Roagă-te

O altă poveste: Un bogat fără de nume se bucură de viaţă, în belşug, în petrecere şi în risipă. La poarta sa, un sărac, pe nume Lazăr, stă bolnav, plini de răni linse de câinii străzii, dorind să se sature şi el măcar puţin din firimiturile care cad de la masa bogatului. Şi unul şi celălalt mor. Unul ajunge în iad, celălalt în sânul lui Avraam. Din conversaţia dintre bogatul fără de nume şi Avraam se înţelege că între unii (cei din rai) şi ceilalţi (cei din iad) este o prăpastie de netrecut.

Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. (Luca 16:26)

Şi bogatul fără de nume şi săracul cu nume suntem noi. Cele două părţi ale conştiinţei noastre. Una plină de putere, dar golită de conţinut. A doua plină de sens, dar prinsă în logica foamei şi a vindecării amânate. Bogăţie şi sărăcie, hrană şi foame, porfiră şi vison versus răni şi puroi. Această prăpastie dintre noi şi voi, dintre unii şi ceilalţi, dintre rai şi iad este prăpastia care separă puterea din noi de speranţa din noi. Trăim viaţa celor doi din pildă în fiecare zi. Dintr-o postură, sau dintr-alta, îl condamnăm pe celălalt, condamnându-ne de fapt, de fiecare dată, tot pe noi înşine. Ca o minţire de sine. Prăpastia de netrecut există, nu trece puterea, nu trece liniştea. Dar cuvintele trec. Se poate vorbi peste abisul prăpastiei. Cuvintele ce trec în zbor peste  prăpastia din noi sunt gândurile pline de raţiune adevărată care dau sens existenţelor. Şi emoţiilor. Cuvânt înseamnă relaţie. Există relaţie, există cuvinte, există raţiune. Aşa se naşte credinţa. Din trecerea plină de sens a prăpastiei întărite în noi înşine.

Şi unul şi celălalt mor. Şi când mor ei, noi trăim iadul din noi şi prăpastia din noi ca o realitate atât de crudă, rece şi fierbinte, încât uităm că suntem de fapt divizaţi şi condamnaţi de noi înşine la pedeapsa de a repeta aceleaşi greşeli, de a contempla aceeaşi prăpastie.

Şi unul şi celălalt mor. Dar vor învia la sfârşit. Şi se vor întâlni. Şi se vor îmbrăţişa cu lacrimi de foc.

Povestea merge mai departe. Bogatul fără de nume îi cere lui Avraam să-l învie mai înainte de vreme pe Lazăr, să facă un semn, să-l trimită la cei cinci fraţi ai săi, să le arate semnul, prăpastia, destinul şi să îi convertească la altceva. Răspunsul vine prompt: o lege este dată. Cine nu respectă legea, nu vede nici învierea!

Cerem semne, semn că suntem în iadul din noi şi vrem să depăşim limitele strâmte ale neputinţelor noastre. Credem că puterea noastră e dincolo şi că ajungem la ea prin auto-depăşire. Greşit. Puterea de a ne schimba stă în noi. Cei cinci fraţi sunt cele cinci simţuri ale trupului. Trupul cere semne. Deşi are o constituţie a lui, o lege după care îşi ghidează drumul şi chemarea, el nu vede minunea naturalului, şi cere o minune a supranaturalului. Nu vede legea din noi, pe care dacă nu o trăim, nici învierea nu ne poate da mai mult decât dă un semn: o atingere într-o lume orbită. Viaţa noastră este o continuă înţelegere a legii din noi, a felului în care ar trebui să trăim şi a sensului cuvintelor. Prăpastia din noi este generată în parte şi de prăpastia dintre ceea ce înţelegem şi ceea ce trăim.

Iadul este neputinţa de a te înţelege pe tine însuţi. O orbire generalizată. Nu întâmplător iadul e întuneric.

P.S.: Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi aşa cum trebuie.