A fi om

A fi om înseamnă a te dărui. A ţine în tine este ca şi cum te-ai acoperi cu pământ negru de mormânt. Cine refuză să dăruiască, refuză implicit să mai existe.

A te dărui, a scoate din tine surplus de bine, înseamnă a încolţi în jungla verde a luminii, înseamnă a exista dincolo de umbră, în lumină.

Nu ai de unde? Nu-i nimic. Caută în adâncul fiinţei tale şi vei vedea materia fină de lumină pe care trebuie să o dăruieşti pentru a supravieţui în lumea binelui. Nu mai ai nimic? Eşti sărac lipit pământului? Eşti neputincios? Te dor toate cele? Nu mai ai timp şi nici putere? Şi legea asta prea grea a creştinismului îţi cere din nou şi din nou să dai, şi tu nu mai ai de unde, te doare când te gândeşti la ale tale, la ai tăi..., vrei să capitulezi în moralism şi contabilitate duhovnicească? Poţi, dar devii, garantat, monstru al moralei. Cu o conştiinţă împăcată că ai dat, dar frustrată că nu întrezăreşti lumina. Sau poţi continua să dai din ceea ce ai şi nu ai, din ceea ce eşti şi din ceea ce nu eşti - încă -, şi din trup devii înger, din grijă devii laudă, din frică devii emoţie, din cuvânt de cerere devii cuvânt de mulţumire.

Se întâmplă să mă joc de-a cearta cu cei de lângă mine care îmi spun că e bine să dai, dar că nu poţi da la nesfârşit.

Nu poţi da la nesfârşit, atunci când dai şi nu pui nimic în loc. Atunci când a da este doar un efort, nu şi o bucurie, nu şi o împlinire. Cine primeşte bucuria de a da, nu se poate lăsa de viaţa ca dar, viaţa ca surpriză, viaţa ca binecuvântare. Am întâlnit oameni împliniţi - familial, financiar, profesional - care dăruiesc cantitativ suficient de mult pentru a fi liniştiţi, pentru a avea o conştiinţă împăcată. Dar pentru ei actul de a da nu este ctitorie fiinţială, ci contract de sponsorizare, o publicitate - mai mult sau mai puţin interioară - în care primeşti ceva în schimb, dar nu de la Cel Care dă bucuria, ci de la propria conştiinţă. Nu ţine mult această mulţumire şi ajungem (cu toţii, într-un cor al neputinţei omeneşti) să fim şi frustraţi şi săraci şi supăraţi pentru că ne-am ratat viaţa ca dar, deşi am dăruit, dar nu am ştiut cum.

Darul nu are condiţii, nu impune nimic. Doar amână apusul, ne lasă în lumină, pentru tot timpul vieţii în care nu lăsăm să crească în noi ispita gândului că e prea mult. Că ar trebui să ne oprim. Că ar trebui să murim.

P.S. Pentru că a milui înseamnă a fi om! Mare şi cinstit lucru este omul milostiv. (Pilde 20:6). Dacă nu eşti milostiv, ai încetat de a fi om! Milostenia ne face înţelepţi. Pentru ce te minunezi când spun că a milui înseamnă a fi om? Spun încă ceva mai mult: a milui înseamnă a fi ca Însuşi Dumnezeu.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LII, 5 (PG 58, 524).