Avem

E târziu. Poate prea târziu ca să mai recuperez ceea ce timpul a jertfit în mintea mea. Timp nu mai este şi în presiunea de piatră a lui simt că formele şi ideile se caricaturizează. Şi ceea ce scriu şi ceea ce sper.

Rămâne dorul şi speranţa de a fi mai bine. În haosul care există în lume, ştiu că numai valorile supreme pot da consistenţă planului de revenire. Când am ascultat prima oară acest cântec, am zâmbit trist. Un imn real al unei Românii reale, neştiute, uitate, răstignită aiurea peste dealurile din Transilvania. Avem totul şi nu avem mai nimic. Avem o răstignire continuă, în cuiele neputinţei de a (mai) fi un neam. Tot atunci mi-am dat seama că singura cale de a dilua spre nesimţire fiinţa nobilă a acestui popor este cultura urii. Ura ca respiraţie. Ura ca motiv de existenţă. Ura ca program. Acum lumea urăşte mult. Intolerabil de mult. Cu spume, cu angoasă, cu turbare şi cu dorinţă de a scuipa şi de a da cu pietre. În toţi şi în toate. Sângele nevăzut curge şi udă pământul acestei ţări ca un blestem de care nu mai scăpăm.

N-are cum să fie bine în ţara asta atâta timp cât ceea ce construim are impregnat miros de sânge de martiri nerecunoscuţi.

Mi-e dor de ţara pe care nu am avut-o niciodată.

P.S.: Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: «Unde este Abel, fratele tău?» Iar el a răspuns: «Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu? Şi a zis Domnul: «Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ».
Facere 4:9-12.