Dezintoxicare

De fiecare dată când orizontul se întunecă, de fiecare dată când şansele de a reuşi pălesc, de fiecare dată când îţi dai seamnă că nu există nicio cale de ieşire, atunci începi să simţi cum întreaga lume se contractă în tine, că reuşeşti să strângi toate conflictele exteriorului în moalele pieptului tău, că acolo, în tine, şi numai în tine, se găsesc ascunse infamele secrete ale supravieţuirii în faţa nereuşitei...

Şi totuşi zilele trec, de fiecare dată parcă mai repede, mai grăbite, pentru că timpul nu ne mai ajunge. Nu mai avem timp nici să reuşim, nici să eşuăm. Pentru că nu mai ştim să preţuim secunda ce trece, aşa cum este ea, atât cât este ea. Cu sinceritatea ei, ca o lacrimă ce se scurge pe obraz şi nu se vede. Adeseori o considerăm iluzie. Ştim că ne minţim, dar ne e frică de noi înşine, mergem înainte, păcălindu-ne. După un timp mersul se transformă în fugă. Fugim de noi, ca şi cum ar fi posibil...

Trec anii aşa de repede, gândim în proiecte, revendicăm idei, căutăm bani pentru a cheltui mai mult şi pentru a căuta mai mult, ca o foame de nemulţumire, ca o sete de neîmplinire. Trec toate pe lângă noi şi nu vedem nimic. Pentru că esenţialul nu stă în ceea ce facem, ci în ceea ce suntem. În ceea ce mai suntem. Nişte copii grăbiţi să înţelegem ce înseamnă să fii adult. Copii mai mult sau mai puţin inocenţi ce se joacă pe degete cu gloanţe de iluzii.

În timpul din urmă nu va mai fi timp. Va fi numai fugă de timpul ce trece, fugă pentru timpul în care poţi respira în pace.

Suntem dependenţi cu toţii de timp, ne băgăm în vene siringi înfundate cu timp diluat, soluţie infectă de non-autenticitate, pentru simpla senzaţie de a nu fi, măcar pentru un timp, inutili. Şi totul, în final, doare...

Fiecare Liturghie şterge această lacrimă a inutilităţii din noi şi ne face părtaşi la timpul cu adevărat bun. Acolo, adevărat laborator de dezintoxicare faţă de drogul inutilităţii, înţelegem că suntem fii ai lui Dumnezeu, nu ai timpului ce nu ne-ajunge niciodată. În lume fugim de jertfe pure, de acte pure, de materie pură. În Liturghie, însă, totul este dar de timp bun, ce nu trece şi nu se termină. Îl numim veşnicie. Pentru că e atât de aproape de noi. Vecinicie - vecinătate. Atât de aproape de noi...

Suntem ceea ce ne împlineşte. Timpul dependenţei demente nu ne împlineşte decât în moarte. Timpul din Liturghie - veşnicia, timp al jertei şi al învierii, numai acela ne linişteşte foamea de timp, cu acea cuminecătură de veşnicie ce ne redă copilăria cea bună, din care nu se iese.

P.S. Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Matei 19:14.

E bine?

Nu-mi vine a crede. Înţeleg întrebarea, dar nu pot desluşi cuvintele. Pereţii se învârt în jurul meu ca o roată uriaşă ce-i ridică pe turişti deasupra oraşului, la înălţimi înspăimântătoare, şi îi lasă acolo agăţaţi pe o bancă rece, pironiţi în lemn cu propria frică, sus, deasupra tuturor.

- E bine să iubeşti?

Mă uit în ochii lui şi încerc să nu îl judec pentru o astfel de întrebare. Trăieşte într-o lume în care fiinţa lui trebuie să treacă proba de foc a lui trebuie, a lui e bine?... şi nimeni nu-i dă şansa aceasta. Acasă nimeni nu-i arată cum se iubeşte. Ai lui sunt plecaţi de mult şi departe pentru banii care nu sunt niciodată suficienţi. La şcoală, e un om mic judecat de alţii, un educabil, un pion în listele cu statistici ale celor care ar trebui să răspundă la astfel de întrebări. Timpul pentru el este deja o amară aşteptare a unui mare nimic.

Pe moment nu ştiu ce să-i răspund. Îmi vin în minte, pe rând, titlul unei cărţi, finalul unui film, o rugăciune din Liturghie. Nu ştiu cât de bine este să iubeşti, dar ştiu cât de rău este să nu iubeşti cum trebuie.

Şi cum nu trebuie iubit, atunci?... mă întreb eu înainte de a rosti primul cuvânt. Trebuie să iubeşti fără să devorezi, fără să te hrăneşti din fiinţa aceluia care îngrădită în iubirea ta, se sufocă cu noxele egoismului nostru. Trebuie să iubeşti astfel încât nimic să nu mai trebuiască. Trebuie să iubeşti fără să negociezi cu iubirea ta un preţ de iubire care să potolească, mereu pentru puţin timp, propria foame de iubire. Trebuie să iubeşti ca şi cum nu ai exista decât în iubire. Trebuie să iubeşti ca o lumină ce refuză să fie întuneric. Trebuie să iubeşti fără să pui preţ, fără să ceri certificate de garanţie. Cine pune preţ, cine face negoţ de iubire, şi - cât de mult facem asta zi de zi...- acela nu mai iubeşte, ci se iubeşte. Trebuie să iubeşti ca o aşteptare. Iubirea e o aşteptare a unei împliniri viitoare. În iubire, limitele noastre fixe - adevărate fixaţii de neputinţă - nu sunt determinări nevinovate, ci din contră, determinări pline de vina de a fi prea puţin iubitori şi prea mult temători în iubire. În iubire tot ceea ce nu putem e doar etapă spre un mai mult. Spre restul pe care azi nu putem să îl iubim.

Dacă nu iubeşti, rămâi singur. Şi doare. Şi când iubeşti doare. Dar nu eşti singur.

- Da, e bine. Şi să nu uiţi că atunci când iubeşti, faci echipă bună cu îngerii lui Dumnezeu.

P.S.: ...Vino, Cel singur la cel singur, pentru că singur sunt, precum vezi!
Vino, Cel ce m-ai despărţit de toate  şi m-ai făcut singur pe pământ,
Vino, Cel ce Tu Însuţi Te-ai făcut dorinţă (pothos) întru mine şi m-ai făcut să te doresc (pothein) pe Tine, Cel cu totul neapropiat!
Vino, Răsuflarea şi Viaţa mea...

Sf. Simeon Noul Teolog, Rugăciune..., SC 156, pp. 150-154.
(Trad. diac. Ioan I. Ică jr., Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri III, Deisis, Sibiu, p. 50.)

Colind

Lumea pe care Dumnezeu a creat-o e o lume care se inventează pe sine însăşi. Care se caută pe sine, însumând în sine toate erorile, ezitările şi ratările unui astfel de proiect numit: libertate.

Răul din lume nu este o problemă, el este o luptă. Devine o problemă atunci când nu mai există luptă.

Dumnezeu îndumnezeieşte numai ceea ce omul umanizează.

P.S. Doamna Dumitrescu. Etajul trei. Cântam în mijlocul bolnavilor, din nou în acelaşi spital. Salon după salon, colind după colind, şi îmi părea rău că în ritmul infernal al vieţii noastre atât de simple, nu găsim şi alt prilej de a ajunge acolo decât atunci când El Se naşte. Cântecele treceau, clipele treceau, unii plângeau, alţii se uitau la noi şi nu înţelegeau. Toţi erau vinovaţi de a fi neputincioşi, prea neputincioşi, prea umani, prea bătrâni. Dânsa era acolo, lângă soţul ei bolnav în ultima fază de ciroză. El era atât de galben. Ea atât de albă. Cu o mână pe obraz, atât de fină, atât de muncită, stătea în picioare. Cu ochii pironiţi în ochii mei. Nu în pământ. Fără nicio senzaţie de ruşine sau de neputinţă. Totul era atât de firesc. În plin stadion de suferinţă, vedeam în felul în care stătea dreaptă lângă uşă pacea din faţa morţii, împăcarea şi mulţumirea lui Dumnezeu în noi. Îmi spune: Mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceşti 62 de ani. Suntem căsătoriţi de 62 de ani şi parcă ieri ne-am căsătorit. Are bucurie în ochi şi pace în cuvinte. Mă ţine de mână şi încep să înţeleg cum o viaţă întreagă poate fi o bucurie. Îmi revine în minte matematica vieţii fericite: 62 de ani din 80 sunt practic toată viaţa. Cei mai fericiţi ani înseamnă în pacea finală - practic - toată viaţa. De fapt totul. Îmi spune cum se roagă pentru el şi cum alte cuvinte nu îi vin în minte decât mulţumire. Mulţumire pentru toţi aceşti ani. Rămânem singuri pe hol. Toţi colindătorii au terminat etajul şi au plecat. Îmi aduce aminte de o doamnă preoteasă văduvă dintr-un sat din Apuseni, care îmi povestea la fel despre viaţa ei şi despre soţul ei preot. Cumva ochii oamenilor împăcaţi cu Dumnezeu seamănă. Au pacea Lui. I-am luat numărul de telefon. Am mai stat un timp împreună, povestindu-mi despre Crăciunurile cu cei mici. Copiii lor. Nu o întreb unde sunt. Fiecare primeşte din suferinţă şi din bucurie atât cât poate duce. Ies din spital şi îmi dau seama că viaţa nu este o loterie, nu este un destin hărăzit aiurea cu noroc sau nenoroc, abundenţă sau nereuşită. Este pur şi simplu viaţă. Cu bucurie şi necazuri, naştere şi moarte. Dacă viaţa e trăită cu Dumnezeu, viaţa devine o rugăciune de mulţumire.


În seara asta m-am hotărât să o sun.

Secunde

1. Un om merge într-o direcţie bună numai dacă are binecuvântare. Continuă în bine numai dacă munceşte, dacă perseverează. Inerţia anulează binecuvântarea.

2. Învăţăm imitând. Cine primeşte harul de a fi imitat, devine purtător de creaţie, părinte. Fără acest har, nu putem gândi liber.

3. Privirea omului dialoghează mereu cu sinele său. Ca într-o oglindă.

4. Greutate, nume de ispită.

5. Avem lumânări aprinse pentru a da lumină cuvintelor de rugăciune. Pentru a lumina conştiinţa.

6. Se luminează ochii şi se înalţă mintea. Haina de sărbătoare a trupului este icoana sărbătorii sufletului din trup.

7. Duminica după-amiază te poţi urca în vârful muntelui. De acolo vorbeşti cu lumea de sus.

8. Un om între stele. Mai multe decât putem vedea în mod obişnuit. Numai omul este stea cu putere. Luminătorul cel tainic. La Crăciun s-a arătat stea pe cer. Semnul Dumnezeului devenit Om. Stea în cer, stea pe pământ.

9. Fără lumina soarelui, munca noastră e săracă. În egoism nu există răsplată.

10. Fără comuniune, munca noastră e şi mai săracă. Ajungem să fim frustraţi că muncim degeaba.

11. Fiecare creşte în maturitate pe măsură ce creşte în rugăciune.

12. Sufletul e ca o chilie. E foarte simplu. Şi e fericit numai dacă simte parfum de flori.

13. Se pleacă la drum. Schimbare şi regăsire. Când urcăm un munte, căutăm de fapt un sens vieţii noastre. Fără să ne dăm seama, ne întâlnim cu cerul mai înainte de a pleca la drum.

14. Alergăm după modele. În mijlocul intersecţiilor este periculos. Acolo viaţa e expusă din toate părţile, dar numai acolo se întâlnesc adevăratele modele.

15. Mulţumesc: cea mai scurtă poezie din lume.

16. Nimeni nu e actor de revelaţie. Tot ceea ce descoperim, de fapt ni se dă. Viaţa nu e teatru. Viaţa e realitate.

17. Lumina vine mereu de sus. Omul este singura fiinţă care se poate uita în sus. Singura care caută conştient lumina de sus.

18. Oamenii când urcă un munte nu se mai uită înapoi decât atunci când ajung în vârf. Când te schimbi, trebuie să îţi asumi neîntoarcerea înapoi. Pentru unii e poruncă, pentru alţii aventură, pentru toţi realitate. Întoarcerea înapoi mai înainte de vreme este împietrire (Facere 19:26).

19. O îmbrăţişare bună nu te stânjeneşte, nu te sugrumă, nu te distruge. Îmbrăţişarea cea bună este iubire fără devorare. O iubire care hrăneşte.

20. O viaţă avem, o călătorie. Un singur bagaj de care nu ne despărţim niciodată şi care prea greu fiind face călătoria un chin. Păcatul e ca un bagaj. Îl faci, îl cari cu tine.

21. Niciodată nu suntem singuri.

22. Regăsim ceea ce iubim. Iubirea nu se pierde niciodată.

23. Îmbrăţişarea în fugă: îl prindem pe cel de lângă noi, îl oprim, îi explicăm ce-i viaţa şi îl rugăm să nu ne uite. Se numeşte: vânătoare de oameni.

24. Binele se organizează. Se construieşte. Nu vine de la sine. Pentru el munceşti, te lupţi. Asceza înseamnă om construit în bine.

25. Genunchi răniţi - lumină.

26. Când primim ceva, facem de fapt o promisiune: să dăm înapoi mai mult.

27. Ochii caută mereu sensuri şi întâlniri.

28. Când alergăm nu vedem totul. Dar dacă eşti atlet bun, nu mai trebuie să vezi chiar totul.

29. Omul model - ceea ce noi căutăm disperaţi azi - e o direcţie împlinită.

30. Este atâta libertate în rugăciune. Numai în rugăciune.

31. Vechi şi Nou. Vechiul priveşte mereu spre Răsărit, Noul spre Apus. Mereu se întâmplă aşa.

32. Cine se roagă îi învaţă pe cei din jurul său - fără să folosească niciun cuvânt - să se roage. E ca o floare al cărei parfum merge din ochi în ochi.

33. O mână pe creştet. Mamă şi fiu. În legătura dintre ei stă toată viaţa noastră.

34. Nu există nu se poate.

35. Moartea e o virgulă. Niciodată un punct.

36. Viaţa ca procesiune. Asta se găseşte numai în Ortodoxie.

37. Cărbunele aprins al vieţii: munca în comuniune.

38. În Ortodoxie graniţa dintre cer şi pământ este o ficţiune.

39. Creştere şi scădere. Viaţa noastră este o continuă minune, în care nimic nu se epuizează.

40. Împacă-te cu neputinţa ta.

P.S.: MNŢR, ianuarie 2012. Frânturi de realitate, hârtii alb-negru, puse pe pereţi ca într-o expoziţie, o singură stare. Aceeaşi. Bine ai venit acasă! Acolo unde harul te face din orfan al lui Dumnezeu, fiu înfiat. 40 de frânturi de realitate, ca nişte secunde prinse în sala goală. Acolo unde simţi că acasă este numai cerul.

Roagă-te

O altă poveste: Un bogat fără de nume se bucură de viaţă, în belşug, în petrecere şi în risipă. La poarta sa, un sărac, pe nume Lazăr, stă bolnav, plini de răni linse de câinii străzii, dorind să se sature şi el măcar puţin din firimiturile care cad de la masa bogatului. Şi unul şi celălalt mor. Unul ajunge în iad, celălalt în sânul lui Avraam. Din conversaţia dintre bogatul fără de nume şi Avraam se înţelege că între unii (cei din rai) şi ceilalţi (cei din iad) este o prăpastie de netrecut.

Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. (Luca 16:26)

Şi bogatul fără de nume şi săracul cu nume suntem noi. Cele două părţi ale conştiinţei noastre. Una plină de putere, dar golită de conţinut. A doua plină de sens, dar prinsă în logica foamei şi a vindecării amânate. Bogăţie şi sărăcie, hrană şi foame, porfiră şi vison versus răni şi puroi. Această prăpastie dintre noi şi voi, dintre unii şi ceilalţi, dintre rai şi iad este prăpastia care separă puterea din noi de speranţa din noi. Trăim viaţa celor doi din pildă în fiecare zi. Dintr-o postură, sau dintr-alta, îl condamnăm pe celălalt, condamnându-ne de fapt, de fiecare dată, tot pe noi înşine. Ca o minţire de sine. Prăpastia de netrecut există, nu trece puterea, nu trece liniştea. Dar cuvintele trec. Se poate vorbi peste abisul prăpastiei. Cuvintele ce trec în zbor peste  prăpastia din noi sunt gândurile pline de raţiune adevărată care dau sens existenţelor. Şi emoţiilor. Cuvânt înseamnă relaţie. Există relaţie, există cuvinte, există raţiune. Aşa se naşte credinţa. Din trecerea plină de sens a prăpastiei întărite în noi înşine.

Şi unul şi celălalt mor. Şi când mor ei, noi trăim iadul din noi şi prăpastia din noi ca o realitate atât de crudă, rece şi fierbinte, încât uităm că suntem de fapt divizaţi şi condamnaţi de noi înşine la pedeapsa de a repeta aceleaşi greşeli, de a contempla aceeaşi prăpastie.

Şi unul şi celălalt mor. Dar vor învia la sfârşit. Şi se vor întâlni. Şi se vor îmbrăţişa cu lacrimi de foc.

Povestea merge mai departe. Bogatul fără de nume îi cere lui Avraam să-l învie mai înainte de vreme pe Lazăr, să facă un semn, să-l trimită la cei cinci fraţi ai săi, să le arate semnul, prăpastia, destinul şi să îi convertească la altceva. Răspunsul vine prompt: o lege este dată. Cine nu respectă legea, nu vede nici învierea!

Cerem semne, semn că suntem în iadul din noi şi vrem să depăşim limitele strâmte ale neputinţelor noastre. Credem că puterea noastră e dincolo şi că ajungem la ea prin auto-depăşire. Greşit. Puterea de a ne schimba stă în noi. Cei cinci fraţi sunt cele cinci simţuri ale trupului. Trupul cere semne. Deşi are o constituţie a lui, o lege după care îşi ghidează drumul şi chemarea, el nu vede minunea naturalului, şi cere o minune a supranaturalului. Nu vede legea din noi, pe care dacă nu o trăim, nici învierea nu ne poate da mai mult decât dă un semn: o atingere într-o lume orbită. Viaţa noastră este o continuă înţelegere a legii din noi, a felului în care ar trebui să trăim şi a sensului cuvintelor. Prăpastia din noi este generată în parte şi de prăpastia dintre ceea ce înţelegem şi ceea ce trăim.

Iadul este neputinţa de a te înţelege pe tine însuţi. O orbire generalizată. Nu întâmplător iadul e întuneric.

P.S.: Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi aşa cum trebuie.

Poveste de iubire

În lumina serii, feţele lor se uneau într-un crez. Se iubeau cu o forţă inegală. El cu putere, Ea cu frică, căci încă nu ştia să iubească. Oamenii nu mai au azi acest crez, dar a iubi se învaţă. E simplu şi tulburător. Un adevăr rostit atunci de El şi uitat azi de mulţi. În grădina lor, El o chema pe Ea la lecţia iubirii şi o învăţa să iubească mereu ca o gustare dintr-un fruct ce se face pe zi ce trece tot mai proaspăt şi mai dulce. Seară de seară, atingerea lor, mereu incompletă şi mereu beată de iubire, le arăta lor un sens mai mare, mereu mai mult, ca o pregătire pentru un examen ce părea a se amâna la nesfârşit. Un examen ca o stare, o pasiune pentru eternitate.

Şi totuşi examenul iubirii lor venea tacit mereu, secundă de secundă, ca o răsuflare pe marginea prăpastiei. În lumina unei seri, teama de a iubi numai aşa cum o învăţa El a condus-o pe Ea la o primă renunţare. La o revoltă. Şi apoi la însingurare. Şi ulterior la aventură. O aventură în a inventa iubirea. E oare posibil? Ea credea atunci că e posibil.

Şi din îmbrăţişarea lor, Ea a hotărât să plece. Să înveţe singură să iubească, căci ştia că puterea asupra lumii şi a vieţii stă în felul în care iubeşti, seduci şi cucereşti. A plecat într-o ţară fără de nume, Ea neavând acum niciun nume, singură, fără de casă, fără de acasă. A conştientizat rapid şi greşeala şi iluzia. Dar era prea târziu. Şi dintr-un orgoliu care macină sufletul până la desfigurare, şi-a propus să uite chipul iubitului ei profesor de iubire.

Nu a trecut mult şi din amintirea serilor petrecute împreună, a lecţiilor lui de iubire, a îmbrăţişării dătătoare de sens, nu a mai rămas decât un dor inconştient însoţit de o senzaţie profundă de sugrumare interioară. O suferinţă nerostită, o căutare fără scop şi fără conţinut, o pierdere de putere, de energie şi de viaţă. O îmbătrânire la nesfârşit, o iluzie trăită univoc, o suită de respiraţii pierdute fără sens.

În ţara uitării, ţară fără de nume, s-a trezit singură, neiubită, pierdută şi victimă a propriilor ei iluzii. Lecţia iubirii s-a transformat într-o lecţie a supravieţuirii pentru nimic, un nimic al cărui cost rivaliza cu însuşi preţul vieţii. Dacă şi acest preţ există... O nouă iluzie, o nouă respiraţie fără sens.

Neiubită de nimeni în acea ţară fără de nume, neapărată, incapabilă de a iubi sau de a căuta sau de a învăţa pe cont propriu iubirea, Ea a devenit repede victima propriilor iluzii, a propriei uitări. Bătută, violată, aruncată cu faţa în noroi şi maltratată de locuitorii - şi ei fără nume - al acelei ţări străine, s-a trezit sclavă într-o lume ce proclama anormalitatea ca normalitate. Violul ca declaraţie de dragoste, ura ca iubire şi egoismul ca ţel suprem.

Din grădina lor, El o vedea. Vedea dincolo de ţări şi de condiţii. O vedea suferind în noroi, siluită, singură, hrănită zilnic cu o porţie amară din propria laşitate şi frică, incapabilă să iubească, incapabilă să-i recompună chipul pierdut într-un puzzle mult prea complicat, probabil inutil de complicat. El, din grădina aceea a lor, a înţeles că în ţara străină viaţa e pentru fiecare - şi pentru Ea - un destin de uitare a iubirii.

Şi iubitul ei, veşnic învăţător de iubire, nu a rămas indiferent. A făcut ceea ce face orice iubit când iubita lui e departe. I-a scris o scrisoare, o primă scrisoare, în care, în litere străine, i-a evocat vechile lecţii de iubire, vechile declaraţii eterne, vechile provocări de seară, acea stare pierdută, dar pentru El încă vie şi autentică, din grădina lor vie: un Templu şi Academie de iubire.

Această primă scrisoare a găsit-o pe Ea nedumerită şi speriată. Afla că nu e singură, că cineva o aşteaptă. Dar ceva anume o oprea în a înţelege tot. Era ruşinea de a se întoarce. Ruşinea ca o slăbiciune ce îţi paralizează voinţa şi te face neputincios. Se simţea prea goală şi prea murdară pentru ca să poată avea curajul să regăsească drumul spre grădina lor. În dezorientarea ei de gheaţă, şi-a propus să meargă înainte pe calea uitării şi, în ciuda scrisorii lui atât de vie şi iubitoare, să nu o mai citească, să o arunce departe şi să considere acea grădină de care el vorbea - care îi părea cunoscută, dar pe care nu putea să o înţeleagă - definitiv pierdută.

El, din grădina lor, aştepta un răspuns. O aştepta vie, aproape vie, la marginea existenţei, dar Ea să fie...,  dornic să o înveţe din nou ce este iubirea, cum se iubeşte, cum se trăieşte. Dar Ea nu venea, şi El a înţeles repede alegerea neputincioasă a ei.

Şi ca orice iubit care îşi iubeşte iubita lui a plecat în căutarea ei. A părăsit grădina lor, Templul - Academie de iubire, şi a plecat în diferite ţări fără de nume, pierzându-şi la rândul lui numele şi puterea, iubind ca un profesor de iubire mereu neînţeles.

Şi a găsit-o în ţara ei fără de nume, bolnavă şi înşelându-L cu mulţi alţi neputincioşi, care mai de care mai ireali şi mai păcălitori, vânzători ambulanţi de iluzii de iubire. Se prostitua în numele unei iubiri ce devenise monedă de schimb, cu care fiecare spera să îl cumpere pe celălalt pentru a-l face sclavul său. Cine pe cine păcălea? El, profesorul de iubire, ştia răspunsul...

Din boala şi noroiul în care îşi vindea trupul şi sufletul, a ridicat-o şi a luat-o în braţe. Şi Ea, aşa cum se întâmplă în lumea fără de nume, nu l-a recunoscut. El a început atunci să îi dea lecţii de iubire vie, care să îi schimbe uitarea în viaţă şi noroiul în mătase. Dar nici la auzul vechilor lecţii de iubire, Ea tot nu L-a recunoscut. Atunci El şi-a adus aminte de scrisoarea lui. Îi scrisese cu mult timp în urmă o scrisoare în care îi spunea cine este El şi că o aşteaptă din nou la El, arătându-i drumul spre grădina lor. Cu ruşine în glas, Ea i-a cerut dovada că El este autorul acelei scrisori pierdute în istorie şi uitare. Şi din îmbrăţişarea lor şi din noroiul în care se căutau, s-a născut o nouă scrisoare, scrisă în mod direct, faţă către faţă, cu acelaşi scris, din nou cu litere străine, dar în cuvinte noi, mai puternice, atât de vii şi de calde. Fără să mai arate drumul spre o grădină anume, ci arătând drumul spre propriile lui braţe. O primă lacrimă se năştea.

Ea ştia ceva, simţea adevărul din scrisoarea aceasta nouă a lui, dar acest adevăr venea ca o usturime aspră pe sufletul ei plin de răni. Puterea lecţiilor lui era din nou acolo, dar plină de durere, căci nu putea să îşi recunoască iubitul. Primul ei iubit. Singurul adevărat.

În neputinţa ei de a recunoaşte şi altceva decât anormalitate, ancorată în laşitatea ei de a se schimba ajutată de acest Străin mult prea iubitor pentru locuitorii ţării fără de nume, şi-a propus şi a reuşit în cele din urmă să îl omoare. Şi din ruşine, toată crima a avut loc repede. Fără martori mulţi. În sângele lui şi-a şters repede bubele trupului ei infectat cu sindrom de ură. L-a îngropat repede pentru ca îi era ruşine. Suspect de repede.

Iubitul ei a murit atunci în ţara fără de nume învăţându-i pe cei bolnavi de ură, şi pe Ea, ce este iubirea. S-a făcut învăţător până la moarte.

Povestea de iubire nu se termină aici. Fiecare poate să o continue aşa cum crede. Suntem prinşi în această poveste cu tot ce suntem şi avem. Fie că înţelegem acum ceva din această iubire a lui, fie că o uităm, fie că suntem laşi sau neputincioşi, ceva se schimbă mereu în felul în care noroiul lumii - ţară fără de nume - ne învăluie zilnic.

Iubirea nu moare. În îngroarea primului şi singurului iubit, ca un tezaur pus bine pentru vremuri în care vom putea oare înţelege, iubirea se arată mereu mai puternică decât boala şi prostituţia noastră cea de toate zilele. Şi dincolo de piatra mormântului inventat pentru aparenta depozitare a iubirii, din dorul lui nemuritor pentru Ea, El a hotărât să vină din nou - chiar şi aşa - la propria lui ucigaşă. Pentru a o învăţa mereu acea lecţie de iubire. Şi în viaţă şi dincolo de moarte.

Şi atunci, de dincolo de mormânt, i s-a arătat din nou cu braţele deschise pline de forţa iubirii lui. O forţă ca un medicament de viaţă. A ridicat-o din mizerie, a spălat-o, i-a curăţat puroiul trupului şi uitarea sufletului. I-a dat haine noi, albe. A îmbrăcat-o în rochie de mireasă. S-a căsătorit cu Ea, a aşezat-o în pat de nuntă şi a făcut-o regină a lumii celei noi. Din prostituată a făcut-o regină. Cu un nume nou şi cu o putere nouă. Într-un Templu - Academie îngrădit doar de propriul ei răspuns la iubirea lui.

Povestea de iubire nu se termină aici. O nouă lacrimă curge. Noi mergem înainte, înţelegând că viaţa este o lecţie de iubire, în care ascuns în suferinţă şi speranţă, stă un învăţător ce nu-şi trădează niciodată vocaţia. Da. A iubi se învaţă. Nu există dragoste la prima vedere. Nu există un dat în dragoste, ci un Dăruitor. Căci mai înainte de prima vedere a noastră, a existat aceeaşi iubire şi aceeaşi lecţie a Lui, neinventată, autentică, adevărată. Ca orice poveste şi ca orice examen, învăţăm să iubim. Nu pentru reuşita noastră, ci pentru sângele lui care ne vindecă de neiubire. Şi pentru braţele lui, şi pentru tot ceea ce suntem. Mai bine sau mai puţin bine, mai mult sau mai puţin, lecţia aceasta ne dă puterea de nu fi laşi, de a nu ne pierde, de a vedea mai mult decât numai noroi, mizerii, răutăţi.

Povestea nu iubire nu se termină aici.

P.S.: Şi-a fost seară, şi a fost dimineaţă, şi vom fi judecaţi după iubirea noastră. (Sf. Ioan Gură de Aur)

Povestea de mai sus reprezintă o parafrază dezvoltată după Sf. Ioan Gură de Aur, Prima omilie despre Eutropie (PG 52, 404-411).

Realitate

A-ţi împlini un vis este ca şi cum ai gusta din rai. Are gust de lumină. Porţi un inel şi devii rege. Simţi că plângi, dar nu poţi, pentru că în rai lacrimile sunt cascade de..., de bucurie. Inima devine armă, cucereşti, dar nu răneşti. Rămâi dincolo de scenă şi eşti în centrul lumii. Dar şi împotriva ei, desfiinţându-i haosul. Dintr-un cântec. Dintr-o mişcare. Cânţi şi conduci pe un drum. Şi înţelegi că drumul eşti chiar tu.

E atât de important să îţi împlineşti un vis. Indiferent de cât de copilăros sau de serios este.

P.S.: Final brusc. Paris, Bercy, 14.12.2011.

(update februarie 2012)

P.S. 2: . Totul ţine de fenomen şi, deşi conştientizezi că faci parte din el, pur şi simplu îţi place. La concert m-am bucurat că am reuşit să stăm în faţă, aproape. A fost atât de altfel, a fost atât de profesionist. A fost ca în filme şi dincolo de filme. A fost mai mult ca în filmul de mai jos. O experienţă care a încheiat un an perfect. Înconjuraţi de prieteni şi de muzica lor, realitatea este mai luminoasă. A fost, de fapt, realitate şi puţin mai mult. Un vis împlinit. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

Chipul ce nu se uită

Isteria ochilor noştri este semnul vizibil al unei derute. Suntem ispitiţi să trăim într-o orbire de sens şi de culoare, într-o lume perverită de lipsa frumuseţii, o lume în care dragostea nu mai are nicio culoare, niciun cuvânt. O dragoste redusă la texte, la sms-uri, la buzzz-uri, la uitare.

Suntem vinovaţi că nu deschidem ochii să sorbim oaza de adevăr şi lumină care se află în icoană. Canonicitate şi libertate, icoana este locul unde mintea noastră se răstigneşte şi duce cu ea, spre un mormânt de trei zile, lumea neepifanică. Învierea vine deja ca o lumină în toamna noastră din noi şi de afară. O toamnă iconică, în care frunzele au culoare de ocru şi vişiniu. Totul caută să cristalizeze pe pământ chipul ceresc dintr-o icoană. Soarele zilei e auriu, într-o bună tradiţie bizantină, cerul nopţii este negru-albastru, într-o bună tradiţie atonită. Şi cu toate acestea noi trecem mai departe şi nu ne schimbăm, nu ne gândim, uităm chipul ce nu se uită.

O icoană e sfântă pentru că transformă ochii. Ne reface oameni deprinşi cu cerul auriu şi cu stelele vii.

Icoana nu e chip cioplit, chip ce se uită, chip rupt / cioplit din realitatea cerului auriu sau chiar din a lumii în care ne pierdem zilele inutil. Icoana e chip ce nu se uită, chip veşnic, făcut vizibil în conştiinţa noastră şi în trupul istoriei noastre vizitate de prezenţă autentică şi vie. În memoria veşnică a icoanei stă taina ce nu se vede, dar se simte. Mână către mână, prezenţă deplină, unitate şi putere. Cheie de înţelegere a lumii şi, dincolo de lume şi mai ales în interiorul lumii ca închisoare, cheie de înţelegere a eşecurilor noastre. Vrem viaţă dar uităm chipul ce ne dă viaţa. Vrem putere şi uităm că suntem puternici numai atunci când ştim cât de slabi suntem singuri.

Într-un oraş îngheţat am văzut lumina chipului de sus. O mamă ce îşi ţine ca o minune copilul de mână. În legătura dintre ei stă toată viaţa noastră.

 

P.S.: ... care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă... (Rugăciune din slujba ortodoxă a Logodnei). Ca un loc în care toate cele ce contrastează în noi, cele ce ne fărâmiţează voinţa, cele ce ne slăbesc dragostea, cele ce ne separă de noi înşine dispar, punându-se în slujba unităţii dintre noi şi El, icoana e binecuvântare. Cuvânt bun, auzit, viu, vizibil.

Icoana este pentru noi o lecţie autentică de demnitate.

Intersecţie

Suntem vânaţi. De îngerii din ceruri ce se luptă cu noi şi pentru noi. De îngerii căzuţi din ceruri ce se luptă cu noi şi împotriva noastră. Suntem o intersecţie cosmică în care planul vieţii şi al morţii se suprapun. Cel mai înalt trofeu din cosmos, omul, nu poate propune în mijlocul intersecţiei din el decât oferirea unei lacrimi de dragoste. Cea mai fina materie cosmică.

Suntem vânaţi pentru că suntem miza cea mare. Marele plan de dragoste concretă a lui Dumnezeu. O provocare mare cât cerul stă în suflet: dragostea care nu cade niciodată mă pune în centrul lumii şi îmi dă sens.

Îngerii din ceruri, îngerii de pe pământ, cei văzuţi şi cei nevăzuţi, formează o ierarhie de dragoste şi de dăruire. În mine regăsesc aceeaşi ierarhie, un ADN de dăruire şi de nevedere, ce mă luminează în tăcere şi îmi şopteşte: Ce mare este miza, ce frumoasă este viaţa!

În decembrie 1989 am văzut în mijlocul intersecţiilor oameni alergând şi căzând. Un asediu al vieţii şi o alergare spre ceva nou îi făcea să ajungă între îngeri. Om şi înger, o secundă, o intersecţie. Nu înţelegeam atunci, aşa cum nici acum nu înţeleg: de ce aşa, de ce fără să spună totul, de ce fără ca dragostea să fie rostită.

Scriptura a făcut cunoscute toate fiinţele cereşti prin numiri descoperite (cf. Ef. 1:21, Col. 1:16, Iuda 9) în număr de nouă. Pe acestea dumnezeiescul nostru tâlcuitor al celor sfinte le înfăţişează ca pe trei ordine întreite. Cel dintâi spune că este cel care este pururea în jurul lui Dumnezeu şi aproape de El şi cunoscut ca unul ce este unit cu El nemijlocit şi înaintea celorlalte. Revelaţia Sfintelor Scripturi ne-a predat că Tronurile preasfinte şi cetele cu ochi mulţi şi cu multe aripi, numite în limba evreiască Heruvimi şi Serafimi, sunt aşezate nemijlocit în cea mai înaltă apropiere în jurul lui Dumnezeu. Deci slăvitul nostru povăţuitor ne-a spus că acest grup întreit este şi de acelaşi grad şi cu adevărat întâia ierarhie, decât care nu este altul mai asemenea lui Dumnezeu şi mai nemijlocit lângă primele iluminări ce pornesc din Dumnezeu, fiind aproape de El, cum a spus învăţătorul nostru. Al doilea grup zice că este compus din Stăpânii, Domnii şi Puteri. A treia şi cea din urmă dintre treptele ierarhiilor cereşti spune că este cea a Îngerilor, a Arhanghelilor şi a Începătoriilor. 
(Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Cerească, 6, 2).

P.S. 1395 Days Without Red (2011, un proiect artistic şi două filme realizate de Šejla Kamerić şi Anri Sala, în colaborare cu  Ari Benjamin Meyers, prezentat la Manchester International Festival şi vizionat la MACBA, în memoria asediului oraşului Sarajevo dintre 5 aprilie 1992 şi 29 februarie 1996). Ca să treci o intersecţie trebuie să fugi, să fugi de tine şi de cei ce te vânează. Să respiri culoarea vieţii şi să repeţi o muzică de pace (Simfonia Patetica de Tchaicovsky). Un drum ca o ierarhie, pas după pas, un transfer de energie şi speranţă. Un pas al vieţii. Mereu asumat total. Probabil ultimul. Niciodată ultimul.

Toamna e anotimpul demnităţii. Alergăm în timp. Răspunsul e dincolo. Dincolo de timp. Între îngeri.

Fotografii realizate de Milomir Kovačevic Strašni.

Măsură

Cel ce mărturiseşte aceastea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apocalipsă 22.20)

Vino, Doamne, între noi doi şi ne uneşte.

PS.: Măsura iubirii este a iubi fără măsură. (Fericitul Augustin)