Camino

Nu mă aşteptam la prea multe de la un film spaniol cu tentă religioasă despre suferinţă atunci când am ales să mă duc la Festivalul Filmului European de la Bucureşti şi să văd Camino. Recunosc, la început mi-a fost teamă de subiect, să nu cumva să ajung să reconştientizez neputinţa mea în faţa unei astfel de teme: suferinţa ca dar. Cine poate să o asume până la capăt?

Şi totuşi am descoperit, în schimb, un film miracol.

Camino este, dincolo de premii şi de realizarea tehnică, un film care te frământă, te provoacă, îţi cerşeşte timp.

Pentru prima dată am simţit cum o temă dominantă în film (moartea ca show, da, aţi citit bine...) îmi stoarce din mine toată sensibilitatea uitată în planurile mele de viaţă (acum sunt planuri, atunci erau vise) de la vârsta de 11 ani. Te gândeşti mereu la dreptate, corectitudine, cancere inutile, vise spulberate, moarte, lumină şi că există mereu mai multe planuri în care poate fi înţeleasă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa celor ce se ocupă cu suferinţa.

Camino este un film care vrea să te convingă că Biserica romano-catolică greşeşte profund în raportarea la sfinţenia din lume, dar care te face în cele din urmă să înţelegi cum Iisus iubeşte, ţine în braţe şi că suferinţa are un sens care, în lumea neepifanică, ne scapă foarte uşor. - Trebuie să plec. Nu am de ales. - Ştiam de la început că această poveste este o prostie. - Cum poţi să spui asta? Eu nici nu puteam visa la un sfârşit mai frumos ca acesta...

Buzzzuri şi smilies. Noi, cei maturi şi sănătoşi, la asta am ajuns. Dincolo de aceste false chemări pe drumul dragostei conceptualizate prin texte predefinite, există un drum (camino) şi o relaţie. Iisus te cheamă, te cheamă mereu, iar atunci când ai inima de copil vei reuşi să îi răspunzi cu încrederea Cenuşăresei în şansa ei de a iubi până la capăt, cu încrederea lui Mr. Meebles care nu uită niciodată formula magică care transformă lacrima în floare.

Dar suntem oare sănătoşi când predestinăm destine spre sfinţenie numai pentru a ne face norma? Suntem oare sănătoşi când nu ştim să ne lăsăm copiii să zboare spre împliniri pe care le condamnăm pentru că nu înţelegem că şi acolo se ascunde Iisus, în visele lor vii? Mai mult, suntem noi sănătoşi când refuzăm în viaţa aceasta orice sinceritate faţă de cine suntem şi ce visăm? Şi cine suntem noi? Nişte visători fără de aripi, cu fruntea în pământ plini de gelozie că nu am fost atât de tari ca sfinţii la care facem apel (Vrei să mă rog să mori şi tu cu mine?). Nişte condamnaţi la a nu mai crede de mult în visele noastre foste vii, acum moarte, înăbuşite în neputinţe zilnice şi în rugăciuni mereu numai de formă. Şi totuşi, se întâmplă ceva cu noi. Şi în noi se schimbă ceva. Pe obrazul care ar vrea să Îl condamne pe Dumnezeu, pe preoţii Săi, pe mama fetei, pe toţi neputincioşii din poveste, pe acest obraz cade o lacrimă care se transformă într-o floare roşie frumos mirositoare.

Filmul este mai mult decât un film bun. Este cel mai bun pe care l-am văzut în acest an şi îmi stă în minte de mult timp. Camino moare pe versurile Cenuşăresei şi pe muzica lui Tschaikovski (Valsul din Frumoasa din Pădurea Adormită) şi mori şi tu puţin cu ea.



Descoperire.



Dragoste fără timp.



Evadare.



Libertate e un dar din partea unui mic prieten.



Rugăciunea poate fi atât de simplă.



Frică, adânc, rece. Regulă.



Cenuşăreasa fuge. Face parte din poveste, dar dincolo de poveste, ea transmite o speranţă vie.



Fecioara Maria între puf de pernă şi mult vis.



Amintiri + o chitară = o recuperare obligatorie.



E mult mai simplu să fii oficial decât sa fii tu însuţi.



Aşteptare.



A înmormânta pe cineva e ca atunci când pui o carte în bibliotecă.



Un final în alb.



Despărţire, neînţelegere.



Un adevăr greu de înţeles.



Moartea ca un sărut.



Canapeaua pe care stă Dumnezeu. Camera de filmat nu a reuşit să Îl surprindă. Cum ar fi putut? Unde se ascunde El de fapt?



Filmul este realizat după un caz real, în memoria Alexiei Gonzales Barros, care a murit în Pamplona în anul 1985 şi actualmente este în proces de canonizare. Şi totuşi, povestea aceasta reală are atât de mult basm în ea... E de fapt ascunsă acolo, în poveste, multă dragoste neînţeleasă.

Poţi să te revolţi în urma acestui film. Pe toată lumea, dar mereu începând cu tine însuţi.

Camino (2008), un film de Javier Fesser (regie şi scenariu), cu 6 premii Goya în 2009, cu o muzică care te topeşte şi cu ceva în plus.

Orice poveste de dragoste are o dimineaţă... dimineaţa de după, când... regreţi toate cuvintele pe care le-ai spus fără să simţi... Pe fundalul filmului am regăsit o baladă a celor de la Dover (Spania).



- Ştergeţi lacrimile, nu poţi începe o aventură aşa!
- O aventură?
- Da. A pleca în aventură înseamnă a fura timp din moarte.
- Dar cum aş putea eu?
- Tu eşti pe drumul cel bun, pentru că ai credinţă! Credinţă în dragoste!
- Da, dar sunt bolnavă...
- Tu nu eşti bolnavă. Tu eşti o persoană care are o problemă. Ca şi mine...
- Şi care este problema ta?
- Ei bine, adevărul este că eu sunt nimic atunci când tu încetezi să te gândeşti la mine... Pentru asta trebuie să profităm de avantaj!
- Dar eu sunt aşa de urâtă!
- Nu mai vorbi prostii, la sfârşitul poveştii vei fi cea mai frumoasă! Deci hai să ne grăbim, căci chiar şi miracolele au nevoie de timp ca să se petreacă.

Pozele selectate sunt din filmul Camino (2008).