Faze

La început consumăm idealuri: nimic altceva decât adevărate utopii de dimensiuni enorme în care ni se propune mereu omul non-problemă, lumea non-problemă, cu o viaţă uşoară asezonată mereu cu o aparentă perfecţine autonomă, autosuficientă, şi de fiecare dată - în fond - atee. După ce terminăm de consumat acest ideal, căci trece repede şi realitatea ne îngenunchează, urmează faza a doua, în care frustraţi de neputinţa de a ajunge la omul non-problemă consumăm tot ceea ce se (mai) găseşte pe piaţă, substitute materiale, concrete, de ideal utopic: bunurile inutile de larg consum. Cumpărăm orice cu condiţia să ne aducă aminte măcar pentru câteva secunde de idealul în care am crezut, acel ideal căruia ne-am dedicat viaţa şi pe care credem că-l vom regăsi ascuns în aceste bunuri. Şi cum în cele din urmă lumea se goleşte şi de bunuri, aceste inutilităţi de larg consum, în incapacitatea lor de a oferi pe tavă omul non-problemă, se transformă rapid în droguri uşoare ce ne golesc în interior de putere, independenţă şi forţă, transformându-ne în consumatori ordinari, mereu supuşi materiei şi instinctului, permanent în foame acută de valoare. După care urmează faza a treia. Atunci când nu mai avem ce consuma, ne consumăm pe noi înşine, în interiorul nostru, hrănindu-ne laşitatea cu iluzia de a fi putut ajunge la lumea perfectă fără Dumnezeu. Numai noi, singuri, ca nişte revoluţionari ai cosmosului ce au îndrăznit să cucerească centrul universului golit acum de lumină. Cucerirea unui mare întuneric, viaţa în beznă. Consumismul nu îi cruţă pe nimeni din cei căzuţi în capcana lui. Ca beznă şi foame, toţi cei ce au crezut în omul non-problemă sunt devoraţi în interior de virusul ateu al lui trebuie să pot şi singur.

Totul porneşte de la prăpastia dintre ceea ce credem şi ceea ce alegem. Credem că nu există lume fără Dumnezeu, dar alegem ca şi când El nu ar exista, nu ar mai exista... Vrem să scăpăm de orice problemă, uitând că noi suntem problema. Fugim de noi înşine, călcând peste cadavre şi mutilându-ne chipul cu noroi de stele căzute. Pentru că ajunge să cădem iniţial în utopia unui ideal demonic şi să uităm că viaţa este viaţă, suferinţa asceză, lumina hrană. Vrem imposibilul (independenţa) şi ratăm posibilul (comuniunea).

Mă uit din ce în ce mai rar la reclamele pe care cândva le admiram şi le prezentam în diferite ateliere de publicitate. Toate propun o logică utopică care ne seduce mult prea repede. Acesta este consumismul nostru cel de toate zilele. Indiferent de ce consumăm, dacă suntem singuri şi ne încăpăţânăm să rămânem aşa, devenim dependenţi de tot ceea ce mâncăm, gândim, sperăm.

Postul. Da, acum are alt sens, ca un tratament duhovnicesc în care măcar pentru un timp binecuvântat, nu (ne) mai consumăm, ci doar ne hrănim.

P.S.: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. (Matei 26:26)

„Realitatea care ne e familiară, spune: Mâncăm mâncarea; asimilăm mâncarea; mâncarea devine ceea ce suntem. Dintr-o dată însă se aude un nou adevăr, şi atunci eticheta este subminată iar lumea întoarsă cu susu-n jos: Suntem mâncaţi de mâncare; mâncarea ne asimilează; devenim ceea ce mâncăm...” (Rubem A. Alves)