Suntem (II)

Suntem ceea ce iubim. Ca o putere în noi, care ne defineşte, ne construieşte şi ne mişcă, dragostea ne salvează de la pierdere, de la sinteza nefericită din noi a lui e bine şi aşa.

Aparent suntem suficienţi nouă înşine. În realitate suntem dependenţi (în sensul bun) de relaţia cu cel de lângă noi. Relaţia are la bază iubire, acea iubire existenţă, acel iubesc, deci exist.

Suntem dependenţi de ceea ce iubim. Ne întrebăm de ce cineva nu poate să se lase de un anumit viciu, de o anumită patimă. Pentru că o iubeşte şi e dependent de ea (în sensul rău). O iubeşte şi se consumă în iubirea sa, fiind şi el, ca toţi ceilalţi, dependent de ceea ce iubeşte. Mai mult, când iubeşti pe cineva dependent la rândul lui de un viciu, ajungi să îi iubeşti şi tu viciul. Psihologii o numesc codependenţă. Un lanţ neştiut al iubirii centrate pe o foame ce nu se potoleşte niciodată, pentru că muşcă mereu din fiinţă imperfectă.

Când iubim pe Dumnezeu suntem dependenţi de El (în sensul bun). Când iubim în familie, în cuplu sau între prieteni, ca apostoli ai iubirii faţă de El, înţelegem ce înseamnă a fi ceea ce iubeşti.

Iubirea e slăbiciune? Da, dar singura slăbiciune care dă putere. Iubirea ca răstignire dă puterea ca înviere.

P.S. Ioan Alexandru (profesorul, profetul, lumină):

Iubirea

Părtaşi suntem multor iubiri

Una singură e împlinire

Celelalte numai presimţiri

Până dăm în inimă de Mire.

Împodobit cu-nfăţişarea Lui

Dinspre înviere răsărindă

Pe cât în lacrimile orişicui

Voi râvni iubirea să-şi aprindă.

Ce există să iubesc nespus

Oceanul stingerii de sine

Să rodească-n cele care nu-s

Răsăritul ce le aparţine.

  

Fiecare descoperire este argument al dragostei - sens de viaţă - din noi.

Fără iubire nu există înviere. Postul fără iubire este regimul cărnii ce nu mai poate fi trup revelat, întrupare a minunii de viaţă.