Poveste de iubire

În lumina serii, feţele lor se uneau într-un crez. Se iubeau cu o forţă inegală. El cu putere, Ea cu frică, căci încă nu ştia să iubească. Oamenii nu mai au azi acest crez, dar a iubi se învaţă. E simplu şi tulburător. Un adevăr rostit atunci de El şi uitat azi de mulţi. În grădina lor, El o chema pe Ea la lecţia iubirii şi o învăţa să iubească mereu ca o gustare dintr-un fruct ce se face pe zi ce trece tot mai proaspăt şi mai dulce. Seară de seară, atingerea lor, mereu incompletă şi mereu beată de iubire, le arăta lor un sens mai mare, mereu mai mult, ca o pregătire pentru un examen ce părea a se amâna la nesfârşit. Un examen ca o stare, o pasiune pentru eternitate.

Şi totuşi examenul iubirii lor venea tacit mereu, secundă de secundă, ca o răsuflare pe marginea prăpastiei. În lumina unei seri, teama de a iubi numai aşa cum o învăţa El a condus-o pe Ea la o primă renunţare. La o revoltă. Şi apoi la însingurare. Şi ulterior la aventură. O aventură în a inventa iubirea. E oare posibil? Ea credea atunci că e posibil.

Şi din îmbrăţişarea lor, Ea a hotărât să plece. Să înveţe singură să iubească, căci ştia că puterea asupra lumii şi a vieţii stă în felul în care iubeşti, seduci şi cucereşti. A plecat într-o ţară fără de nume, Ea neavând acum niciun nume, singură, fără de casă, fără de acasă. A conştientizat rapid şi greşeala şi iluzia. Dar era prea târziu. Şi dintr-un orgoliu care macină sufletul până la desfigurare, şi-a propus să uite chipul iubitului ei profesor de iubire.

Nu a trecut mult şi din amintirea serilor petrecute împreună, a lecţiilor lui de iubire, a îmbrăţişării dătătoare de sens, nu a mai rămas decât un dor inconştient însoţit de o senzaţie profundă de sugrumare interioară. O suferinţă nerostită, o căutare fără scop şi fără conţinut, o pierdere de putere, de energie şi de viaţă. O îmbătrânire la nesfârşit, o iluzie trăită univoc, o suită de respiraţii pierdute fără sens.

În ţara uitării, ţară fără de nume, s-a trezit singură, neiubită, pierdută şi victimă a propriilor ei iluzii. Lecţia iubirii s-a transformat într-o lecţie a supravieţuirii pentru nimic, un nimic al cărui cost rivaliza cu însuşi preţul vieţii. Dacă şi acest preţ există... O nouă iluzie, o nouă respiraţie fără sens.

Neiubită de nimeni în acea ţară fără de nume, neapărată, incapabilă de a iubi sau de a căuta sau de a învăţa pe cont propriu iubirea, Ea a devenit repede victima propriilor iluzii, a propriei uitări. Bătută, violată, aruncată cu faţa în noroi şi maltratată de locuitorii - şi ei fără nume - al acelei ţări străine, s-a trezit sclavă într-o lume ce proclama anormalitatea ca normalitate. Violul ca declaraţie de dragoste, ura ca iubire şi egoismul ca ţel suprem.

Din grădina lor, El o vedea. Vedea dincolo de ţări şi de condiţii. O vedea suferind în noroi, siluită, singură, hrănită zilnic cu o porţie amară din propria laşitate şi frică, incapabilă să iubească, incapabilă să-i recompună chipul pierdut într-un puzzle mult prea complicat, probabil inutil de complicat. El, din grădina aceea a lor, a înţeles că în ţara străină viaţa e pentru fiecare - şi pentru Ea - un destin de uitare a iubirii.

Şi iubitul ei, veşnic învăţător de iubire, nu a rămas indiferent. A făcut ceea ce face orice iubit când iubita lui e departe. I-a scris o scrisoare, o primă scrisoare, în care, în litere străine, i-a evocat vechile lecţii de iubire, vechile declaraţii eterne, vechile provocări de seară, acea stare pierdută, dar pentru El încă vie şi autentică, din grădina lor vie: un Templu şi Academie de iubire.

Această primă scrisoare a găsit-o pe Ea nedumerită şi speriată. Afla că nu e singură, că cineva o aşteaptă. Dar ceva anume o oprea în a înţelege tot. Era ruşinea de a se întoarce. Ruşinea ca o slăbiciune ce îţi paralizează voinţa şi te face neputincios. Se simţea prea goală şi prea murdară pentru ca să poată avea curajul să regăsească drumul spre grădina lor. În dezorientarea ei de gheaţă, şi-a propus să meargă înainte pe calea uitării şi, în ciuda scrisorii lui atât de vie şi iubitoare, să nu o mai citească, să o arunce departe şi să considere acea grădină de care el vorbea - care îi părea cunoscută, dar pe care nu putea să o înţeleagă - definitiv pierdută.

El, din grădina lor, aştepta un răspuns. O aştepta vie, aproape vie, la marginea existenţei, dar Ea să fie...,  dornic să o înveţe din nou ce este iubirea, cum se iubeşte, cum se trăieşte. Dar Ea nu venea, şi El a înţeles repede alegerea neputincioasă a ei.

Şi ca orice iubit care îşi iubeşte iubita lui a plecat în căutarea ei. A părăsit grădina lor, Templul - Academie de iubire, şi a plecat în diferite ţări fără de nume, pierzându-şi la rândul lui numele şi puterea, iubind ca un profesor de iubire mereu neînţeles.

Şi a găsit-o în ţara ei fără de nume, bolnavă şi înşelându-L cu mulţi alţi neputincioşi, care mai de care mai ireali şi mai păcălitori, vânzători ambulanţi de iluzii de iubire. Se prostitua în numele unei iubiri ce devenise monedă de schimb, cu care fiecare spera să îl cumpere pe celălalt pentru a-l face sclavul său. Cine pe cine păcălea? El, profesorul de iubire, ştia răspunsul...

Din boala şi noroiul în care îşi vindea trupul şi sufletul, a ridicat-o şi a luat-o în braţe. Şi Ea, aşa cum se întâmplă în lumea fără de nume, nu l-a recunoscut. El a început atunci să îi dea lecţii de iubire vie, care să îi schimbe uitarea în viaţă şi noroiul în mătase. Dar nici la auzul vechilor lecţii de iubire, Ea tot nu L-a recunoscut. Atunci El şi-a adus aminte de scrisoarea lui. Îi scrisese cu mult timp în urmă o scrisoare în care îi spunea cine este El şi că o aşteaptă din nou la El, arătându-i drumul spre grădina lor. Cu ruşine în glas, Ea i-a cerut dovada că El este autorul acelei scrisori pierdute în istorie şi uitare. Şi din îmbrăţişarea lor şi din noroiul în care se căutau, s-a născut o nouă scrisoare, scrisă în mod direct, faţă către faţă, cu acelaşi scris, din nou cu litere străine, dar în cuvinte noi, mai puternice, atât de vii şi de calde. Fără să mai arate drumul spre o grădină anume, ci arătând drumul spre propriile lui braţe. O primă lacrimă se năştea.

Ea ştia ceva, simţea adevărul din scrisoarea aceasta nouă a lui, dar acest adevăr venea ca o usturime aspră pe sufletul ei plin de răni. Puterea lecţiilor lui era din nou acolo, dar plină de durere, căci nu putea să îşi recunoască iubitul. Primul ei iubit. Singurul adevărat.

În neputinţa ei de a recunoaşte şi altceva decât anormalitate, ancorată în laşitatea ei de a se schimba ajutată de acest Străin mult prea iubitor pentru locuitorii ţării fără de nume, şi-a propus şi a reuşit în cele din urmă să îl omoare. Şi din ruşine, toată crima a avut loc repede. Fără martori mulţi. În sângele lui şi-a şters repede bubele trupului ei infectat cu sindrom de ură. L-a îngropat repede pentru ca îi era ruşine. Suspect de repede.

Iubitul ei a murit atunci în ţara fără de nume învăţându-i pe cei bolnavi de ură, şi pe Ea, ce este iubirea. S-a făcut învăţător până la moarte.

Povestea de iubire nu se termină aici. Fiecare poate să o continue aşa cum crede. Suntem prinşi în această poveste cu tot ce suntem şi avem. Fie că înţelegem acum ceva din această iubire a lui, fie că o uităm, fie că suntem laşi sau neputincioşi, ceva se schimbă mereu în felul în care noroiul lumii - ţară fără de nume - ne învăluie zilnic.

Iubirea nu moare. În îngroarea primului şi singurului iubit, ca un tezaur pus bine pentru vremuri în care vom putea oare înţelege, iubirea se arată mereu mai puternică decât boala şi prostituţia noastră cea de toate zilele. Şi dincolo de piatra mormântului inventat pentru aparenta depozitare a iubirii, din dorul lui nemuritor pentru Ea, El a hotărât să vină din nou - chiar şi aşa - la propria lui ucigaşă. Pentru a o învăţa mereu acea lecţie de iubire. Şi în viaţă şi dincolo de moarte.

Şi atunci, de dincolo de mormânt, i s-a arătat din nou cu braţele deschise pline de forţa iubirii lui. O forţă ca un medicament de viaţă. A ridicat-o din mizerie, a spălat-o, i-a curăţat puroiul trupului şi uitarea sufletului. I-a dat haine noi, albe. A îmbrăcat-o în rochie de mireasă. S-a căsătorit cu Ea, a aşezat-o în pat de nuntă şi a făcut-o regină a lumii celei noi. Din prostituată a făcut-o regină. Cu un nume nou şi cu o putere nouă. Într-un Templu - Academie îngrădit doar de propriul ei răspuns la iubirea lui.

Povestea de iubire nu se termină aici. O nouă lacrimă curge. Noi mergem înainte, înţelegând că viaţa este o lecţie de iubire, în care ascuns în suferinţă şi speranţă, stă un învăţător ce nu-şi trădează niciodată vocaţia. Da. A iubi se învaţă. Nu există dragoste la prima vedere. Nu există un dat în dragoste, ci un Dăruitor. Căci mai înainte de prima vedere a noastră, a existat aceeaşi iubire şi aceeaşi lecţie a Lui, neinventată, autentică, adevărată. Ca orice poveste şi ca orice examen, învăţăm să iubim. Nu pentru reuşita noastră, ci pentru sângele lui care ne vindecă de neiubire. Şi pentru braţele lui, şi pentru tot ceea ce suntem. Mai bine sau mai puţin bine, mai mult sau mai puţin, lecţia aceasta ne dă puterea de nu fi laşi, de a nu ne pierde, de a vedea mai mult decât numai noroi, mizerii, răutăţi.

Povestea nu iubire nu se termină aici.

P.S.: Şi-a fost seară, şi a fost dimineaţă, şi vom fi judecaţi după iubirea noastră. (Sf. Ioan Gură de Aur)

Povestea de mai sus reprezintă o parafrază dezvoltată după Sf. Ioan Gură de Aur, Prima omilie despre Eutropie (PG 52, 404-411).