Ce este...?

Ce este timpul?
Un accident.
Ce este viaţa?
Un timp.
Ce este accidentul?
O viaţă, o nouă viaţă...

Orhan Pamuk, Viaţa cea nouă.

Viena

Viena a fost pentru mine o destinaţie atât de plăcută pe cât de mare a fost visul meu regăsit. Am avut o mulţumire frumoasă în suflet la Viena, pentru că am ajuns acolo făcând o faptă bună, încercând să ajut o persoană umană bolnavă, pe care nu am cunoscut-o decât abia acum. Şi a fost descoperirea unui vis şi a unui om. A fost frumos.

Viena este o capitală imperială. Am reuşit să văd multe, să mai învăţ germană, să cunosc oameni noi. O lume de baroc, roccoco şi mult metal (Jugendstil-art nouveau). În mintea mea rămân Pavilionul Secesiunii şi MAK (Österreichisches Museum für angewandte Kunst, Muzeul austriac pentru arta aplicată) care chiar mi-a plăcut. Arhitectura lui Otto Wagner şi Hundwasser, arta lui Klimt şi Alfonso Mucha (cu o expoziţie inedită la Belvedere Unteres). Şi cea mai frumoasă bibliotecă din lume. Şi multă istorie. Şi oameni foarte ataşaţi ideii de simplitate.

Cum vede Dumnezeu lumea de sus? Mă întreb de fiecare dată când zbor deasupra norilor şi îmi spun că este imposibil să ai puterea unei vederi de acolo de sus şi să nu iubeşti această lume care, văzută aşa, este extraordinar de frumoasă. Am avut şansa să urc sub cupola Bisericii Sf. Carol (Karlkirche) şi să admir de aproape frescele de la 1729 ale lui Johann Michael Rottmayr de pe cupolă. Senzaţia este unică. Apropiere şi înălţime.







Biblioteca prinţului Eugen de Savoia în Prunksaal.



Într-un turn al aceleiaşi biserici (Museum Boromir) am găsit acest îndemn.



Curaj.

Valea lui Stan

Mi s-au pus foarte multe întrebări în legătură cu aventura mea din Făgăraş, Valea lui Stan (21-22 februarie 2009). De ce acum? De ce cu ei? De ce acolo?

M-am pierdut în mijlocul unor tineri ce iubesc muntele şi pentru două zile am avut impresia că nu mai sunt eu, sau, spus altfel, că sunt un alt om.

Oamenii sunt cum sunt, dar atunci când iubesc muntele, am parcă garanţia că sunt mai buni.

Şi în tăcerea în care m-am înconjurat am văzut multă tinereţe, multe aspiraţii, visuri, planuri. Curaj şi profesionalism deopotrivă.

Muntele a fost pus de Dumnezeu pe pământ pentru ca omul să înveţe că este o fiinţă mică cu aspiraţii mari.

Senzaţiile care îmi revin cu plăcere în minte: râul îngheţat, scările suspendate, zăpada luminată de frontale, căderile de apă îngheţate (adevărate orgi ale unei catedrale neîmblânzite). Şi echipa nr. 10, mereu veselă şi responsabilă.



Valea lui Stan, un traseu nemarcat din apropierea barajului Vidraru. Nu poate fi făcut decât cu ajutorul unor profesionişti, care pentru noi au pregătit drumul, verificând şi completând scările, lanţurile şi cordelinele ajutătoare.



Peste râul îngheţat. Nu a fost uşor. Puţini au scăpat fără apă în ghete.



Căutând puteri noi.



Echipa înseamnă să anunţi ce traseu ai în faţă şi să te asiguri că cel din spatele tău te poate urma. Aici un mic monom.



O parte din echipa nr. 10.

Aplicaţia din Valea lui Stan face parte din proiectul Şcoala de Munte 2008-2009 organizat de un grup de montaniarzi grupaţi în jurul lui Răzvan Bineaţă (poreclit şi cunoscut prin munţi drept Vampirul).

Educaţia pentru munte este educaţie pentru viaţă.

Roma

Solară, caldă, bineprimitoare, aglomerată, aromată, puternică, nostalgică, grăbită, veche. Roma înseamnă artă şi culoare, pietre şi poveşti, tot ceea ce a mai rămas dintr-un imperiu căzut şi reconstruit în spatele papalităţii încape în viaţa ei. Întâlnirile de la Roma au fost foarte copleşitoare, am reflectat mult, am văzut şi diferenţe, am văzut şi unitate. Roma e unică, Roma este mai mult decât un vechi centru politic al lumii. Este ideea Romei. Este un mesaj. Dincolo de istorie au rămas mesajul puterii şi al abundenţei, pinii Romei, luna de pe cer şi muzeele.

Una din porţile basilicii San Piedro este numită poarta morţii. Ai cumva impresia că în faţa măreţiei omului renascentist moartea însăşi rămâne exilată afară. Moartea ca putere. Pentru că înăuntru basilicii, de cum vezi Pieta lui Michelangelo, înţelegi că în creştinism moartea însăşi nu este decât slăbiciunea unui iubiri incomplete. Dacă iubeam deplin, ea nu mai exista.



Cam aşa au crezut oamenii că Dumnezeu îi vede pe oameni de sus. Şi au construit o cupolă în care vederea lui să încapă. De aici de sus, oamenii sunt mici de tot şi par pierduţi în lumină.



Roma este oraşul în care ai parte de cel mai plăcut contrast: între imperial şi local, între construcţii megalice şi detalii revelatoare. Am văzut multe, dar nu voi povesti decât despre San Clemente. Aici mozaicul refăcut în sec. al XII-lea după cel din sec. al VI-lea mi-a dat mult de gândit.

Arborele vieţii cu atâtea lucruri fireşti pierdute în umbra sa. Cunoaşterea lumii şi viaţa ei sunt toate simbolizate acolo, în desişul vieţii şi în faţa istoriei.



Te apropii şi vezi şi mai mult.



Şi mai aproape. Aici începe să se arate puterea artei.



Mi-a luat mult până am înţeles de ce au fost reprezentaţi apostolii şi Iisus Hristos sub chipul mielului care susţine viaţa - viţa de vie. Într-un colţ, cetatea Betleemului care vede minunea. În turn stă o prinţesă, iar poarta turnului este închisă. Ea este umanitatea ce îşi aşteaptă Mântuitorul, un Făt-Frumos din altă lume. Care aşteaptă un sărut veşnic pentru salvarea sa din robia turnului. Din turn vezi, dar nu atingi. Ţi-e dor dar nu poţi vorbi. În turn eşti mereu singur.



Solară, caldă, Roma.

Uşa

„Acolo unde Iisus trăieşte, marii răniţi se adună.
Noi suntem o uşă care nu se închide niciodată.

Dacă suferi de orice fel de durere,
stai lângă această uşă. Deschide-o.”

Traducerea unei inscripţii în persană gravată pe uşa bisericii creştine din Shiraz (Iran). Versurile aparţin lui Rumi.

Sărbătoare

Astăzi este 6 ianuarie, sărbătoarea Epifaniei. Dincolo de accidentul începerii acestui jurnal epifanic survenit cu ceva timp în urmă, viaţa mea capătă pe zi ce trece mai multă putere şi mai mult timp. Am timp nu pentru a face ceva în plus, ci pentru a simţi ceva în plus. Puterea lui mai mult şi timpul lui mai bine. Unde trăiesc? Trăiesc în două lumi. Sunt purtătorul unei duble cetăţenii. Trăiesc în lumea mea şi în lumea din lume, în care din păcate există multă nefericire, cauzată de lipsa de libertate şi de lumină. Există multe diferenţe dintre aceste două lumi. Mulţi prieteni (adevăraţi) încearcă să mă înţeleagă şi în acelaşi timp să mă atenţioneze şi să îmi spună cum că lumea mea nu s-ar potrivi cu lumea celorlalţi, cu lumea din lume. Au şi nu au dreptate. Ei spun că lumea din lume nu este cerul pe pământ şi nici visul nu este realitate. Dar totuşi, ceva este. Şi epifania înseamnă tocmai să vezi aceste mici încercări de unire, micile binecuvântări ale lumii din lume arătate în colţurile necercetate ale vieţii, acolo unde ochilor li se descoperă câte ceva din taina lumii. De fiecare dată mici scăpări care transformă fericirea dintr-un concept într-un vis împlinit şi viaţa în viaţă nouă.

Am crezut la început că voi porni la drum de unul singur. Nu a fost să fie aşa. Am descoperit câţiva iubitori ai lumii celei ascunse în lumea din lume şi am realizat în timp că, în realitate, fericirea în lumea epifanică constă în descoperirea celuilalt şi a Celuilalt, cu toţii împreună pe aceleaşi Cale.

Timpul nepereche

Clipa dintre ani am petrecut-o cu gândul la alte clipe. Ştiam cât de efemer este momentul care face trecerea dintre o emoţie pierdută în trecut şi o alta, sfioasă, venită din viitor, destinată şi ea, probabil, aceleiaşi treceri. Dar poate acum, la cumpăna dintre ani, a fost mai evident adevărul că timpul nepereche este numai timpul întâlnirii. Timpul unic este întâlnirea mea cu Cineva. Înafara acestei întâlniri totul este trecere de nestăvilit. Se întâmplă să mă pierd adesea în lumina ochilor celor de lângă mine, să mă uit mult (câteodată chiar prea mult, insistent, chiar cu o fină obsesie) în ochii celorlalţi, o privire ca o întrebare..., şi ştiu că, orice ar fi, numai atunci când încerc să văd dincolo de privirea aceea miracolul gândurilor sale ascunse, puterea omului, visele, speranţele, tristeţea şi dragostea lui, numai atunci sunt eu şi numai eu stăpânul adevărat al propriilor mele clipe, clipe ce nu mai trec după legea dură a timpului pereche, ci care doar se topesc fin în miezul întâlnirilor mele.

Şi poate a fost mai uşor pentru mine să văd în jurul meu diferenţa dintre timpul pereche şi cel nepereche tocmai pentru că am trecut cumpăna dintre ani (n-aş putea spune că am petrecut-o, nici că am trăit-o, pentru că nu ea a fost subiectul trăirilor mele acolo) pe malul Bosforului. Galata genovezilor, Karaköy, Beyoglu, Kabataş, Fanarul sărac şi smerit, Hipodromul, ţărmul asiatic al Üskudarului, mulţimea de minarete care înţeapă cerul chemându-i pe oameni la întâlnirea cu un Dumnezeu necoborât încă pe pământ (Căruia I se spune Allah). Vezi mozaicuri multe, pietre vechi şi descifrezi poveşti în limbi nemaivorbite, simţi mirosuri combinate în fine arome, simţi aburi de lumină. Toate aceste nume şi toate aceste imagini fac parte din arhitectura a ceea ce se numeşte pur şi simplu Oraşul. Unicul oraş pe două continente. Am revenit aici pentru găsi lumina şi melancolia cărţilor lui Pamuk. Şi nu numai. Aici apusul are mereu culoarea sângelui vărsat pentru credinţă. Ştiu că aici voi găsi mereu mai multă culoare şi mai mult zgomot uman decât aş putea să cer. Am revenit pentru a vedea istoria vie a unei suferinţe autentice. Pentru a vedea cum se uneşte vechiul cu modernul. Pentru a vedea în aceeaşi lumină Europa şi Asia. Sau pur şi simplu pentru a vedea.

A vedea minuni vechi şi noi. Şi în faţa unei minuni îţi apleci pe nesimţite privirea şi mulţumeşti. Că eşti acolo şi că minunea încă mai poate fi văzută. A te închina pe nevăzute înseamnă a simţi dincolo de aglomeraţia din muzee spiritul viu al unor mozaicuri care spun povestea bizantină a luminii, a puterii, a adevărului trăit de ei şi poate şi de mine.

La Sfânta Sofia, în faţa înţelepciunii unite a lui Dumnezeu şi a oamenilor simţi că numai o minune ţine aceea cupolă, cu deschiderea şi unghiurile ei, ca un semn fin al coborârii Celui de dincolo de cupolă acolo lângă tine. Într-o noapte poetul Ioan Alexandru s-a pierdut în întunericul nopţii sub cupola cea mare, ca mai apoi să spună că aceea a fost noaptea timpului său nepereche, timpul întâlnirii sale cu Dumnezeu. La Chora, minunea frumuseții care a cucerit timpul și islamul. Nu greşesc când spun că am revăzut cele mai frumoase mozaicuri creştine din lume.

Trei locuri din Istanbul în care rămâi fără cuvinte:

sub cupola Sfintei Sofia



lângă mozaicurile din vechea mănăstire Chora (Kairesi Müzesi)



în faţa mormântului lui Alexandru cel Mare



Mi-am încărcat simţirile cu multă melancolie şi multă lumină, sub soarele alb de dincolo de fulgii de zăpadă. Am simţit ceva din lumea de basm văzând că ninge cu soare mult. Iar oamenii... ce minune...!

Îngerii de pe pământ

Plăcerea pe care am avut-o în aceste zile de a reasculta troparul Naşterii pe o melodie foarte frumoasă m-a făcut să reintru în lumea epifaniei. Am ascultat şi reascultat şi mi-am dat seama că singurul, şi îmi asum responsabilitatea pentru această afirmaţie, singurul care se aproprie de natura autentică a colindelor este Ştefan Hruşcă. De ce? Deşi nu cântă ca alţii care par a fi mai îmbisericiţi, am observat că Hruşcă cântă cel mai îmbisericit. Deşi colindele lui sunt îmbrăcate în chitară şi clopote, vocea lui răsună de la strana unei biserici din Nord. Îmi aduce aminte de Daniel Turcea care compunea poezii şi cânta la strană. Şi de mulţi alţii care au înţeles simplitatea neacademică a colindelor. Iar în cazul troparului Naşterii, autentică sinteză a tot ce înseamnă Crăciunul pentru Biserica mea, sentimentul meu de regăsire a prezenţei luminii este copleşitor. Lumina se găseşte peste tot, pe cerul stelelor, în inimile păstorilor, în conştiinţa magilor (autentici oameni de ştiinţă convertiţi la creştinism), în viaţa lumii şi a Bisericii.



Îmi inspiră mult din căldura, luminozitatea, puterea şi profunzimea pe care o simţi în preajma îngerilor.

Azi mi-am pus poate pentru prima dată întrebarea de ce magii s-au întors pe alt drum. Ceva s-a schimbat în viaţa lor. Au participat la o minune, minunea coborârii lui Dumnezeu pe pământ, şi viaţa lor s-a schimbat. Pe lângă indicaţiile îngerilor care le-au spus cam care erau planurile lui Irod în legătură cu Pruncul, plecarea lor pe altă cale are pentru mine valoarea unui convertiri. Viaţa e alta începând de acum, prăpastia nu mai există, mâna a fost întinsă, eu trebuie să mă schimb. Spre lumină.

Cerul şi pământul

E seara în care cerul şi pământul se unesc în aceeaşi lumină. Eu cred că atunci a avut loc cea mai mare minune din istorie. Nu voi vorbi despre ea, ea nu poate fi analizată, nici sintetizată, ea e minunea vieţii şi se trăieşte în lumină, în rugăciune, în aşteptare.

Despre Naştere: nu mai am cuvinte. Ceea ce s-a întâmplat cu mine în această zi de ajun şi în ajunul ajunului este o minune.

În ajun: la etajul 3 al spitalului am întâlnit acel bătrân printre bătrâni. Uitat de lume în cerul suferinţei lui a plâns şi a zâmbit din nou. A fost om din nou. I-am cântat colinda tinereţilor lui (şi a tinereţii mele, O ce veste...) şi am simţit cum se naşte Iisus Hristos între noi, între el şi mine. Era acolo în mijloc. Palierul strălucea ca ieslea în noaptea Betleemului. Lacrimile erau purtătoare de bucurie. Am simţit atunci că a sosit Crăciunul. Că totul este pregătit.
Că totul are sens.

În ajunul ajunului: ar trebui să mai vorbesc şi despre oameni. În fond, în lumea Epifaniei ei sunt cei mai importanţi. De trei ani de zile am încercat (niciodată singur) un lucru, care, ca de altfel multe alte lucruri mici din viaţa mea, ştiu că este dătător de putere. Am încercat să colindăm în stradă. În locul unde oamenii se îndrăgostesc şi se despart, în locul în care oamenii sunt cei mai singuri, în deşertul oraşului, pe trotuarul pe care mii de oameni trec fără să gândească unii la alţii. Şi am încercat să colindăm altfel. Nu am cerut, ci am dat. Am dat un mic dar şi un mesaj de Crăciun. Fără nimic în schimb, nici măcar cu pretenţia unui mulţumesc de formă. Am dat ca să îi învăţăm pe oameni să primească. Să primească şi atât. Ceea ce a urmat a fost cred, agonie şi extaz, pentru unii bucurie liberă, pentru alţii tristeţe şi neîmplinire. Nu de multe ori înţelegi ce greu este să întorci obrazul atunci când eşti refuzat. Alergi după ei să le explici că vrei să aduci lumină în sufletele lor şi ţi se spune că nu au nevoie. Nu au nevoie? Au uitat ce înseamnă lumina? Trist.

Ceea ce am făcut noi în Piaţa Romană (în două seri anul acesta) ţine de supranaturalul bucureştean. În mod sigur, în calitate de tineri ortodocşi, stăteam pe trotuar ca nişte picaţi din cer. Nu ai fi spus că strada era locul în care noi ar fi trebuit să căutăm dăruirea luminii. Dar am încercat. Şi reacţiile au fost de două feluri: 1) indiferenţă şi răutate, cauzate de imposibilitatea de a coborî nasul de la grijile şi fiţele înalte la lucrurile simple. Ce să fac cu portocala voastră? O eugenie...? Nu, mulţumesc. Un nu care însă doare mult. 2) Şi a doua reacţie: revelaţia sărbătorii, bucuria colindelor cântate în frig de nişte tineri care nu făceau asta pentru bani, nici dintr-un interes, nici ca să-şi facă publicitate. Ci pur şi simplu pentru că ei vroiau, în calitate de oameni liberi, să transmită o bucurie. Câţiva au încercat să ne ofere bani. Şi refuzul nostru a însemnat lacrima de bucurie care a umplut paharul. Mă rog Bunului Dumnezeu să nu vină autobuzul să vă mai pot asculta, spunea o Doamnă. Mulţumesc mult, altcineva.

Da, există şi aşa ceva. Oameni fericiţi care ştiu să spună mulţumesc.

Fericiţi cei ce au primit şi nefericiţi sunt cei ce nu au primit.

Aşa se întâmplă şi cu Crăciunul. Uşile se deschid sau rămân închise. Dar atunci când se deschid, cerul se uneşte cu pământul şi începe învierea.



Larg deschideţi poarta
Inimilor voastre,
N-am venit să cerem,
Am venit să dăm.

PS. Mai multe despre prima minune din Piaţa Romană pe Tea for Two (Casandra Moraite), Emoţii simple. Gesturi şi cuvinte II (20 decembrie 2008).

Celor care nu mai cred

- Ha, ha, ha, Moşul a venit şi anul acesta la tine! Ai fost fetiţă cuminte?
- Nu, Moşule, nu am fost.
- Dar ce ai făcut, fetiţa Moşului?
- Moşule...? Eu ştiu că tu poţi ierta mult şi multe. Dar pe mine nu mă poţi ierta.
- Fetiţa Moşului..., eu iert tot şi mereu. Ia spune tu ce ai făcut aşa de grav încât nici speranţă nu mai ai în iertarea mea.
- Moşule, eu am greşit aşa de mult, încât nici tu nu mă mai poţi ierta.
- Dacă îmi vei spune mie, eu te voi ierta.
- Nu mă vei putea ierta. Vei putea oare ierta faptul că eu nu mai cred.
- În ce nu mai crezi tu, fetiţa Moşului?
- În tine, Moşule. Eu nu mai cred în tine.
După un moment prelungit de tăcere, Moşul spuse:
- Bine, te iert.

Cine mai crede azi în Moşul? Textul de mai sus este parafrazarea unui dialog imaginat de o prietenă, un dialog real cu Moşul cel real. Realitatea crudă, în lumea neepifanică, spune că Moş Crăciun nu există. În lumea epifaniei, lume de basm de altfel, Moşul există. Iar existenţa lui este una fericită, pentru că nu cunoaşte niciun tânăr care să nu creadă în Moş Crăciun. Da. Moş Crăciun există. El este Dumnezeul copiilor. Moş Crăciun nu este nici mama nici tata, care în lumea antiepifanică, în lumea grăbită, pun repede cadouri multe şi, de cele mai multe ori, inutile, sub pomul făcut şi el în grabă. Moş Crăciun este real. Există ca atare, aşa cum şi Dumnezeu există. Este peste tot în seara Ajunului. Nu uită pe nimeni. Ştie tot despre toţi copiii (mici şi mari). Şi dăruieşte cu multă dragoste fără să primească nimic de la nimeni înapoi. Şi atunci când dăruieşte îi uneşte pe oameni şi le descoperă lumea luminii. Lumina de la Răsărit şi Răsăritul (Lumina) cunoştinţei.

Ispita de a nu mai crede în Moş Crăciun este ispita lumii care nu mai are inima de copil, inima care garantează intrarea în Împărăţie. Inima plină de lumină.

Noutatea: Moşul există, chiar dacă unora le convine sau nu. Moşul vine şi bate la uşă, chiar dacă este sau nu este aşteptat. Sau poate chiar alungat. Moşul iubeşte şi va iubi până ce toţi vor uita cum este să iubeşti şi să ai fluturi în stomac. Moşul iartă şi îi va ierta pe toţi pentru toate, chiar şi pentru greşeala de a nu mai crede în el. Cu o singură condiţie: sinceritatea şi deschiderea inimii. Încălzirea ei. Moşul însuşi continuă mereu să creadă în noi şi în puterea noastră, a celor din lume, de a crede în el. El are curaj şi multă încredere. Astfel, când ne întâlnim cu el, vedem cum continuă mereu să întinerească inimile tuturor celor ce cred, să le copilărească.

Curaj. Nu e uşor să crezi în basme. Dar dacă basmele sunt izvorul vieţii, puterea de a crede este puterea de a trăi în permanenţă autentic. Epifanic. Simplu. Curat. Fericit.

Epilogul începe cu Celor care cred că... Prologul unei vieţi lipsite de dragoste începe cu Celor care nu mai cred... Cei care nu mai cred nu ştiu ce pierd. Pierd farmecul zilelor de iarnă şi taina celor de vară. Binele şi rău care nu se mai joacă. Nicio voce care să-i înveţe ce este dragostea. Viaţa? Rămâne o luptă, din care arareori iese la suprafaţă un supravieţuitor. Niciodată un învingător. Ce se întâmplă cu lumea şi cu sufletele din ea, atunci când vine vorba de Moş Crăciun? În mare parte, să zicem, două cazuri: 1) O prietenă proaspătă absolventă îmi povesteşte cum a reuşit ea să scrie în urmă cu mulţi ani o minunată scrisoare către Moşul, cum mama a convins-o să nu o ducă la Poştă şi cum ulterior peste ani şi ani a descoperit-o în portofelul mamei. Atunci, mi-a spus, şi-a dat seama că scrisoarea ei a ajuns cu adevărat la Moşul. Că Moşul nu este în Laponia şi nici nu ar trebui să stea acolo, în ţara nimănui, exilat timp de un an de zile înafara lumii noastre plastifiate, ci este în inima celor care iubesc şi încălzeşte mult şi aduce lumină în lume. 2) Un elev din clasa (nu contează care, că oricum există mulţi din categoria celor care nu mai cred în fiecare clasă)..., îmi spune că mai deunăzi a descoperit scrisoarea lui către Moşul în portofelul mamei. Răspicat el afirmă că Moşul nu există. Greşit. De ce? Pentru că nu tot ceea ce nu se vede nu există. Şi dacă scrisoarea, adevărată lecţie de rugăciune pentru cei mici, nu ajunge acolo unde credem că ar trebui să ajungă, asta nu înseamnă că Moşul nu există în inimile curate. Inima curată este cea care nu caută darul, ci dăruitorul. Crăciunul lui? O tristeţe generalizată. Pentru că nu mai ştie nici ce să caute, nici unde ar putea găsi urmele Moşului, mereu pe fugă, nici cum ar putea găsi farmecul Crăciunului de altădată. De atunci când mai credea în Moşul. Moşul pentru el?... o istorie pierdută. Va dura mult până ce el va descoperi cum se numeşte Moş Crăciunul cel adevărat şi ce fericire aduce el în suflete.

PS. La Lespezi, judeţul Iaşi, am fost în acest weekend (20-21 decembrie) martorul unei minuni. Topirea mea în mijlocul a 150 de copii preşcolari care m-au învăţat că credinţa în Moşul înseamnă puterea de a te topi în faţa minunii şi de a te transfigura. De a fi în cer şi pe pământ în acelaşi timp.

Câteva poze ale minunii din suflete văzute cu ochii care încă mai cred:







Şi echipa piticilor Moşului care a făcut minunea posibilă:



- Mulţumesc, Moşule... Mulţumesc.