Totul devine

În jurul eroilor, totul devine tragedie.
În jurul semizeilor, totul devine dans de satiră.
Iar în jurul lui Dumnezeu totul devine... Cum? totul devine ... lume.

Nietzche

Dincolo de bine şi rău

Aforisme 150

În jurul tău totul devine copilărie şi maternitate.
În jurul ideii de noi totul devine căutare şi descoperire.
În jurul gândului luminat de răspuns se naşte întruparea.
A minţii în inimă. A iubirii în aer.
Revelaţie-respiraţie.

P.S.

Ochii tăi plini de un fermecător DA îmi deschid drumul spre adâncul inimii tale. Acolo încerc să pătrund în nepătrunsul sufletului tău, înfrăţindu-mă cu sângele viu al luptei pentru adevăr. Mă las purtat de valuri repezi de culoare şi forţă, prin coridoare înguste dar nesfârşite de viaţă nespusă, spre adâncul tainic din tine, spre locul în care suflul plin de duh al pieptului tău primeşte oxigenul întrebării dintre noi. 

Încerc să te văd pe dinăuntru şi lumina mă copleşeşte. Încerc să primesc minunea iluminării mele prin tine şi nu reuşesc decât să tac cu tăcere plină de mirare. 

Este dimineaţă şi nu regret nimic din ce am spus în seara precedentă. Aşa sunt toate dimineţile de când am învăţat că iubirea este sinceritate, adevăr, tot.

 P.S.: Schimbarea nu este posibilă decât prin iubire, sau în căutarea iubirii. Ea este şi preţ pentru darul de a iubi, dar şi răsplată pentru curajul de a iubi până la capăt. Ne e frică de iubire pentru că ne e frică de schimbarea din noi, pentru că noi ne iubim pe noi, aşa cum suntem, mai mult decât pe cei cărora le declarăm iubirea, minţind de altfel atât seara, cât şi dimineaţa. Minţind despre iubire zi de zi nu facem altceva decât să mâncăm o pâine râncedă plină cu frustrarea produsă de o iubire-promisiune falsă nelalocul ei, nelatimpul ei. Când iubeşti cu adevărat pâinea cea de toate zilele are alt gust.

Cum putem iubi? Nemaiiubindu-ne pe noi ci iubind întrebarea dintre noi, căutarea sinelui în concreteţea celuilalt. Ce poate fi altceva mai frumos, mai riscant şi mai important ca această veritabilă evadare din închisoarea egoismului din noi.

În ultimele zile au fost mai mulţi cei care au văzut schimbarea din ochii mei, care au văzut fericirea nerostită din prezenţa mea printre ei; şi care mă întreabă: cum de este posibil?

Le răspund mereu: este posibilă minunea iubirii, şi durabilă, atâta timp cât vine de la Dumnezeu, Cel la Care lucrurile noastre imposibile devin posibile, şi unde toate au o durabilitate venită din veşnicia Lui.

Nu iubeşti? Nu mai poţi iubi? Nu-i nimic. Cazi în genunchi şi spune: Doamne, nu mai pot iubi. Vino Tu şi iubeşte în locul meu, în adâncul meu. Şi apoi ridică-te - uită-te la oameni - şi vei vedea cum El vine cu mâna Sa de vindecător şi transformă inima bolnavă din tine în inimă vie, iubitoare, dornică, neascunsă de lumina ochilor. Iar tot ce trăieşti tu devine posibil, firesc, un firesc parcă prezent în tine de la facerea lumii.

Şi după aceea tot ce trebuie să faci este să spui: DA. Mereu.

Suntem (I)

Suntem oglinzi unul altuia, pentru că lumina ochilor mei prinde contur numai în lumina ochilor tăi. Suntem oglinzi unul altuia, pentru că nu mă pot vedea pe mine decât prin tine. Suntem cuvinte unul altuia, pentru că eu nu pot vorbi decât prin tine. Ce vorbesc sau scriu doar prin mine piere, ce vorbesc prin tine nu cade, nu dispare, nu îşi pierde sensul.

Aşa suntem făcuţi: făcuţi unul altuia, legaţi în noi înşine cu fiinţă de strigare de iubire. Fiinţa nu cade niciodată pentru că este dragoste (I Cor 13:8). Fiinţa care nu este dragoste cade.

Aud: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi (Marcu 12:31). De ce? Pentru că altfel nu se poate. Ca pe tine însuţi, ca unul altuia, ca făcuţi unul pentru altul. Nu există nici două iubiri, nici comparaţii, niciun altfel de a iubi. Singura confirmare a fiinţei o găsesc în dragoste. Niciodată singur, niciodată numai eu...

Când nu iubeşti te uiţi în jurul tău şi începi să judeci, să condamni, să desfiinţezi. A nu iubi înseamnă a nu construi fiinţa, a o demola zilnic, sufocându-o prin neiubire. Când iubeşti te uiţi în jurul tău şi începi să te judeci pe tine, ca o fiinţă în mijlocul celorlalte, cu toţii purtători de iubire-fiinţă, plini de culoare şi de minune.

Când nu iubeşti, nimeni nu îţi strigă la ureche: trezeşte-te. Când iubeşti, eşti deja treaz, martor adevărat al propriei tale fiinţe. Nu există dragoste fără martor, căsătorie fără naşi, familie fără copii, iubire fără sacrificiu, viaţă fără minune.

Unica

Iubirea, unica teorie finală posibilă.

Îmbrăţişare

În mintea de copil a unui tânăr luptător se naşte un nor de lumină şi de culoare. Gândul de putere al unei atingeri, emoţia unei întâlniri, pacea unei confirmări atât de fireşti, şi totuşi excepţionale.

Am învăţat să îmbrăţişez atunci când mi-am adus aminte unde ne aflăm. În lumea neepifanică orice atingere cere mai mult. În lumea epifanică orice atingere e ultima şi se trăieşte ca ultima dintre toate.

Am învăţat să port un dor în suflet atunci când mi-am adus aminte cine suntem. În lumea de plastic făcută tocmai pentru a uita cine suntem nu am putut defini niciodată dorul. În lumea vie, autentică, plină de curaj şi conştiinţă curată, în lumea credinţei, dorul este haina de lumină a dragostei, haina de nuntă. Nunta cerului cu pământul, nunta ochilor de cer cu buzele de lut.

Am învăţat să tac atunci când mi-am adus aminte de lacrimi şi de palme. Lacrimile dragostei sunt palme de mângâiere ale unei descoperiri din adânc, ale unei revelaţii fără de frontieră: nu sunt niciodată singur. A întoarce obrazul acum este cea mai mare fericire!

Am învăţat să nu mai iubesc cu cuvintele, ci să iubesc cu versul de aur al unei altfel de poezii, o poezie cerească, ce scapă mereu neascultată de trupurile pervertite, de mintea cea slăbită. Aud de sus: tu nu eşti niciodată singură.

Am învăţat să lupt ca să păstrez clipa revederii cu taina.

Îmbrăţişării ei.

Drumul

În cupola de argint a Apusenilor am văzut cum pacea şi liniştea se unesc şi dau naştere unei raze albe de lumină.

Hristos S-a născut pentru ca noi să putem gusta pacea cea nepământească şi liniştea cea nelumească. Omul este o tensiune în căutarea unei lipse de tensiune. Învăţăm să naştem Viaţa numai dacă vom putea căuta în lume liniştea de dincolo de lume. Totul este să căutăm: pacea ne va găsi pe noi înşine, mai înainte ca noi să conştientizăm ceea ce vrem să căutăm, ceea ce vrem să devenim.

În lumea de copii mici şi mari care se întreabă: Ce înseamnă că S-a născut Iisus Hristos pe acest pământ? întrevăd un răspuns, scris cu raze de lumină pe chipul unui copil ruşinos. El nu putea să se nască în inimi dacă nu se năştea întâi pe pământ.

Drumul spre inimă trece prin pământ. Luminat de steaua albă a zilelor noastre.

Când

Când te rogi şi simţi că nu se întâmplă nimic, că parcă vorbeşti în gol, că nu auzi nimic în adâncul tău, deşi vrei cu tot dinandinsul să ştii că ceva s-a mişcat în inima ta, atunci Duhul lui Dumnezeu în tăcere vine şi tace acolo, în adâncul tău, în inima ta... El face inima noastră să trăiască tăcerea, să nu mai simtă viaţa de zi cu zi, cu tot tumultul şi zgomotul ei, ci să simtă tăcerea unei vieţi noi.

Când ne rugăm cu mintea, Duhul Însuşi vine şi rosteşte rugăciunea în inima noastră. Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea noastră este însăşi rugăciunea noastră, posibilitatea ca ea să existe aşa cum noi reuşim să o facem.

Anastasia

în trupul acesta aproape înfrânt
în sângele acesta potrivnic
ce rug, ce rug şi-a aprins
copleşitoarea sa viaţă!

sfârşeşte-te noapte,
începi, taină

(Daniel Turcea, Anastasia, vol. Poeme de dragoste - postume)

Viaţa este o luptă, o luptă cu tine însuţi, cu inerţia care te trage în jos, cu obiceiul cel rău de a privi în jos, cu această gravitaţie perfidă, neumană, care ne păcăleşte, ne amăgeşte făcându-ne să credem că suntem doar nişte purtători de griji, de probleme, de tensiune.

Omul este ceea ce mănâncă (Feuerbach). Mănânci viaţă, eşti viaţă. Te împărtăşeşti de Trupul şi Sângele viu al lui Dumnezeu, eşti trup şi sânge viu. Mănânci grijă, eşti o grijă (în plus). Mănânci o luptă, eşti o luptă inutilă (mereu în plus, mereu nelalocul tău). Dar dacă mănânci cer, eşti victorie.

Omul este ceea ce priveşte. Priveşti o icoană, devii icoană. Priveşti stele, devii stele. Miroşi aerul de iarnă, devii putere albă, zăpadă luminată de soare.

Orice imagine are în spatele ei o intenţie. Viaţa este o intenţie deschisă spre libertate. Toată viaţa este o taină, trăită ca un somn profund, în care numai visul este picior de realitate. Trezeşte-te, aud o voce. Nu o înţeleg. Nu ştiu ce vrea să spună. O simt, însă, ca o chemare.

Dar orice chemare, în timp, în viaţă, este o diferenţă, o înnoire. O transformare. Înţelegi universul în care trăieşti numai atunci când te pocăieşti cu adevărat. În greacă cuvântul pentru pocăinţă este metanoia, care înseamnă transformare. În Biserică nu există împărtăşanie de Viaţă fără pocăinţă, fără schimbare în bine; binele - forţa vieţii. Începutul vieţii celei noi.

Exerciţiu

Lumea a fost creată ca un exerciţiu constant de armonie. Armonia lumii este fiinţa ei. Lumea nearmonică este o lume în contradicţie cu ea însăşi. Orice luptă împotriva armoniei din lume este o luptă împotriva lumii înseşi. A nu fi în armonie cu tine însuţi şi cu lumea din jurul tău este o luptă împotriva lumii înseşi. De fiecare dată lumea se dovedeşte a fi mai puternică decât omul nearmonic, acesta din urmă fiind înfrânt de propria neputinţă, sau mai bine spus, în propria neputinţă, în propria lipsă de armonie. De fiecare dată când omul este armonic, acesta se dovedeşte mai puternic decât tot universul la un loc, ca cel ce trece de la starea de slujitor al lumii la demnitatea de sacerdot al acesteia. În creştinism această armonie se numeşte pace.

Lumea înseamnă devenire. A început în devenire şi se va termina când nu va mai exista devenire. Sfârşitul aventurii devenirii în lume înseamnă sfârşitul transformărilor aparent  nesfârşite între a fi acum şi a fi altfel.

Ce este lumea? O anticameră a veşniciei. O anticameră în care veşnicia poate fi admirată, ca într-un muzeu ce expune lucruri ce nu au venit încă la fiinţă, un muzeu al viitorului, un muzeu viu al timpului dincolo de devenire...

Aşa da

Curaj. Atâta îţi trebuie ca să spui ceea ce crezi.

Nu e uşor să nu renunţi la valorile pe care le primeşti gratuit de la părinţi, de la bunici, de la cei dinaintea lor, de la cei pe care îi numim strămoşi.

Cine sunt strămoşii mei şi ce cred ei despre mine? Dacă ar citi ce scriu mai jos, nu cred că m-ar înţelege... E o diferenţă aşa de mare între mine şi ei...

Ca să spui aşa da, sau asta este calea îţi trebuie azi ceva în plus faţă de curaj. Îţi trebuie discernământ şi demnitate. Mai mult, ai nevoie şi de sprijin, de o confirmare care vine din partea celor ce te privesc, a celor ce te fotografiază, a celor ce te ascultă, că eşti pe un drum de mărturisire corect.

Curajul de a merge în răspăr şi de a spune: se poate şi altfel.

Am întâlnit tineri care ştiu că se poate şi altfel. Tineri care poartă costume populare pentru că aşa vor ei şi care cântă cântece patriotice sau populare pentru că le place. Recunosc, între mine şi ei este o diferenţă aşa de mare... 

Mă gândesc la ei şi simt în plete libertatea incomodă a adevărului. Am fost şi sunt un copil crescut numai la oraş, în centrul capitalei şi al ţării, am văzut toate evenimentele din ultimii  20 de ani pe viu, şi totuşi nu am apucat să văd aici ceva viu cu adevărat, sau atât de viu.

Ce este ţara mea? O ţară în care mă simt atât de străin, de care mă despart pe zi ce trece, pentru că cei care îi dau valoare nu împărtăşesc valorile mele. Ţara mea nu are nume, nu mai are nume...

Când m-am îmbrăcat pentru prima oară într-un costum popular am simţit demnitate. Era o demnitate pierdură cândva şi de strămoşii mei. Ei de ce nu mi-au spus nimic despre această demnitate? 

Şi totuşi, dincolo de o naştere în demnitate, am simţit că mă paşte un pericol. Pericolul muzeificării şi al neînţelegerii. Ce înseamnă pentru orăşeanul fără de ţară un costum popular din Maramureş? Estetică fină şi poate ceva istorie...

Ce este România? O largă tăcere, în care demnitatea de a fi cineva s-a uitat, sau s-a retras în muzee şi în mănăstiri, în oaze de lumină puse sub obroc.

Satul românesc şi ţăranul român nu mai există. Ceva esenţial de-al nostru, chiar şi de-al meu, a murit. Să fie o moarte pentru totdeauna? Azi mai există nostalgia unora şi încăpăţânarea bună a altora de a reinventa ceea ce a murit. Cum poate fi satul şi tradiţia reinventată?

Răspunsul este: numai ca o înviere într-un trup transfigurat. Cine dă acest trup? Credinţa. Care ne învaţă că ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.

Deci nu există nu se poate.

Şi până la învierea pe care o aşteptăm în tăcere, cine va vorbi? Cine va spune adevărul?

Că a fi demn este posibil...