeşti ca o aşteptare. Iubirea e o aşteptare a unei împliniri viitoare. În iubire, limitele noastre fixe - adevărate fixaţii de neputinţă - nu sunt determinări nevinovate, ci din contră, determinări pline de vina de a fi prea puţin iubitori şi prea mult temători în iubire. În iubire tot ceea ce nu putem e doar etapă spre un mai mult. Spre restul pe care azi nu putem să îl iubim.

Dacă nu iubeşti, rămâi singur. Şi doare. Şi când iubeşti doare. Dar nu eşti singur.

- Da, e bine. Şi să nu uiţi că atunci când iubeşti, faci echipă bună cu îngerii lui Dumnezeu.

P.S.: ...Vino, Cel singur la cel singur, pentru că singur sunt, precum vezi!
Vino, Cel ce m-ai despărţit de toate  şi m-ai făcut singur pe pământ,
Vino, Cel ce Tu Însuţi Te-ai făcut dorinţă (pothos) întru mine şi m-ai făcut să te doresc (pothein) pe Tine, Cel cu totul neapropiat!
Vino, Răsuflarea şi Viaţa mea...

Sf. Simeon Noul Teolog, Rugăciune..., SC 156, pp. 150-154.
(Trad. diac. Ioan I. Ică jr., Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri III, Deisis, Sibiu, p. 50.)