Ce rămâne (II)

Aleargă grăbiţi. Ştiu drumul. Le e frică. Se simt purtaţi de o chemare pe care nu ştiu cum să o definească, nici nu pot să o înţeleagă. Graba lor denotă mai degrabă un refuz al oricărui tip de definire, de înţelegere. Fug grăbiţi spre locul acela pentru că nu pot sta locului. Le e frică să înţeleagă, să înceapă să creadă, aşa că merg mai bine să vadă cu ochii lor. Ca să poată măcar atunci accepta noua realitate. În drumul lor se împiedică, cad, dar se ridică. În viteza lor simt cum priviri străine de soldaţi îi urmăresc. Nu au curajul nici să se întoarcă cu privirea înapoi, nici să se uite la cer. Totul este o singură respiraţie ce se transformă într-o transpiraţie din ce în ce mai rece. Au ajuns în grădină. Spusele femeilor par să se confirme. Nimic nu mai are sens, dar parcă totul e numai lumină. Logica umană se descompune. În acest haos existenţial, nu văd decât un giulgiu - o bucată de pânză - liberă, lasătă în urmă. Un mesaj pentru ei şi pentru toţi aceeia ale căror vieţi se vor schimba. Nu mai sunt aici. Sunt cu mult înaintea voastră. Vă chem la Mine. Mergeţi înaintea voastră şi a Mea şi Mă veţi vedea. Numai aşa Mă veţi vedea...

Au intrat în grota de piatră şi au găsit o bucată mare de pânză şi, pusă deoparte, o altă bucată care înconjurase capul. Două bucăţi de pânză. Atât mai rămăsese din durerea lor, din frica de a fi singuri. Frică transformată în bucurie.

Povestea nu se opreşte aici. Cei doi apostoli prind curaj căci încep să înţeleagă că nu au fost niciodată singuri, deşi ei L-au lăsat Singur la greu, la Cruce, la judecată. Înţeleg că patima lor nevăzută a acelei frici generalizate ce le tăia oasele şi îi transforma în rataţi ai lumii s-a terminat. Parcă tot ce le spuse lor înainte, acum are alt sens. O mulţime de cuvinte şi amintiri le scurtcircuitează cugetele. Se întorc la ai lor. Şi aşteaptă în tăcere.

P.S. Mormântul Domnului este sau lumea aceasta, sau inima fiecăruia dintre credincioşi; giulgiurile sunt raţiunile lucrurilor, împreună cu modalităţile virtuţilor; iar ştergarul, cunoştinţa simplă şi nefelurită a celor inteligibile, împreună cu teologia, câtă ne este cu putinţă. Prin acestea ni Se face cunoscut mai întâi Cuvântul, căci fără de acestea înţelegerea Lui, cea mai presus de acestea, ne rămâne necuprinsă. Sf. Maxim Mărturisitorul, 200 Capete gnostice sau teologice I, 61 (PG 90, 1108B).

Ce rămâne? O bucată de pânză, două...
Şi o inimă mormânt - altar al învierii.

Pentru a ieşi din mormânt trebuie să renunţi la haina de materie crudă specifică morţii, la acele giulgiuri care ne înconjoară neputinţa de a concepe viaţa şi altfel decât în morminte. Nu există înviere fără renunţare, sărbătoare fără post, bucurie fără Cruce. Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le... Nu numai acelora nefericiţi ce au gustat descompunerea materiei în ei, ci şi tuturor celor care înţeleg viaţa ca un mormânt, ca o viaţă în orizontul morţii. Le-a dat un alt orizont, o altă lumină, un alt destin. Viaţa care nu se descompune. Viaţa ca sfinţenie, preludiul împărăţiei deja prezente.

P.S.2: În ultimul timp salutul Hristos a înviat! s-a transformat în Hristos a înviat? Gravă şi patetică în acelaşi timp, ispita de a pune întrebarea cu privire la viaţa ca sfinţenie ne întunecă conştiinţele. Din dorinţa de a fi cool, pierdem orizontul vieţii, cu preţul rămânerii în limitele dureroase ale coşciugului nostru cel de toate zilele: o viaţă mereu fără perspectiva învierii. Nu crezi că a înviat? Uită-te la sfinţenia din lume. Ea este rodul învierii. Nu o vezi? Caut-o. Ea există. Învierea este prin definiţie o schimbare de statut, un paşte (etimologic o trecere) de la statutul de mort la statutul de viu. Învierea este principiul schimbării, în bine. Fără înviere nu există niciun fel de paşte personal în care întoarcerea de la păcat la viaţă este posibilă. Nu crezi? Atunci nu crezi nici în lacrimile de bucurie ale schimbării în bine a omului, a lumii, a cerului. Sau poate tocmai pentru asta nu crezi... Nu pentru că n-ai văzut exact momentul, nu pentru că nu ai pus mâna în coasta Lui şi în semnele cuielor: ci pentru că nu-ţi convine să ştii că schimbarea este posibilă. Şi nu îţi convine să refuzi conştient o astfel de evidenţă: viaţa ca sfinţenie - şi atunci te ascunzi în spatele unui semn de întrebare. Dacă tot refuzi viaţa, măcar să se ştie că nu vorbeai serios, să relativizăm totul ca să nu cădem în prăpastia propriei libertăţi înţelese ca un joc retard cu sensul lumii şi al vieţii. Laş demers şi inutil. Necredinţa: amânarea unei revelaţii. Pentru că refuzul total nu e niciodată posibil. E posibilă în schimb denigrarea, aceptarea unei revelaţii ciuntite, ca o preaslăvire raţională de cioburi...

Ce e mai uşor? Să te schimbi tu în bine sau să sugerezi că nu e posibil?