În mintea de copil a unui tânăr luptător se naşte un nor de lumină şi de culoare. Gândul de putere al unei atingeri, emoţia unei întâlniri, pacea unei confirmări atât de fireşti, şi totuşi excepţionale.
Am învăţat să îmbrăţişez atunci când mi-am adus aminte unde ne aflăm. În lumea neepifanică orice atingere cere mai mult. În lumea epifanică orice atingere e ultima şi se trăieşte ca ultima dintre toate.
Am învăţat să port un dor în suflet atunci când mi-am adus aminte cine suntem. În lumea de plastic făcută tocmai pentru a uita cine suntem nu am putut defini niciodată dorul. În lumea vie, autentică, plină de curaj şi conştiinţă curată, în lumea credinţei, dorul este haina de lumină a dragostei, haina de nuntă. Nunta cerului cu pământul, nunta ochilor de cer cu buzele de lut.
Am învăţat să tac atunci când mi-am adus aminte de lacrimi şi de palme. Lacrimile dragostei sunt palme de mângâiere ale unei descoperiri din adânc, ale unei revelaţii fără de frontieră: nu sunt niciodată singur. A întoarce obrazul acum este cea mai mare fericire!
Am învăţat să nu mai iubesc cu cuvintele, ci să iubesc cu versul de aur al unei altfel de poezii, o poezie cerească, ce scapă mereu neascultată de trupurile pervertite, de mintea cea slăbită. Aud de sus: tu nu eşti niciodată singură.
Am învăţat să lupt ca să păstrez clipa revederii cu taina.
Îmbrăţişării ei.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu