Colind

Lumea pe care Dumnezeu a creat-o e o lume care se inventează pe sine însăşi. Care se caută pe sine, însumând în sine toate erorile, ezitările şi ratările unui astfel de proiect numit: libertate.

Răul din lume nu este o problemă, el este o luptă. Devine o problemă atunci când nu mai există luptă.

Dumnezeu îndumnezeieşte numai ceea ce omul umanizează.

P.S. Doamna Dumitrescu. Etajul trei. Cântam în mijlocul bolnavilor, din nou în acelaşi spital. Salon după salon, colind după colind, şi îmi părea rău că în ritmul infernal al vieţii noastre atât de simple, nu găsim şi alt prilej de a ajunge acolo decât atunci când El Se naşte. Cântecele treceau, clipele treceau, unii plângeau, alţii se uitau la noi şi nu înţelegeau. Toţi erau vinovaţi de a fi neputincioşi, prea neputincioşi, prea umani, prea bătrâni. Dânsa era acolo, lângă soţul ei bolnav în ultima fază de ciroză. El era atât de galben. Ea atât de albă. Cu o mână pe obraz, atât de fină, atât de muncită, stătea în picioare. Cu ochii pironiţi în ochii mei. Nu în pământ. Fără nicio senzaţie de ruşine sau de neputinţă. Totul era atât de firesc. În plin stadion de suferinţă, vedeam în felul în care stătea dreaptă lângă uşă pacea din faţa morţii, împăcarea şi mulţumirea lui Dumnezeu în noi. Îmi spune: Mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceşti 62 de ani. Suntem căsătoriţi de 62 de ani şi parcă ieri ne-am căsătorit. Are bucurie în ochi şi pace în cuvinte. Mă ţine de mână şi încep să înţeleg cum o viaţă întreagă poate fi o bucurie. Îmi revine în minte matematica vieţii fericite: 62 de ani din 80 sunt practic toată viaţa. Cei mai fericiţi ani înseamnă în pacea finală - practic - toată viaţa. De fapt totul. Îmi spune cum se roagă pentru el şi cum alte cuvinte nu îi vin în minte decât mulţumire. Mulţumire pentru toţi aceşti ani. Rămânem singuri pe hol. Toţi colindătorii au terminat etajul şi au plecat. Îmi aduce aminte de o doamnă preoteasă văduvă dintr-un sat din Apuseni, care îmi povestea la fel despre viaţa ei şi despre soţul ei preot. Cumva ochii oamenilor împăcaţi cu Dumnezeu seamănă. Au pacea Lui. I-am luat numărul de telefon. Am mai stat un timp împreună, povestindu-mi despre Crăciunurile cu cei mici. Copiii lor. Nu o întreb unde sunt. Fiecare primeşte din suferinţă şi din bucurie atât cât poate duce. Ies din spital şi îmi dau seama că viaţa nu este o loterie, nu este un destin hărăzit aiurea cu noroc sau nenoroc, abundenţă sau nereuşită. Este pur şi simplu viaţă. Cu bucurie şi necazuri, naştere şi moarte. Dacă viaţa e trăită cu Dumnezeu, viaţa devine o rugăciune de mulţumire.


În seara asta m-am hotărât să o sun.