Ce rămâne (I)

1)  Rămâne sentimentul că suntem o echipă. Am câştigat în acest concurs pierdut cel mai frumos coechipier din viaţa mea.

2) Rămâne sentimentul că acolo, în adâncul existenţei lui, s-a creat o relaţie. Dincolo de mimetică, instinct şi joc, relaţia era viaţa lui. A murit singur. Cu o lacrimă în ochi. Ca o contradicţie în el însuşi. Ca o durere sfâşietoare, ca o falie în adâncul lui, că ne lasă pe noi să nu mai avem grijă de el, şi prin el, de nimic.

Nu pierdem niciodată nimic, pentru că în fond, noi nu posedăm, cu adevărat, nimic. Ce rămâne în urma unei pierderi suntem noi şi relaţia dintre noi, ca un spaţiu binecuvântat în care adâncurile de fiinţă prind culoare şi mesaj. Existăm, nu pentru noi, ci pentru ceea ce se arată între noi, ca o epifanie binecuvântată a relaţiei reciproce dintre iubit şi iubitor.

P.S. Se zice că lucrurile sunt opuse în patru sensuri: relativ unul faţă de altul (hos ta pros ti); contrar unul altuia; privaţie faţă de negaţie; afirmaţie faţă de negaţie.
Aristotel, Organon - Categoriile X, 11b, 15-16.

Misterul diferenţei dintre noi nu se află în noi, ci între noi, în relaţie.