Suntem (I)

Suntem oglinzi unul altuia, pentru că lumina ochilor mei prinde contur numai în lumina ochilor tăi. Suntem oglinzi unul altuia, pentru că nu mă pot vedea pe mine decât prin tine. Suntem cuvinte unul altuia, pentru că eu nu pot vorbi decât prin tine. Ce vorbesc sau scriu doar prin mine piere, ce vorbesc prin tine nu cade, nu dispare, nu îşi pierde sensul.

Aşa suntem făcuţi: făcuţi unul altuia, legaţi în noi înşine cu fiinţă de strigare de iubire. Fiinţa nu cade niciodată pentru că este dragoste (I Cor 13:8). Fiinţa care nu este dragoste cade.

Aud: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi (Marcu 12:31). De ce? Pentru că altfel nu se poate. Ca pe tine însuţi, ca unul altuia, ca făcuţi unul pentru altul. Nu există nici două iubiri, nici comparaţii, niciun altfel de a iubi. Singura confirmare a fiinţei o găsesc în dragoste. Niciodată singur, niciodată numai eu...

Când nu iubeşti te uiţi în jurul tău şi începi să judeci, să condamni, să desfiinţezi. A nu iubi înseamnă a nu construi fiinţa, a o demola zilnic, sufocându-o prin neiubire. Când iubeşti te uiţi în jurul tău şi începi să te judeci pe tine, ca o fiinţă în mijlocul celorlalte, cu toţii purtători de iubire-fiinţă, plini de culoare şi de minune.

Când nu iubeşti, nimeni nu îţi strigă la ureche: trezeşte-te. Când iubeşti, eşti deja treaz, martor adevărat al propriei tale fiinţe. Nu există dragoste fără martor, căsătorie fără naşi, familie fără copii, iubire fără sacrificiu, viaţă fără minune.