Omul

Omul singur gândeşte matematic şi îşi raportează viaţa la cantităţi. În mod nevăzut şi dureros, ajunge, fără să îşi dea seama, să contabilizeze speranţa şi să vândă idei, sentimente, imagini, vise. Şi nu în ultimul rând ajunge să vândă persoana: pe sine însuşi şi pe cei de aproape sau de departe, ca un alt Iuda care preia inconştient un scenariu aparent similar de vindere egoistă de fiinţă.

Omul din tine se întâlneşte cu omul din mine atunci când mintea (ceea ce înţeleg grecii prin nous = minte) devine purtătoare de calitate, de conţinut, de fiinţă împărtăşită. Acolo ia naştere relaţia. Relaţia este conţinutul teologiei. Tot ce învaţă omul despre om şi despre Dumnezeu se numeşte relaţie. Fără relaţie, existenţa nu are sens şi nici finalitate.

Nu există icoană fără relaţie aşa cum nu există rugăciune fără relaţie.

Cât costă să ai speranţă? Cât costă să iubeşti? Ce trebuie să dai ca să primeşti dragostea cea mare?

Speranţa costă situarea în permanenţă la hotarul dintre neîmplinirea în cantitativ şi împlinirea în calitativ.

Iubirea are preţul veşniciei. Ea este cheia ce deschide porţile împărăţiei cerului şi a pământului. Ea este intrarea în împărăţia creatului unit cu necreatul, dintre vechi şi nou, dintre un el şi o ea. Iubirea nu costă şi nu se dă la schimb, dar e mai presus de orice valoare prin faptul că are putere şi transformă. Iubirea e singura care ne dă existenţa acum şi atunci simultan, acum în lumea noastră înnoită şi acum în împărăţia de dincolo de timp.

Ca să primeşti dragostea cea mare, trebuie să o ceri. Cu alte cuvinte, cu alţi ochi şi cu alt scop. Trebuie să te schimbi, să te transformi, să faci trecerea de la vechi la nou, să înviezi în altă minte şi în alt trup.

Doi oameni se întâlnesc şi întemeiază o familie numai pe baza unei relaţii. Nu de cuplu, ci de fiinţă. În momentul în care dragostea cea mare îi uneşte, trupurile şi mintea lor se schimbă iar ei se înnoiesc, ca într-o formatare ce ignoră psihologia, preamărind fiinţa. Înnoirile în dragoste se petrec la toate nivelurile fiinţei. De la planuri la aşteptări, de la muncă la dăruire şi jetfă, de la aventură la siguranţă şi cămin, de la plăcere la durere asumată.

[Sexualitatea nu are sens decât aşa: ca prin relaţie trupurile unite să se înnoiască, trăind fiecare prin celălalt o descoperire înnoită.]

Dragostea cea mare reînnoieşte sufletele şi trupurile. De aici sensul vieţii în doi: voinţă dublă şi act unitar. Ce investim în noi, investim în această viaţă. Ce investim în celălalt, investim pentru veşnicie: iubire, neuitare, verticalitate, dăruire, flori, lumini, timp, promisiuni, culoare, sânge, răbdare, lacrimi, alb, foc, călătorii, dor, putere, cărţi de viaţă. Şi muzică, de fapt un alt fel de muzică... Şi dans, un dans litugic în mijlocul acestei lumi luminate de Dumnezeu - Iubire. Şi slujire, şi liturghie. Mereu.

Un om, un răspuns, o iubire. Doi, o veşnicie.

P.S.: Slava lui Dumnezeu este omul cel viu şi viaţa omului este vederea lui Dumnezeu.
(Sf. Irineu de Lyon, Adversus haereses, IV, 20.7).