Aştept să facă Sfânta Paraschiva o minune, să pot merge din nou...
Am rămas fără respiraţie un timp. Nu îmi venea să cred că nu văzusem. La lumina lumânărilor părea un bărbat normal, care venise acolo presat de o grijă exclusiv spirituală, ca un bărbat preocupat de haina sufletului său. În realitate avea o durere fizică cruntă: cârjele, chipul încruntat, toate mă conduceau fără greş spre o privire tristă, spre doi ochi albaştri storşi în timp de multe lacrimi mute.
El aştepta o minune. Eu, în schimb, nimic concret. Între el şi mine era o diferenţă copleşitoare. M-am întrebat de ce sunt acolo, ce caut în mijlocul celor care aşteaptă minuni, în mijlocul celor năpăstuiţi cu adevărat. Care este minunea mea, care este minunea viitorului meu? Ce ar fi trebuit de fapt să cer?
M-am gândit pe loc că o minune vine atunci când nu o mai aştepţi, când ea este deja prezentă în inima ta. M-am gândit că pentru aceasta ai nevoie de putere. Şi că durerea îl stoarce pe om de răutate şi îl face mai bun. M-am gândit că oamenii au vieţi diferite, dar dorinţe comune.
După ce mi-a povestit pe scurt viaţa, după ce mi-a zâmbit uşor când a aflat cum mă cheamă şi de unde sunt, m-am retras în spate, am respirat adânc, am tăcut, am respirat din nou. Încet încet am început să nu mai aud nimic din jurul meu, iar în tăcerea aceea am rostit şi eu...
Aştept să facă Sfânta o minune: să pot merge din nou...
duminică, 17 octombrie 2010
joi, 7 octombrie 2010
Simţi
În faţa unei nedreptăţi simţi cum fiecare celulă din fiinţa ta se sugrumă şi caută cu disperare Adevărul. Trăim într-o lume în care anormalitatea sufocă zâmbetul şi lasă lacrimile să caute bezmetice drumul spre un sens, o lume în care simţi că mori în fiecare zi ca să înviezi mereu cu o nouă speranţă în sânge. Speranţa cea nouă că acum, măcar acum, va fi altfel, că acum, sau măcar acum, lumea în care tu rezişti se schimbă puţin câte puţin în bine.
Cine este vinovat?
În niciun caz nu El, ci toţi cei care se roagă prea puţin. Prea sărac. Prea uniform. Prea nesimplu.
Cine este vinovat?
În niciun caz nu El, ci toţi cei care se roagă prea puţin. Prea sărac. Prea uniform. Prea nesimplu.
vineri, 20 august 2010
Fragment
M-am trezit în Această Dimineaţă şi-am strigat cu voce tare: Cu ce sens? Cu ce scop? pur şi simplu De ce? De ce să spun un complicat, trădător şi inutil Da, când pot spune un simplu Nu... Şi de fapt ce importanţă ar mai avea un Da într-o lume care refuză sistematic să-şi revizuiască amintirile proprii? Vreau să descopăr un sens nou, care să mă fascineze, să mă facă să visez din nou ceea ce nimeni nu cutează încă să viseze, vreau ceva NOU, să fie acelaşi, dar cu alt sens..., mai convingător.
P.S. Fragment dintr-o scrisoare de dragoste scrisă acum 10 ani, pe care atunci, în cele din urmă, am hotărât să nu o expediez destinatarei..., descoperită recent, între fişe şi amintiri.
P.S. Fragment dintr-o scrisoare de dragoste scrisă acum 10 ani, pe care atunci, în cele din urmă, am hotărât să nu o expediez destinatarei..., descoperită recent, între fişe şi amintiri.
luni, 16 august 2010
Putere
Un stadion cât un munte. O singură voce. Amfiteatru, lumină, culori multe. Noapte şi lumânări. Ca un Paşte în plină vară. Prohod şi lacrimi.
Am fost prima oară în viaţa mea la Mănăstirea Nicula: un adevărat stadion în care lumea nu scandează împotriva omului sau pentru idealuri mereu false, ci unde se scandează şi se cântă numai pentru om, pentru toate slăbiciunile lui, pentru toate neîmplinirile lui, dar şi pentru o pace, pe care o simţi numai dacă îţi deschizi sufletul.
Am învăţat că atunci când îţi deschizi sufletul înveţi să te laşi judecat de toţi cei din jurul tău. Ce câştigi? Pace. Şi mulţumirea că nu eşti singur pe cale.
În icoana Maicii Domnului de la Nicula, Maica este îmbrăcată într-o haină roşie vişinie, sub care se vede ca o margine o altă haină, de un albastru de culoarea cerului. Culoarea cerului. Cerul acoperit de suferinţa ei se descoperă numai celor care învaţă (din nou) să se uite la cer. Cerul încape în icoană. Şi încă mult mai mult.
Am fost prima oară în viaţa mea la Mănăstirea Nicula: un adevărat stadion în care lumea nu scandează împotriva omului sau pentru idealuri mereu false, ci unde se scandează şi se cântă numai pentru om, pentru toate slăbiciunile lui, pentru toate neîmplinirile lui, dar şi pentru o pace, pe care o simţi numai dacă îţi deschizi sufletul.
Am învăţat că atunci când îţi deschizi sufletul înveţi să te laşi judecat de toţi cei din jurul tău. Ce câştigi? Pace. Şi mulţumirea că nu eşti singur pe cale.
În icoana Maicii Domnului de la Nicula, Maica este îmbrăcată într-o haină roşie vişinie, sub care se vede ca o margine o altă haină, de un albastru de culoarea cerului. Culoarea cerului. Cerul acoperit de suferinţa ei se descoperă numai celor care învaţă (din nou) să se uite la cer. Cerul încape în icoană. Şi încă mult mai mult.
miercuri, 11 august 2010
Întoarcere
Întoarcerea acasă de la Tismana. Pace şi bucurie. Mulţumirea din inimile adolescenţilor din tabăra de la Mănăstirea Tismana (5-9 iulie 2010) îţi dă putere, îţi spune că eşti pe un drum bun, că trebuie să continui, şi mai ales că nu trebuie să îţi faci atât de multe griji, atunci când te încredinţezi Celui de-al 12-lea Organizator.
Întoarcerea spre tine însuţi, spre centrul existenţei tale, acolo unde se află sursa de lumină şi speranţă de care ai nevoie. Această întoarcere iniţiatică este cea mai importantă, mai ales acum. Am învăţat acest lucru de la Marina Constantinescu în forumul de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (26 iulie - 1 august 2010). Mai mult: am învăţat ce înseamnă să te abandonezi în încredere de la cei care au fost acolo, de la oaspeţii noştri, prieteni de viitor, de la cuvintele lor, de la o echipă care a arătat responsabilitate şi multă pace. Mulţumesc pentru mulţumiri. Când ajungi la final de forum şi auzi un simplu mulţumesc, simţi din nou că zbori. Seara de duminică seara: multe mesaje şi pace.
Întoarcerea în timp, spre o comuniune umană şi 100% eterogenă. Drumul în Republica Moldova şi în Transnistria. Întoarcerea în epoca în care graniţele false puneau încă limite între oameni m-a pus mult pe gânduri. Aventură reală şi temeri false, locuri inaccesibile românilor dar pline de istorie românească. Limite, depăşiri şi diferenţe. Când ajungi acasă simţi din nou că zbori.
Întoarcerea la visele mele. De fiecare dată când ajung acasă la finalul unei poveşti proiect căreia mă dedic aproape un an întreg pentru câteva zile din timpul verii am senzaţia că zbor. Că eşti stăpân peste tot ceea ce vine în viaţa ta, prin faptul că ştii că se poate, şi crezi în asta şi te doare când vezi că ceilalţi din jurul tău nu cred. Nu cred pentru că nu au văzut. Încă. Eu cred că nu există nu se poate. Că necredinţa este o formă de vagă laşitate în faţa limitelor care ne obsedează. Pe un drum din Vaslui (cred), într-o maşină care mergea cu viteză spre casă, m-am uitat la cer şi am văzut un balaur care fugărea un iepuraş, sub formă de nori, poveşti de abur şi ceaţă, postate sus pe cerul conştiinţei mele. Trecut şi viitor. Transformare, vânt, credinţă. Lumină lină.
Cred, Doamne, ajută-mi necredinţei mele (Mc 9:14).
Simt, Doamne, ajută-mi nesimţirii mele.
Iubesc Doamne, ajută-mi neiubirii mele.
Visez, Doamne, ajută-mi nevisări mele.
Mă minunez, Doamne, ajută-mi neminunării mele.
Îmi aduc aminte, Doamne, ajută-mi uitării mele.
Mă rog, Doamne, ajută-mi tăcerii mele.
Sunt aici, Doamne, ajută-mă în tot ceea ce nu sunt încă.
Întoarcerea la normalitate şi partea a doua a zilei de 10 august. Descoperirea prieteniei. Aş fi vrut să spun redescoperirea. Dar e ceva atât de nou, atât de frumos, încât nu voi putea niciodată face o comparaţie cu trecutul mai recent sau mai puţin recent. Cărţi, cale ferată, mesaj, muzică, o rolă de film, rugăciune, biserică, nori, lumină, galben, verde, roşu. Din toate, un zbor cu lacrimi presărate peste toate încercările ultimului timp. În mod clar nu există nu se poate.
De fapt: prietenii mei m-au întrebat de multe ori în ultimii ani dacă oamenii se schimbă. De fiecare dată le spuneam că nu se schimbă. Că un om, aşa cum este el, nu se schimbă. El se poate face mai atent, mai bun, reuşeşte poate să potenţeze ceea ce este bine ascuns în el, dar pe fond nu credeam că se poate schimba. Erau cu toţii dezamăgiţi de răspunsul meu, dar preferam să nu mint. Nu văzusem nicio schimbare în viaţa mea, ca să pot spune că chiar se poate schimba un om. Ştiam poveşti cu sfinţi mari şi mici care s-au schimbat, cu oameni de demult care reuşiseră acest lucru, pentru mine, deşi ceva în mine cerea un mare da, îmi părea mereu imposibil. Dar, azi mi-am dat seama că nu există nu se poate. Deşi e greu, chiar foarte greu. Se poate. E pur si muove. Rostit cu un sfert de gură, dar cuvintele se aud. Şi sunt cuvinte calde. Da, oamenii se pot schimba. Îmi cer scuze tuturor celor cărora le-am spus o mare prostie până acum.
Acum ceva timp citeam într-un roman al lui Savatie Baştovoi, ale cărui urme le-am căutat la Chiţcani, că: Cine-l schimbă pe om? - Dragostea. E pur si muove e valabil numai dacă răspunsul este: Dragostea lui Dumnezeu. Cred că dădeam un răspuns negativ mereu la această întrebare, tocmai pentru că această Dragoste era o teorie. Acum pentru mine nu mai este.
Întoarcerea la lumină. La Mănăstirea Căpriana din Basarabia nu se poate intra în biserica veche a lui Petru Rareş. Dar nu există nu se poate.
O biserică veche fără niciun fel de icoane, în stadiu înaintat de restaurare. Pe lângă schelele murdare, un singur scaun, lângă uşiţa care duce spre clopote (singurele obiecte vii din biserică). Cineva aşteaptă nevăzut pe acest scaun o schimbare.
Nu există nu se poate.
Întoarcerea spre tine însuţi, spre centrul existenţei tale, acolo unde se află sursa de lumină şi speranţă de care ai nevoie. Această întoarcere iniţiatică este cea mai importantă, mai ales acum. Am învăţat acest lucru de la Marina Constantinescu în forumul de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (26 iulie - 1 august 2010). Mai mult: am învăţat ce înseamnă să te abandonezi în încredere de la cei care au fost acolo, de la oaspeţii noştri, prieteni de viitor, de la cuvintele lor, de la o echipă care a arătat responsabilitate şi multă pace. Mulţumesc pentru mulţumiri. Când ajungi la final de forum şi auzi un simplu mulţumesc, simţi din nou că zbori. Seara de duminică seara: multe mesaje şi pace.
Întoarcerea în timp, spre o comuniune umană şi 100% eterogenă. Drumul în Republica Moldova şi în Transnistria. Întoarcerea în epoca în care graniţele false puneau încă limite între oameni m-a pus mult pe gânduri. Aventură reală şi temeri false, locuri inaccesibile românilor dar pline de istorie românească. Limite, depăşiri şi diferenţe. Când ajungi acasă simţi din nou că zbori.
Întoarcerea la visele mele. De fiecare dată când ajung acasă la finalul unei poveşti proiect căreia mă dedic aproape un an întreg pentru câteva zile din timpul verii am senzaţia că zbor. Că eşti stăpân peste tot ceea ce vine în viaţa ta, prin faptul că ştii că se poate, şi crezi în asta şi te doare când vezi că ceilalţi din jurul tău nu cred. Nu cred pentru că nu au văzut. Încă. Eu cred că nu există nu se poate. Că necredinţa este o formă de vagă laşitate în faţa limitelor care ne obsedează. Pe un drum din Vaslui (cred), într-o maşină care mergea cu viteză spre casă, m-am uitat la cer şi am văzut un balaur care fugărea un iepuraş, sub formă de nori, poveşti de abur şi ceaţă, postate sus pe cerul conştiinţei mele. Trecut şi viitor. Transformare, vânt, credinţă. Lumină lină.
Cred, Doamne, ajută-mi necredinţei mele (Mc 9:14).
Simt, Doamne, ajută-mi nesimţirii mele.
Iubesc Doamne, ajută-mi neiubirii mele.
Visez, Doamne, ajută-mi nevisări mele.
Mă minunez, Doamne, ajută-mi neminunării mele.
Îmi aduc aminte, Doamne, ajută-mi uitării mele.
Mă rog, Doamne, ajută-mi tăcerii mele.
Sunt aici, Doamne, ajută-mă în tot ceea ce nu sunt încă.
Întoarcerea la normalitate şi partea a doua a zilei de 10 august. Descoperirea prieteniei. Aş fi vrut să spun redescoperirea. Dar e ceva atât de nou, atât de frumos, încât nu voi putea niciodată face o comparaţie cu trecutul mai recent sau mai puţin recent. Cărţi, cale ferată, mesaj, muzică, o rolă de film, rugăciune, biserică, nori, lumină, galben, verde, roşu. Din toate, un zbor cu lacrimi presărate peste toate încercările ultimului timp. În mod clar nu există nu se poate.
De fapt: prietenii mei m-au întrebat de multe ori în ultimii ani dacă oamenii se schimbă. De fiecare dată le spuneam că nu se schimbă. Că un om, aşa cum este el, nu se schimbă. El se poate face mai atent, mai bun, reuşeşte poate să potenţeze ceea ce este bine ascuns în el, dar pe fond nu credeam că se poate schimba. Erau cu toţii dezamăgiţi de răspunsul meu, dar preferam să nu mint. Nu văzusem nicio schimbare în viaţa mea, ca să pot spune că chiar se poate schimba un om. Ştiam poveşti cu sfinţi mari şi mici care s-au schimbat, cu oameni de demult care reuşiseră acest lucru, pentru mine, deşi ceva în mine cerea un mare da, îmi părea mereu imposibil. Dar, azi mi-am dat seama că nu există nu se poate. Deşi e greu, chiar foarte greu. Se poate. E pur si muove. Rostit cu un sfert de gură, dar cuvintele se aud. Şi sunt cuvinte calde. Da, oamenii se pot schimba. Îmi cer scuze tuturor celor cărora le-am spus o mare prostie până acum.
Acum ceva timp citeam într-un roman al lui Savatie Baştovoi, ale cărui urme le-am căutat la Chiţcani, că: Cine-l schimbă pe om? - Dragostea. E pur si muove e valabil numai dacă răspunsul este: Dragostea lui Dumnezeu. Cred că dădeam un răspuns negativ mereu la această întrebare, tocmai pentru că această Dragoste era o teorie. Acum pentru mine nu mai este.
Întoarcerea la lumină. La Mănăstirea Căpriana din Basarabia nu se poate intra în biserica veche a lui Petru Rareş. Dar nu există nu se poate.
O biserică veche fără niciun fel de icoane, în stadiu înaintat de restaurare. Pe lângă schelele murdare, un singur scaun, lângă uşiţa care duce spre clopote (singurele obiecte vii din biserică). Cineva aşteaptă nevăzut pe acest scaun o schimbare.
Nu există nu se poate.
miercuri, 14 iulie 2010
Învaţă
Învaţă să mori şi să înviezi în fiecare zi.
Aşa s-a încheiat azi o întâlnire tulburătoare
cu Părintele Arsenie Papacioc.
Pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu.
luni, 12 iulie 2010
Camino
Nu mă aşteptam la prea multe de la un film spaniol cu tentă religioasă despre suferinţă atunci când am ales să mă duc la Festivalul Filmului European de la Bucureşti şi să văd Camino. Recunosc, la început mi-a fost teamă de subiect, să nu cumva să ajung să reconştientizez neputinţa mea în faţa unei astfel de teme: suferinţa ca dar. Cine poate să o asume până la capăt?
Şi totuşi am descoperit, în schimb, un film miracol.
Camino este, dincolo de premii şi de realizarea tehnică, un film care te frământă, te provoacă, îţi cerşeşte timp.
Pentru prima dată am simţit cum o temă dominantă în film (moartea ca show, da, aţi citit bine...) îmi stoarce din mine toată sensibilitatea uitată în planurile mele de viaţă (acum sunt planuri, atunci erau vise) de la vârsta de 11 ani. Te gândeşti mereu la dreptate, corectitudine, cancere inutile, vise spulberate, moarte, lumină şi că există mereu mai multe planuri în care poate fi înţeleasă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa celor ce se ocupă cu suferinţa.
Camino este un film care vrea să te convingă că Biserica romano-catolică greşeşte profund în raportarea la sfinţenia din lume, dar care te face în cele din urmă să înţelegi cum Iisus iubeşte, ţine în braţe şi că suferinţa are un sens care, în lumea neepifanică, ne scapă foarte uşor. - Trebuie să plec. Nu am de ales. - Ştiam de la început că această poveste este o prostie. - Cum poţi să spui asta? Eu nici nu puteam visa la un sfârşit mai frumos ca acesta...
Buzzzuri şi smilies. Noi, cei maturi şi sănătoşi, la asta am ajuns. Dincolo de aceste false chemări pe drumul dragostei conceptualizate prin texte predefinite, există un drum (camino) şi o relaţie. Iisus te cheamă, te cheamă mereu, iar atunci când ai inima de copil vei reuşi să îi răspunzi cu încrederea Cenuşăresei în şansa ei de a iubi până la capăt, cu încrederea lui Mr. Meebles care nu uită niciodată formula magică care transformă lacrima în floare.
Dar suntem oare sănătoşi când predestinăm destine spre sfinţenie numai pentru a ne face norma? Suntem oare sănătoşi când nu ştim să ne lăsăm copiii să zboare spre împliniri pe care le condamnăm pentru că nu înţelegem că şi acolo se ascunde Iisus, în visele lor vii? Mai mult, suntem noi sănătoşi când refuzăm în viaţa aceasta orice sinceritate faţă de cine suntem şi ce visăm? Şi cine suntem noi? Nişte visători fără de aripi, cu fruntea în pământ plini de gelozie că nu am fost atât de tari ca sfinţii la care facem apel (Vrei să mă rog să mori şi tu cu mine?). Nişte condamnaţi la a nu mai crede de mult în visele noastre foste vii, acum moarte, înăbuşite în neputinţe zilnice şi în rugăciuni mereu numai de formă. Şi totuşi, se întâmplă ceva cu noi. Şi în noi se schimbă ceva. Pe obrazul care ar vrea să Îl condamne pe Dumnezeu, pe preoţii Săi, pe mama fetei, pe toţi neputincioşii din poveste, pe acest obraz cade o lacrimă care se transformă într-o floare roşie frumos mirositoare.
Filmul este mai mult decât un film bun. Este cel mai bun pe care l-am văzut în acest an şi îmi stă în minte de mult timp. Camino moare pe versurile Cenuşăresei şi pe muzica lui Tschaikovski (Valsul din Frumoasa din Pădurea Adormită) şi mori şi tu puţin cu ea.
Descoperire.
Dragoste fără timp.
Evadare.
Libertate e un dar din partea unui mic prieten.
Rugăciunea poate fi atât de simplă.
Frică, adânc, rece. Regulă.
Cenuşăreasa fuge. Face parte din poveste, dar dincolo de poveste, ea transmite o speranţă vie.
Fecioara Maria între puf de pernă şi mult vis.
Amintiri + o chitară = o recuperare obligatorie.
E mult mai simplu să fii oficial decât sa fii tu însuţi.
Aşteptare.
A înmormânta pe cineva e ca atunci când pui o carte în bibliotecă.
Un final în alb.
Despărţire, neînţelegere.
Un adevăr greu de înţeles.
Moartea ca un sărut.
Canapeaua pe care stă Dumnezeu. Camera de filmat nu a reuşit să Îl surprindă. Cum ar fi putut? Unde se ascunde El de fapt?
Filmul este realizat după un caz real, în memoria Alexiei Gonzales Barros, care a murit în Pamplona în anul 1985 şi actualmente este în proces de canonizare. Şi totuşi, povestea aceasta reală are atât de mult basm în ea... E de fapt ascunsă acolo, în poveste, multă dragoste neînţeleasă.
Poţi să te revolţi în urma acestui film. Pe toată lumea, dar mereu începând cu tine însuţi.
Camino (2008), un film de Javier Fesser (regie şi scenariu), cu 6 premii Goya în 2009, cu o muzică care te topeşte şi cu ceva în plus.
Orice poveste de dragoste are o dimineaţă... dimineaţa de după, când... regreţi toate cuvintele pe care le-ai spus fără să simţi... Pe fundalul filmului am regăsit o baladă a celor de la Dover (Spania).
- Ştergeţi lacrimile, nu poţi începe o aventură aşa!
- O aventură?
- Da. A pleca în aventură înseamnă a fura timp din moarte.
- Dar cum aş putea eu?
- Tu eşti pe drumul cel bun, pentru că ai credinţă! Credinţă în dragoste!
- Da, dar sunt bolnavă...
- Tu nu eşti bolnavă. Tu eşti o persoană care are o problemă. Ca şi mine...
- Şi care este problema ta?
- Ei bine, adevărul este că eu sunt nimic atunci când tu încetezi să te gândeşti la mine... Pentru asta trebuie să profităm de avantaj!
- Dar eu sunt aşa de urâtă!
- Nu mai vorbi prostii, la sfârşitul poveştii vei fi cea mai frumoasă! Deci hai să ne grăbim, căci chiar şi miracolele au nevoie de timp ca să se petreacă.
Pozele selectate sunt din filmul Camino (2008).
Şi totuşi am descoperit, în schimb, un film miracol.
Camino este, dincolo de premii şi de realizarea tehnică, un film care te frământă, te provoacă, îţi cerşeşte timp.
Pentru prima dată am simţit cum o temă dominantă în film (moartea ca show, da, aţi citit bine...) îmi stoarce din mine toată sensibilitatea uitată în planurile mele de viaţă (acum sunt planuri, atunci erau vise) de la vârsta de 11 ani. Te gândeşti mereu la dreptate, corectitudine, cancere inutile, vise spulberate, moarte, lumină şi că există mereu mai multe planuri în care poate fi înţeleasă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa celor ce se ocupă cu suferinţa.
Camino este un film care vrea să te convingă că Biserica romano-catolică greşeşte profund în raportarea la sfinţenia din lume, dar care te face în cele din urmă să înţelegi cum Iisus iubeşte, ţine în braţe şi că suferinţa are un sens care, în lumea neepifanică, ne scapă foarte uşor. - Trebuie să plec. Nu am de ales. - Ştiam de la început că această poveste este o prostie. - Cum poţi să spui asta? Eu nici nu puteam visa la un sfârşit mai frumos ca acesta...
Buzzzuri şi smilies. Noi, cei maturi şi sănătoşi, la asta am ajuns. Dincolo de aceste false chemări pe drumul dragostei conceptualizate prin texte predefinite, există un drum (camino) şi o relaţie. Iisus te cheamă, te cheamă mereu, iar atunci când ai inima de copil vei reuşi să îi răspunzi cu încrederea Cenuşăresei în şansa ei de a iubi până la capăt, cu încrederea lui Mr. Meebles care nu uită niciodată formula magică care transformă lacrima în floare.
Dar suntem oare sănătoşi când predestinăm destine spre sfinţenie numai pentru a ne face norma? Suntem oare sănătoşi când nu ştim să ne lăsăm copiii să zboare spre împliniri pe care le condamnăm pentru că nu înţelegem că şi acolo se ascunde Iisus, în visele lor vii? Mai mult, suntem noi sănătoşi când refuzăm în viaţa aceasta orice sinceritate faţă de cine suntem şi ce visăm? Şi cine suntem noi? Nişte visători fără de aripi, cu fruntea în pământ plini de gelozie că nu am fost atât de tari ca sfinţii la care facem apel (Vrei să mă rog să mori şi tu cu mine?). Nişte condamnaţi la a nu mai crede de mult în visele noastre foste vii, acum moarte, înăbuşite în neputinţe zilnice şi în rugăciuni mereu numai de formă. Şi totuşi, se întâmplă ceva cu noi. Şi în noi se schimbă ceva. Pe obrazul care ar vrea să Îl condamne pe Dumnezeu, pe preoţii Săi, pe mama fetei, pe toţi neputincioşii din poveste, pe acest obraz cade o lacrimă care se transformă într-o floare roşie frumos mirositoare.
Filmul este mai mult decât un film bun. Este cel mai bun pe care l-am văzut în acest an şi îmi stă în minte de mult timp. Camino moare pe versurile Cenuşăresei şi pe muzica lui Tschaikovski (Valsul din Frumoasa din Pădurea Adormită) şi mori şi tu puţin cu ea.
Descoperire.
Dragoste fără timp.
Evadare.
Libertate e un dar din partea unui mic prieten.
Rugăciunea poate fi atât de simplă.
Frică, adânc, rece. Regulă.
Cenuşăreasa fuge. Face parte din poveste, dar dincolo de poveste, ea transmite o speranţă vie.
Fecioara Maria între puf de pernă şi mult vis.
Amintiri + o chitară = o recuperare obligatorie.
E mult mai simplu să fii oficial decât sa fii tu însuţi.
Aşteptare.
A înmormânta pe cineva e ca atunci când pui o carte în bibliotecă.
Un final în alb.
Despărţire, neînţelegere.
Un adevăr greu de înţeles.
Moartea ca un sărut.
Canapeaua pe care stă Dumnezeu. Camera de filmat nu a reuşit să Îl surprindă. Cum ar fi putut? Unde se ascunde El de fapt?
Filmul este realizat după un caz real, în memoria Alexiei Gonzales Barros, care a murit în Pamplona în anul 1985 şi actualmente este în proces de canonizare. Şi totuşi, povestea aceasta reală are atât de mult basm în ea... E de fapt ascunsă acolo, în poveste, multă dragoste neînţeleasă.
Poţi să te revolţi în urma acestui film. Pe toată lumea, dar mereu începând cu tine însuţi.
Camino (2008), un film de Javier Fesser (regie şi scenariu), cu 6 premii Goya în 2009, cu o muzică care te topeşte şi cu ceva în plus.
Orice poveste de dragoste are o dimineaţă... dimineaţa de după, când... regreţi toate cuvintele pe care le-ai spus fără să simţi... Pe fundalul filmului am regăsit o baladă a celor de la Dover (Spania).
- Ştergeţi lacrimile, nu poţi începe o aventură aşa!
- O aventură?
- Da. A pleca în aventură înseamnă a fura timp din moarte.
- Dar cum aş putea eu?
- Tu eşti pe drumul cel bun, pentru că ai credinţă! Credinţă în dragoste!
- Da, dar sunt bolnavă...
- Tu nu eşti bolnavă. Tu eşti o persoană care are o problemă. Ca şi mine...
- Şi care este problema ta?
- Ei bine, adevărul este că eu sunt nimic atunci când tu încetezi să te gândeşti la mine... Pentru asta trebuie să profităm de avantaj!
- Dar eu sunt aşa de urâtă!
- Nu mai vorbi prostii, la sfârşitul poveştii vei fi cea mai frumoasă! Deci hai să ne grăbim, căci chiar şi miracolele au nevoie de timp ca să se petreacă.
Pozele selectate sunt din filmul Camino (2008).
marți, 22 iunie 2010
Tu
Lasă, dacă nu iubeşti
cuvintele să îngheţe, nerostite
chiar dacă nu vei înţelege până la moarte, crede-mă
oricine ai fi, eşti nepreţuit
o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,
îndumnezeind
a deschis cerurile până la ultima suflare
ca tu să primeşti în potirul
inimii tale - cum cerul
nu poate cuprinde, nici spune
ca tu să înveţi să nu mai
mori, niciodată
(Daniel Turcea, Tu, vol. Poeme de dragoste - postume)
Un gând venit după o lectură de seară mi-a confirmat că această poezie a lui Daniel Turcea spune esenţialul despre creştinism. Dar ce înseamnă a spune esenţialul despre creştinism acum, când toţi fug de esenţe şi se ascund în spectacol, când nimeni nu mai cere viaţă, ci numai hrană, când nimeni nu mai cere iubire, ci numai dorinţe.
Esenţialul despre creştinism înseamnă din punctul meu de vedere posibilitatea de a simţi dincolo de cuvinte întâlnirea cu Dumnezeu şi învierea ta (ca tu să înveţi să nu mai mori niciodată). În timpul lui Eminescu esenţial era să înveţi să mori (Odă în metru antic), acum esenţial este să învăţăm să nu mai murim. E parcă timpul cel mai potrivit pentru o astfel de lecţie de dincolo de moarte.
Dar cum se poate învăţa o astfel de lecţie? După modelul cerului şi al potirului din centrul sufletului şi al cosmosului, prin tăcerea inimii şi prin dragostea neomenească a lui Dumnezeu. Reciteşte poezia ca pe un imn de independenţă adevărată a omului în faţa propriilor limitări la care lumea neînviată îl subjugă pe om: eşti nepreţuit, nu ai preţ, omule, spune cerul, pentru că m-am deschis şi pentru că m-am născut în inima ta, o nouă iesle cosmică, un nou altar.
A spune te iubesc înseamnă a spune tu nu vei mai muri niciodată (Pr. Dumitru Stăniloae). Şi nu se referă la victoria memoriei în faţa timpului, ci se referă la iubirea din a cărei răstiginre se naşte învierea. Atât de mult a fost iubit omul, încât i s-a dat posibilitatea învierii. Orice netrăire a acestui adevăr este gheaţă, nerostire, orice vorbire fără de experienţă este minciună. Restul eşti numai Tu. Tu însuţi în faţa Adevărului. Adevărat a înviat!
P.S. Trebuie să recunosc că atunci când am început acest jurnal epifanic m-am gândit la volumul lui Daniel Turcea, Epifanie (1978), un volum lecţie despre creştinism, om şi Dumnezeu. Recitirea lui acum mi-a născut un imbold în minte, de a cita din când în când pe acest blog din poeziile lui, mai ales că nu este cunoscut mai deloc în România, deşi are poate cea mai frumoasă poezie religioasă. Cred că este un lucru bun, dar nu se va întâmpla decât în acord cu propriile mele tăceri şi vorbiri.
cuvintele să îngheţe, nerostite
chiar dacă nu vei înţelege până la moarte, crede-mă
oricine ai fi, eşti nepreţuit
o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,
îndumnezeind
a deschis cerurile până la ultima suflare
ca tu să primeşti în potirul
inimii tale - cum cerul
nu poate cuprinde, nici spune
ca tu să înveţi să nu mai
mori, niciodată
(Daniel Turcea, Tu, vol. Poeme de dragoste - postume)
Un gând venit după o lectură de seară mi-a confirmat că această poezie a lui Daniel Turcea spune esenţialul despre creştinism. Dar ce înseamnă a spune esenţialul despre creştinism acum, când toţi fug de esenţe şi se ascund în spectacol, când nimeni nu mai cere viaţă, ci numai hrană, când nimeni nu mai cere iubire, ci numai dorinţe.
Esenţialul despre creştinism înseamnă din punctul meu de vedere posibilitatea de a simţi dincolo de cuvinte întâlnirea cu Dumnezeu şi învierea ta (ca tu să înveţi să nu mai mori niciodată). În timpul lui Eminescu esenţial era să înveţi să mori (Odă în metru antic), acum esenţial este să învăţăm să nu mai murim. E parcă timpul cel mai potrivit pentru o astfel de lecţie de dincolo de moarte.
Dar cum se poate învăţa o astfel de lecţie? După modelul cerului şi al potirului din centrul sufletului şi al cosmosului, prin tăcerea inimii şi prin dragostea neomenească a lui Dumnezeu. Reciteşte poezia ca pe un imn de independenţă adevărată a omului în faţa propriilor limitări la care lumea neînviată îl subjugă pe om: eşti nepreţuit, nu ai preţ, omule, spune cerul, pentru că m-am deschis şi pentru că m-am născut în inima ta, o nouă iesle cosmică, un nou altar.
A spune te iubesc înseamnă a spune tu nu vei mai muri niciodată (Pr. Dumitru Stăniloae). Şi nu se referă la victoria memoriei în faţa timpului, ci se referă la iubirea din a cărei răstiginre se naşte învierea. Atât de mult a fost iubit omul, încât i s-a dat posibilitatea învierii. Orice netrăire a acestui adevăr este gheaţă, nerostire, orice vorbire fără de experienţă este minciună. Restul eşti numai Tu. Tu însuţi în faţa Adevărului. Adevărat a înviat!
P.S. Trebuie să recunosc că atunci când am început acest jurnal epifanic m-am gândit la volumul lui Daniel Turcea, Epifanie (1978), un volum lecţie despre creştinism, om şi Dumnezeu. Recitirea lui acum mi-a născut un imbold în minte, de a cita din când în când pe acest blog din poeziile lui, mai ales că nu este cunoscut mai deloc în România, deşi are poate cea mai frumoasă poezie religioasă. Cred că este un lucru bun, dar nu se va întâmpla decât în acord cu propriile mele tăceri şi vorbiri.
duminică, 23 mai 2010
Iertare
Azi şi ieri am simţit cât de dulce este iertarea.
De acum înainte totul depinde de mine.
Bucurie şi zbor, înfruntare şi schimbare, tristeţe şi speranţă, multă căldură. Iar pacea din ochii lui m-a copleşit. O pace care şi acum simt cum îmi învăluie mintea.
Am aflat ceva nou. Cu adevărat nou, în viaţa mea: că există iertare.
P.S.: Să fie oare o coincidenţă că totul s-a petrecut de ziua Cincizecimii? Nu cred, nu se poate...
De acum înainte totul depinde de mine.
Bucurie şi zbor, înfruntare şi schimbare, tristeţe şi speranţă, multă căldură. Iar pacea din ochii lui m-a copleşit. O pace care şi acum simt cum îmi învăluie mintea.
Am aflat ceva nou. Cu adevărat nou, în viaţa mea: că există iertare.
P.S.: Să fie oare o coincidenţă că totul s-a petrecut de ziua Cincizecimii? Nu cred, nu se poate...
joi, 29 aprilie 2010
Reciprocitate
Dragostea nu are hotar. Ea este adâncul de nepătruns al inimii.
Credinţa este mereu reciprocă şi fără ea dragoste nu există. Când iubeşti crezi că poţi schimba lumea, prin celălalt, cu puterea acelor două adâncuri de nepătruns unite în aceeaşi speranţă. Şi dacă tu crezi în Dumnezeu, Acel Dumnezeu Care crede şi El în tine, toată simetria cerută de matematică se risipeşte într-o topire plină de putere.
Un gând inspirat din cântecul lui Jean Jacques Juven.
Am ascultat acest cântec prima oară în primăvara lui 2007. De atunci gândul despre reciprocitate se naşte şi creşte în mintea mea obsesiv. Ce este reciprocitatea aceasta alarmantă între credinţa mea în El şi credinţa Lui în mine? Poate doar un semn firesc de dragoste.
P.S. Căci se zice că Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele.
(Φασὶ γὰρ άλλήλων εἶναι παραδείγματα τὸν θεὸν κὰι τὸν άνθώπον...)
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 13, PG 91, 1113B
Credinţa este mereu reciprocă şi fără ea dragoste nu există. Când iubeşti crezi că poţi schimba lumea, prin celălalt, cu puterea acelor două adâncuri de nepătruns unite în aceeaşi speranţă. Şi dacă tu crezi în Dumnezeu, Acel Dumnezeu Care crede şi El în tine, toată simetria cerută de matematică se risipeşte într-o topire plină de putere.
Un gând inspirat din cântecul lui Jean Jacques Juven.
Am ascultat acest cântec prima oară în primăvara lui 2007. De atunci gândul despre reciprocitate se naşte şi creşte în mintea mea obsesiv. Ce este reciprocitatea aceasta alarmantă între credinţa mea în El şi credinţa Lui în mine? Poate doar un semn firesc de dragoste.
P.S. Căci se zice că Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele.
(Φασὶ γὰρ άλλήλων εἶναι παραδείγματα τὸν θεὸν κὰι τὸν άνθώπον...)
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 13, PG 91, 1113B
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
