Cerul şi pământul

E seara în care cerul şi pământul se unesc în aceeaşi lumină. Eu cred că atunci a avut loc cea mai mare minune din istorie. Nu voi vorbi despre ea, ea nu poate fi analizată, nici sintetizată, ea e minunea vieţii şi se trăieşte în lumină, în rugăciune, în aşteptare.

Despre Naştere: nu mai am cuvinte. Ceea ce s-a întâmplat cu mine în această zi de ajun şi în ajunul ajunului este o minune.

În ajun: la etajul 3 al spitalului am întâlnit acel bătrân printre bătrâni. Uitat de lume în cerul suferinţei lui a plâns şi a zâmbit din nou. A fost om din nou. I-am cântat colinda tinereţilor lui (şi a tinereţii mele, O ce veste...) şi am simţit cum se naşte Iisus Hristos între noi, între el şi mine. Era acolo în mijloc. Palierul strălucea ca ieslea în noaptea Betleemului. Lacrimile erau purtătoare de bucurie. Am simţit atunci că a sosit Crăciunul. Că totul este pregătit.
Că totul are sens.

În ajunul ajunului: ar trebui să mai vorbesc şi despre oameni. În fond, în lumea Epifaniei ei sunt cei mai importanţi. De trei ani de zile am încercat (niciodată singur) un lucru, care, ca de altfel multe alte lucruri mici din viaţa mea, ştiu că este dătător de putere. Am încercat să colindăm în stradă. În locul unde oamenii se îndrăgostesc şi se despart, în locul în care oamenii sunt cei mai singuri, în deşertul oraşului, pe trotuarul pe care mii de oameni trec fără să gândească unii la alţii. Şi am încercat să colindăm altfel. Nu am cerut, ci am dat. Am dat un mic dar şi un mesaj de Crăciun. Fără nimic în schimb, nici măcar cu pretenţia unui mulţumesc de formă. Am dat ca să îi învăţăm pe oameni să primească. Să primească şi atât. Ceea ce a urmat a fost cred, agonie şi extaz, pentru unii bucurie liberă, pentru alţii tristeţe şi neîmplinire. Nu de multe ori înţelegi ce greu este să întorci obrazul atunci când eşti refuzat. Alergi după ei să le explici că vrei să aduci lumină în sufletele lor şi ţi se spune că nu au nevoie. Nu au nevoie? Au uitat ce înseamnă lumina? Trist.

Ceea ce am făcut noi în Piaţa Romană (în două seri anul acesta) ţine de supranaturalul bucureştean. În mod sigur, în calitate de tineri ortodocşi, stăteam pe trotuar ca nişte picaţi din cer. Nu ai fi spus că strada era locul în care noi ar fi trebuit să căutăm dăruirea luminii. Dar am încercat. Şi reacţiile au fost de două feluri: 1) indiferenţă şi răutate, cauzate de imposibilitatea de a coborî nasul de la grijile şi fiţele înalte la lucrurile simple. Ce să fac cu portocala voastră? O eugenie...? Nu, mulţumesc. Un nu care însă doare mult. 2) Şi a doua reacţie: revelaţia sărbătorii, bucuria colindelor cântate în frig de nişte tineri care nu făceau asta pentru bani, nici dintr-un interes, nici ca să-şi facă publicitate. Ci pur şi simplu pentru că ei vroiau, în calitate de oameni liberi, să transmită o bucurie. Câţiva au încercat să ne ofere bani. Şi refuzul nostru a însemnat lacrima de bucurie care a umplut paharul. Mă rog Bunului Dumnezeu să nu vină autobuzul să vă mai pot asculta, spunea o Doamnă. Mulţumesc mult, altcineva.

Da, există şi aşa ceva. Oameni fericiţi care ştiu să spună mulţumesc.

Fericiţi cei ce au primit şi nefericiţi sunt cei ce nu au primit.

Aşa se întâmplă şi cu Crăciunul. Uşile se deschid sau rămân închise. Dar atunci când se deschid, cerul se uneşte cu pământul şi începe învierea.



Larg deschideţi poarta
Inimilor voastre,
N-am venit să cerem,
Am venit să dăm.

PS. Mai multe despre prima minune din Piaţa Romană pe Tea for Two (Casandra Moraite), Emoţii simple. Gesturi şi cuvinte II (20 decembrie 2008).