Chipul ce nu se uită

Isteria ochilor noştri este semnul vizibil al unei derute. Suntem ispitiţi să trăim într-o orbire de sens şi de culoare, într-o lume perverită de lipsa frumuseţii, o lume în care dragostea nu mai are nicio culoare, niciun cuvânt. O dragoste redusă la texte, la sms-uri, la buzzz-uri, la uitare.

Suntem vinovaţi că nu deschidem ochii să sorbim oaza de adevăr şi lumină care se află în icoană. Canonicitate şi libertate, icoana este locul unde mintea noastră se răstigneşte şi duce cu ea, spre un mormânt de trei zile, lumea neepifanică. Învierea vine deja ca o lumină în toamna noastră din noi şi de afară. O toamnă iconică, în care frunzele au culoare de ocru şi vişiniu. Totul caută să cristalizeze pe pământ chipul ceresc dintr-o icoană. Soarele zilei e auriu, într-o bună tradiţie bizantină, cerul nopţii este negru-albastru, într-o bună tradiţie atonită. Şi cu toate acestea noi trecem mai departe şi nu ne schimbăm, nu ne gândim, uităm chipul ce nu se uită.

O icoană e sfântă pentru că transformă ochii. Ne reface oameni deprinşi cu cerul auriu şi cu stelele vii.

Icoana nu e chip cioplit, chip ce se uită, chip rupt / cioplit din realitatea cerului auriu sau chiar din a lumii în care ne pierdem zilele inutil. Icoana e chip ce nu se uită, chip veşnic, făcut vizibil în conştiinţa noastră şi în trupul istoriei noastre vizitate de prezenţă autentică şi vie. În memoria veşnică a icoanei stă taina ce nu se vede, dar se simte. Mână către mână, prezenţă deplină, unitate şi putere. Cheie de înţelegere a lumii şi, dincolo de lume şi mai ales în interiorul lumii ca închisoare, cheie de înţelegere a eşecurilor noastre. Vrem viaţă dar uităm chipul ce ne dă viaţa. Vrem putere şi uităm că suntem puternici numai atunci când ştim cât de slabi suntem singuri.

Într-un oraş îngheţat am văzut lumina chipului de sus. O mamă ce îşi ţine ca o minune copilul de mână. În legătura dintre ei stă toată viaţa noastră.

 

P.S.: ... care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă... (Rugăciune din slujba ortodoxă a Logodnei). Ca un loc în care toate cele ce contrastează în noi, cele ce ne fărâmiţează voinţa, cele ce ne slăbesc dragostea, cele ce ne separă de noi înşine dispar, punându-se în slujba unităţii dintre noi şi El, icoana e binecuvântare. Cuvânt bun, auzit, viu, vizibil.

Icoana este pentru noi o lecţie autentică de demnitate.