Munte

Credinţa cât un bob de muştar mută muntele din loc. Garantat. Şi totuşi, descurajantă garanţie. Scrie negru pe alb că dacă ai credinţă cât de mică, poţi munta munţii din loc (Matei 17:20). Şi totuşi, în mult preaneputinţa schimbării din noi, stăm pironiţi într-o geografie a lutului topit în văi de plângere. Dar ne spune că nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Cum adică? Nu înţelegem pentru că stăm neputincioşi în faţa pietrelor, ca piatră lângă piatră, rece lângă rece, tăcere lângă tăcere.

Ce e mai greu? Să muţi munţii din loc sau să înviezi? Să te schimbi în bine sau să te joci cu relieful ţării fără de nume? Să muţi munţii de pe pământ, sau să muţi acest munte uman şi să îl ridici în cer?

În forumul de la Sâmbăta de Sus (iulie 2011), ascultându-l pe Fane Tulpan, primul român care a ajuns pe Everest, mi-am dat seama din nou de umanul munţilor de lângă noi şi de cât de multe ne învaţă depăşirea acestui uman. E o poveste a persoanei, a omului, a conştiinţei prezenţei îngerilor protectori înaintea paşilor lui. E atât de firesc. Ajungi sus şi te descoperi pe tine.

Trece timpul şi îi văd şi pe ceilalţi cum se schimbă. Cum se modelează fiecare în parte numai la lumina unei credinţe microscopice. Muntele cel mare este, din păcate, nesimţirea duhovnicească a omului împietrit, nesimţire ce se dizolvă încet dar sigur în soluţia credinţei. Credinţa transformă inima de piatră în inimă de carne (Iezechiel 11:19). Nimic nu este mai adevărat. Şi atunci când simţi pe pielea ta că piatra se mută din loc şi că inima bate simţi bucurie. Multă bucurie. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

Nu există schimbare decât prin credinţă. Nu poţi singur. Aşa suntem făcuţi. Ispitiţi să contemplăm fie neputinţa noastră, fie puterea Lui. Orice dependenţă, orice adicţie, de la cea mai puţin vinovată (dacă există aşa ceva), la cea mai dureroasă şi sfâşietoare, nu se vindecă, nu se mută din loc, decât prin ajutorul credinţei. Altfel nu se poate.