Călugărul

Acolo unde cerul se întâlneşte cu pădurea, şi din lupta lor iese fum şi apă, am simţit gustul bun al autenticităţii. Sunt rupt de lume şi totuşi mă simt în mijlocul ei. În cea mai izolată mănăstire din România, la 40 km de cea mai apropiată localitate, departe de semnal şi internet, cu stiloul pierdut între fişe şi cărţi rare, mă gândesc la lume, la cuvinte, la idei.

În fiecare secundă trăiesc un exerciţiu de autenticitate. Aici cuvintele au lumină şi putere. Sunt în centrul ţării pierdut între văi şi munţi. Ajuns în acest centru îţi dai seama de centrul inimii tale. Aici trăieşti altfel, zburând peste ape, învingând negura nopţii şi neputinţa trupului. Aici faci judecată bună sufletului. Uiţi şirul zilelor, dar nu uiţi să trăieşti frumos şi simplu. Aici cerul are culoarea lui Dumnezeu: e transparent. Lumânări în noapte jos, sus stele pe un cer rece şi tăcut, aceeaşi lumină.

Sunt ca un înger pierdut printre brazi, ce caută de mâncare la o stână. Mă primeşte un călugăr, el însuşi înger în trup, îmi face focul, mă încălzeşte, îmi vorbeşte, mă îmbrăţişează. Simt între mine şi el o legătură netrupească. O sete de adevăr.

Sunt mulţi creştini pe lume. Toţi au idei multe. Dar ideea nu are mamă, are numai tată, n-are suflet, n-are putere, n-are culoare, nu seduce, ci doar convinge, demonstrează, în cele din urmă sugrumă, mutilează.

La mănăstire înveţi să renunţi la ideile tale. Şi iei, în schimb, pace.

Atunci îţi dai seama că ai suflet, când începi să plângi. Durerea este strigătul mut al sufletului pentru autenticitate.

P.S. Călugărul se roagă pentru cei ce nu ştiu să se roage, pentru cei ce nu vor să se roage, pentru cei care nu pot să se roage şi, în special, pentru cei care nu s-au rugat niciodată.

Forum

Cred şi ştiu că Tu te ascunzi în bucurie, şi în emoţie, şi în chilii săpate sus în munte, şi în revoltă şi în mulţumire, şi în ochii care vorbesc sincer şi în icoane pictate cu mâini neştiutoare, şi în copii, şi în muzică, şi sus pe Everest şi în spatele scaunelor cu rotile şi într-un foc de tabără cu multă cetină şi chitară. Eşti acolo, în tinereţea din noi, şi aştepţi să îţi răspundem cu un semn. Plec de la Sâmbăta şi mă întreb, ca în fiecare an, cât de mult merită. Şi de fiecare dată când ajung la un nou sfârşit simt atingerea Ta pe umerii mei. Acum ştiu că vei avea grijă de fiecare forumist în parte. Şi de mine. Îţi mulţumesc că ai fost din nou participant în forum. Cât de fidel poţi fi!

P.S.: Când nu-ţi iese continuă, şi când îţi iese... continuă.

Vino

Căutăm răspunsuri la întrebări ce nu ne lasă să respirăm liberi. Şi căutarea noastră este de fapt o luptă cu sclavia din noi, cu starea de nelibertate sau de antilibertate ce ne sufocă zilele.

În iubire nu există decât certitudini. Nu mai există întrebări, nu mai există refuzuri, nu mai există neputinţă, există doar bucurie. Şi mulţumire.

Acum doi ani de zile un bun prieten m-a întrebat, supărat pe o terminologie ce-l revolta, ce ar spune Dumnezeu dacă ar reveni acum pe pământ. Care ar fi cuvintele Lui vii amestecate între cuvintele noastre moarte. Credea că esenţialul căutărilor noastre stă în identificarea cu mesajul Celui Viu. Şi avea dreptate.

Eu cred că ar spune: Bucuraţi-vă! A spus-o şi atunci, o spune şi acum. Poate acum fără cuvinte, ca într-un film mut, în care vezi cu ochii minţii ceea ce sufletul vede cu ochii conştiinţei. Şi înţelegi nu cu mintea, ci cu inima luminată de pacea întâlnirii.

Nu poţi ieşi din tăcerea dintre noi şi El decât dacă simţi bucuria întâlnirii cu diferenţa de fiinţă din tine, întâlnirea cu destinatarul unic al iubirii tale. E aşa de minunat că suntem făcuţi incompleţi, neterminaţi, abandonaţi în lipsă de perfecţiune. Şi totuşi destinaţi unei iubiri atât de mari.

Când nu mai iubim, ne luptăm cu noi crezând că în imperfecţiunea noastră se găsesc răspunsuri eliberatoare. Şi greşim. Când iubim, totul e firesc, şi neputinţele noastre, şi secundele de dragoste împărtăşită, şi cea mai mică atingere, şi cea mai firească înţelegere, şi uitarea şi atenţia, şi sărutul şi florile, şi viaţa. Totul are sens.

Până când nu vom ieşi din noi (înafara stării de noi înşine = ex stasis) nu vom simţi tăcerea grăitoare a bucuriei de a iubi curat. În noi stă restul de iubire. Între noi stă sâmburele revenirii de la starea de suflet neiubitor, neviu, la cea de suflet viu.

Învierea înseamnă o întâlnire ce are loc mereu înafara mormântului rămas gol.

Nimeni nu află ceva despre Dumnezeu, oricât de mic ar fi acel ceva, decât în urma unei întâlniri. Mesajul Învierii este un mesaj al întâlnirilor. Toţi aleargă unii către ceilalţi şi graba lor are un sens. Viaţa este un drum plin cu întâlniri. Pe drum întâlnim pe cineva şi prin el câştigăm puterea eliberatoare (FA 8:26-40). Poate fi un el, o ea, un prieten, un preot, un duhovnic, un profesor, un sfânt, un apostol. Poate fi un vecin (toţi suntem vecini pe acelaşi drum al eliberării de neiubire). Întotdeauna un om. Cheia descoperirii lui Dumnezeu rămâne mereu omul.

Învierea este semnul întâlnirii cu omul. Cu omul din noi şi de lângă noi, cu umanitatea noastră eliberată, cu tot ceea ce ştim că suntem dar nu înţelegem. Şi înţelegem numai atunci când întâlnim pe cineva şi avem curajul să asumăm ceea ce există între noi, să trăim relaţia, să întrupăm iubirea.

Când iubeşti nu mai simţi graniţa dintre posibil şi ideal. Câţiva dintre prietenii mei mi-au spus că ceea ce scriu aici ţine de utopic, de ideal. Pe de o parte sunt conştient că aşa pare, pe de altă parte ştiu că nu este. Până când ne vom speria de idealul chemării noastre, cedând neputinţei de a crede...

P.S. Vino şi te sălăşluieşte întru noi (en hemin). Sau între noi. Eu cred că El vine mai degrabă între noi, şi se aşează ca un sol de pace între oameni, luminând calea dintre ei. Umplând de sens cărările ce ne conduc către adâncul tainei din celălalt. Suntem responsabili de noi şi de ceea ce este între noi. Iar cea mai frumoasă responsabilitate este rugăciunea.

Ce rămâne (I)

1)  Rămâne sentimentul că suntem o echipă. Am câştigat în acest concurs pierdut cel mai frumos coechipier din viaţa mea.

2) Rămâne sentimentul că acolo, în adâncul existenţei lui, s-a creat o relaţie. Dincolo de mimetică, instinct şi joc, relaţia era viaţa lui. A murit singur. Cu o lacrimă în ochi. Ca o contradicţie în el însuşi. Ca o durere sfâşietoare, ca o falie în adâncul lui, că ne lasă pe noi să nu mai avem grijă de el, şi prin el, de nimic.

Nu pierdem niciodată nimic, pentru că în fond, noi nu posedăm, cu adevărat, nimic. Ce rămâne în urma unei pierderi suntem noi şi relaţia dintre noi, ca un spaţiu binecuvântat în care adâncurile de fiinţă prind culoare şi mesaj. Existăm, nu pentru noi, ci pentru ceea ce se arată între noi, ca o epifanie binecuvântată a relaţiei reciproce dintre iubit şi iubitor.

P.S. Se zice că lucrurile sunt opuse în patru sensuri: relativ unul faţă de altul (hos ta pros ti); contrar unul altuia; privaţie faţă de negaţie; afirmaţie faţă de negaţie.
Aristotel, Organon - Categoriile X, 11b, 15-16.

Misterul diferenţei dintre noi nu se află în noi, ci între noi, în relaţie.

Zero

Zero + Zero = ?
 
Atunci când simţi că eşti un mare zero, un mare nimic, o mare aşteptare fără conţinut, începe să iubeşti. Aşa se inventează matematic veşnicia.  Şi lumea se schimbă, se închină, se minunează de răspuns.

Zero (2009) este un scurt metraj animat, realizat de Christopher Kezelos, cu foarte multe premii luate în ultimii doi ani. O poveste cu fire. Pentru vizionare, click aici.

În dragoste nu există cantitate. Şi nici reguli. Şi nici formule. Şi nici închisoare. În dragoste există libertate şi clopote în ceruri.

Omul

Omul singur gândeşte matematic şi îşi raportează viaţa la cantităţi. În mod nevăzut şi dureros, ajunge, fără să îşi dea seama, să contabilizeze speranţa şi să vândă idei, sentimente, imagini, vise. Şi nu în ultimul rând ajunge să vândă persoana: pe sine însuşi şi pe cei de aproape sau de departe, ca un alt Iuda care preia inconştient un scenariu aparent similar de vindere egoistă de fiinţă.

Omul din tine se întâlneşte cu omul din mine atunci când mintea (ceea ce înţeleg grecii prin nous = minte) devine purtătoare de calitate, de conţinut, de fiinţă împărtăşită. Acolo ia naştere relaţia. Relaţia este conţinutul teologiei. Tot ce învaţă omul despre om şi despre Dumnezeu se numeşte relaţie. Fără relaţie, existenţa nu are sens şi nici finalitate.

Nu există icoană fără relaţie aşa cum nu există rugăciune fără relaţie.

Cât costă să ai speranţă? Cât costă să iubeşti? Ce trebuie să dai ca să primeşti dragostea cea mare?

Speranţa costă situarea în permanenţă la hotarul dintre neîmplinirea în cantitativ şi împlinirea în calitativ.

Iubirea are preţul veşniciei. Ea este cheia ce deschide porţile împărăţiei cerului şi a pământului. Ea este intrarea în împărăţia creatului unit cu necreatul, dintre vechi şi nou, dintre un el şi o ea. Iubirea nu costă şi nu se dă la schimb, dar e mai presus de orice valoare prin faptul că are putere şi transformă. Iubirea e singura care ne dă existenţa acum şi atunci simultan, acum în lumea noastră înnoită şi acum în împărăţia de dincolo de timp.

Ca să primeşti dragostea cea mare, trebuie să o ceri. Cu alte cuvinte, cu alţi ochi şi cu alt scop. Trebuie să te schimbi, să te transformi, să faci trecerea de la vechi la nou, să înviezi în altă minte şi în alt trup.

Doi oameni se întâlnesc şi întemeiază o familie numai pe baza unei relaţii. Nu de cuplu, ci de fiinţă. În momentul în care dragostea cea mare îi uneşte, trupurile şi mintea lor se schimbă iar ei se înnoiesc, ca într-o formatare ce ignoră psihologia, preamărind fiinţa. Înnoirile în dragoste se petrec la toate nivelurile fiinţei. De la planuri la aşteptări, de la muncă la dăruire şi jetfă, de la aventură la siguranţă şi cămin, de la plăcere la durere asumată.

[Sexualitatea nu are sens decât aşa: ca prin relaţie trupurile unite să se înnoiască, trăind fiecare prin celălalt o descoperire înnoită.]

Dragostea cea mare reînnoieşte sufletele şi trupurile. De aici sensul vieţii în doi: voinţă dublă şi act unitar. Ce investim în noi, investim în această viaţă. Ce investim în celălalt, investim pentru veşnicie: iubire, neuitare, verticalitate, dăruire, flori, lumini, timp, promisiuni, culoare, sânge, răbdare, lacrimi, alb, foc, călătorii, dor, putere, cărţi de viaţă. Şi muzică, de fapt un alt fel de muzică... Şi dans, un dans litugic în mijlocul acestei lumi luminate de Dumnezeu - Iubire. Şi slujire, şi liturghie. Mereu.

Un om, un răspuns, o iubire. Doi, o veşnicie.

P.S.: Slava lui Dumnezeu este omul cel viu şi viaţa omului este vederea lui Dumnezeu.
(Sf. Irineu de Lyon, Adversus haereses, IV, 20.7).

Zece

Ne naştem singuri, dar nu murim singuri. Marea taină a acestei lumi este întâlnirea dintre doi oameni. Care naşte viaţă. Care face să sufle vântul, să lumineze soarele, să tremure făptura, să zboare fluturii, să zâmbim şi să mâncăm hrana cea adevărată. Atingere, iubire şi binecuvântare: iubesc, deci exist (Arhimandritul Sofronie). Iubesc, deci nu mai exist în mod incomplet, dureros, ca un subiect singur ce tânjeşte spre mai mult şi nu are împlinire, ci trăiesc în doi, cu o voinţă gnomică, cu o putere înnoită. Cu un nou orizont de viaţă.

Hristos a înviat! Şi dragostea e posibilă. Totul e posibil. Plecând din interior şi trecând peste ura faţă de neputinţele noastre şi faţă de alegerile noastre proaste, şi faţă de promisiunile noastre neîmplinite şi faţă de toate visele noastre nerealizate, faţă de toate afacerile noastre eşuate. Dar, iertându-ne toate greşelile, toate minciunile, toate înşelările noi şi vechi, vedem Învierea, care face posibilă viaţa în doi. Şi ajungând într-o nouă viaţă, ca un drum ce se deschide mereu spre Emaus, în doi Îl vezi pe Hristos înviat! Comuniunea este posibilă numai în înviere! Mori pentru tine şi înviezi pentru celălalt. Hai la drum împreună! Singur nu ştiu unde voi ajunge. Dar împreună, în doi, ştiu sigur că vom ajunge la Emanus. De fapt suntem deja acolo, în faţa Lui.

A venit lumina în mine. O amiază ce nu trece, o pace de nedescris. 20 de kilometri de mers pe jos în ploaie măruntă. Lumina ca o împărtăşanie. Viaţa ca un curcubeu, ca un legământ, ca o promisiune nouă, ca o întrebare fără sfârşit. Când iubeşti totul este o anunţare: o bună vestire, o evanghelie a unei vieţi înnoite. Căci cei ce se iubesc sunt apostoli (trimişi) să vesteasă lumea cea nouă - o imensă imposibilitate dureroasă pentru unii, dor nespus pentru alţii, confirmare sfântă pentru cei ce se iubesc şi păstrează Legea. Păstrând Legea, respectându-o, ei nu o păzesc ca un scop în sine, ci o păzesc pentru iubirea lor şi a Lui. Scopul Legii este apărarea Dragostei. Să Îl apere pe Dumnezeu - Iubire din noi. Şi să propovăduiască puterea dragostei celei mari.

Cei ce se iubesc trăiesc un Paşti continuu, o trecere de la absurd la sens, de la moarte (antiviaţă) la viaţă, de la singurătate la familie, de la nesiguranţă la împlinire.

Tu eşti trecerea mea! Tu eşti emoţia păşirii în viaţa cea nouă. Tu eşti uşa prin care eu devine noi. În ochii tăi pot citi viitorul, pentru că acolo este inima mea.

A zecea dimensiune a timpului este întâlnirea cu veşnicia. Primăvară şi toamnă, aprilie şi octombrie, totul are sens. A zecea lună a anului este luna binecuvântării. Devii co-împărat al lumii, în doi. Nimeni nu poate fi stăpân singur al lumii. ... umpleţi pământul şi-l supuneţi... (Fc 1:28). Niciodată singur, mereu la dual. Mereu în doi.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru primăvara din sufletul meu.

P.S.: Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. (Mt. 6:12) Când nu iubeşti, nu poţi să te ierţi pe tine însuţi ca cel ce tu singur greşeşti prin neiubire. Când iubeşti poţi să te rogi cu conştiinţa plină de pace pentru că numai în iubire te împaci cu tine însuţi, te ierţi pe tine însuţi, şi poţi ierta şi celui de lângă tine: soţ şi soţie, mamă şi tată, prieten sau aşa-zis duşman, celor ce sunt aproape şi celor ce sunt departe. Când nu iubeşti rugăciunea este o provocare incompletă şi de cele mai multe ori nesinceră; când iubeşti, rugăciunea este consecinţa firească a dragostei celei mari. Noi suntem proprii noştri greşiţi atunci când nu iubim... Când iubeşti: trăieşti învierea!

Arhiva

Saint Serge. Prin praf şi lumină. Fiecare pas valorează un secol, o luptă, o topire de inimă. Aici a început să cucerească inimile reci ale Occidentului mintea cea de foc a Ortodoxiei iubitoare. Locul în care Apusul a început să îşi pună întrebările cele adevărate cu privire la Răsărit. Şi a găsit un răspuns seducător: da!

A mai rămas arhiva. Şi un suflet viu care o înconjoară într-o smerenie generalizată. Lumină de speranţă.

Împreună cu patriarhul ecumenic şi cu părintele Ozolin în arhiva Institutului Teologic Orthodox Saint-Serge din Paris. Pas lângă pas. Dincolo de tăcere, ochi senini şi de prezenţa unei prese parcă şi ea smerită în chip ortodox, îţi dai seama brusc că totul are sens atunci când te dăruieşti. Ce poate fi mai frumos decât să găseşti în această cameră - totul încape într-o cameră - în dosare îngălbenite de timp cursurile în rusă ale lui Bulgakov sau cele în franceză ale lui Vladimir Lossky şi să îi vezi aevea în ceea ce au lăsat, în ceea ce au crezut. Simţi putere, credinţă fără de frică, într-un loc în care tinerii învaţă să se roage ortodox şi se roagă să înveţe Ortodoxia. Lanţul nu s-a rupt, tradiţia e vie, topeşte, cucereşte, seduce, schimbă.

Să fii ortodox înseamnă să crezi că poţi schimba lumea. Începând cu Parisul, cel mereu acelaşi. Să îl schimbi în interior, cu puterea unei credinţe adevărate. Dar pornind nu de la mentalităţi, ci de la suflete.

Viaţă, lumină şi flori.

Mulţumesc

Cel mai bine poţi înţelege nebunia lumii acesteia la Paris.

Nu am mai văzut niciodată aşa de multă lumină şi atât de mult întuneric la un loc: în oameni, în vieţi, pe străzi, în pieţe, în suflete, în cafenele, în muzee, în biserici, în metrou, pe poduri, în biblioteci. Aici vezi şi înţelegi noţiunea biblică de Babilon, de Turn, de Simbol, şi mai ales ideea cumplit de ambiţioasă de a încerca să fi altfel decât ne-a lăsat Dumnezeu să fim.

Singurul lucru pentru care această metropolă nu se dezintegrează este dragostea. Din păcate, aici dragostea este doar o idee, un principiu, un idol: ideea de dragoste, ideea de a fi romantic, ideea de a seduce.

Pentru că în spatele zidurilor, parisienii nu iubesc. Am încercat mereu să caut dincolo de clădiri oamenii care se ascund şi, cu ajutorul lor să simt, să văd, să ating dragostea, simbolul acestui oraş. Şi din păcate am descoperit nişte oameni ce se ascund în ambiţii, în artă şi în istorie. Împăcaţi cu ideea că ei sunt doar un simbol. Un simbol menit să păstreze un secret pierdut al fericirii, un simbol menit să îi ajute pe oameni să nu uite să caute mereu ceea ce le lipseşte: dragostea cea mare.

Noi, cei de departe, din lumea în care alteritatea lui Dumnezeu încă mai are loc în şcoala minţii, credem că ei, acolo / aici, iubesc. În realitate nu iubesc. Ei se apropie de iubire prin simboluri, iar nu prin experienţă.

A iubi la Paris este cruce şi lumină, moarte şi înviere. Aici, dacă reuşeşti să iubeşti, totul are sens.

În alte locuri ale pământului a iubi este firesc, aici este o provocare.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

P. S.: Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde este înţeleptul? Unde este cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. (1 Cor 1:18-21)

Totul devine

În jurul eroilor, totul devine tragedie.
În jurul semizeilor, totul devine dans de satiră.
Iar în jurul lui Dumnezeu totul devine... Cum? totul devine ... lume.

Nietzche

Dincolo de bine şi rău

Aforisme 150

În jurul tău totul devine copilărie şi maternitate.
În jurul ideii de noi totul devine căutare şi descoperire.
În jurul gândului luminat de răspuns se naşte întruparea.
A minţii în inimă. A iubirii în aer.
Revelaţie-respiraţie.