Chipul ce nu se uită

Isteria ochilor noştri este semnul vizibil al unei derute. Suntem ispitiţi să trăim într-o orbire de sens şi de culoare, într-o lume perverită de lipsa frumuseţii, o lume în care dragostea nu mai are nicio culoare, niciun cuvânt. O dragoste redusă la texte, la sms-uri, la buzzz-uri, la uitare.

Suntem vinovaţi că nu deschidem ochii să sorbim oaza de adevăr şi lumină care se află în icoană. Canonicitate şi libertate, icoana este locul unde mintea noastră se răstigneşte şi duce cu ea, spre un mormânt de trei zile, lumea neepifanică. Învierea vine deja ca o lumină în toamna noastră din noi şi de afară. O toamnă iconică, în care frunzele au culoare de ocru şi vişiniu. Totul caută să cristalizeze pe pământ chipul ceresc dintr-o icoană. Soarele zilei e auriu, într-o bună tradiţie bizantină, cerul nopţii este negru-albastru, într-o bună tradiţie atonită. Şi cu toate acestea noi trecem mai departe şi nu ne schimbăm, nu ne gândim, uităm chipul ce nu se uită.

O icoană e sfântă pentru că transformă ochii. Ne reface oameni deprinşi cu cerul auriu şi cu stelele vii.

Icoana nu e chip cioplit, chip ce se uită, chip rupt / cioplit din realitatea cerului auriu sau chiar din a lumii în care ne pierdem zilele inutil. Icoana e chip ce nu se uită, chip veşnic, făcut vizibil în conştiinţa noastră şi în trupul istoriei noastre vizitate de prezenţă autentică şi vie. În memoria veşnică a icoanei stă taina ce nu se vede, dar se simte. Mână către mână, prezenţă deplină, unitate şi putere. Cheie de înţelegere a lumii şi, dincolo de lume şi mai ales în interiorul lumii ca închisoare, cheie de înţelegere a eşecurilor noastre. Vrem viaţă dar uităm chipul ce ne dă viaţa. Vrem putere şi uităm că suntem puternici numai atunci când ştim cât de slabi suntem singuri.

Într-un oraş îngheţat am văzut lumina chipului de sus. O mamă ce îşi ţine ca o minune copilul de mână. În legătura dintre ei stă toată viaţa noastră.

 

P.S.: ... care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă... (Rugăciune din slujba ortodoxă a Logodnei). Ca un loc în care toate cele ce contrastează în noi, cele ce ne fărâmiţează voinţa, cele ce ne slăbesc dragostea, cele ce ne separă de noi înşine dispar, punându-se în slujba unităţii dintre noi şi El, icoana e binecuvântare. Cuvânt bun, auzit, viu, vizibil.

Icoana este pentru noi o lecţie autentică de demnitate.

Intersecţie

Suntem vânaţi. De îngerii din ceruri ce se luptă cu noi şi pentru noi. De îngerii căzuţi din ceruri ce se luptă cu noi şi împotriva noastră. Suntem o intersecţie cosmică în care planul vieţii şi al morţii se suprapun. Cel mai înalt trofeu din cosmos, omul, nu poate propune în mijlocul intersecţiei din el decât oferirea unei lacrimi de dragoste. Cea mai fina materie cosmică.

Suntem vânaţi pentru că suntem miza cea mare. Marele plan de dragoste concretă a lui Dumnezeu. O provocare mare cât cerul stă în suflet: dragostea care nu cade niciodată mă pune în centrul lumii şi îmi dă sens.

Îngerii din ceruri, îngerii de pe pământ, cei văzuţi şi cei nevăzuţi, formează o ierarhie de dragoste şi de dăruire. În mine regăsesc aceeaşi ierarhie, un ADN de dăruire şi de nevedere, ce mă luminează în tăcere şi îmi şopteşte: Ce mare este miza, ce frumoasă este viaţa!

În decembrie 1989 am văzut în mijlocul intersecţiilor oameni alergând şi căzând. Un asediu al vieţii şi o alergare spre ceva nou îi făcea să ajungă între îngeri. Om şi înger, o secundă, o intersecţie. Nu înţelegeam atunci, aşa cum nici acum nu înţeleg: de ce aşa, de ce fără să spună totul, de ce fără ca dragostea să fie rostită.

Scriptura a făcut cunoscute toate fiinţele cereşti prin numiri descoperite (cf. Ef. 1:21, Col. 1:16, Iuda 9) în număr de nouă. Pe acestea dumnezeiescul nostru tâlcuitor al celor sfinte le înfăţişează ca pe trei ordine întreite. Cel dintâi spune că este cel care este pururea în jurul lui Dumnezeu şi aproape de El şi cunoscut ca unul ce este unit cu El nemijlocit şi înaintea celorlalte. Revelaţia Sfintelor Scripturi ne-a predat că Tronurile preasfinte şi cetele cu ochi mulţi şi cu multe aripi, numite în limba evreiască Heruvimi şi Serafimi, sunt aşezate nemijlocit în cea mai înaltă apropiere în jurul lui Dumnezeu. Deci slăvitul nostru povăţuitor ne-a spus că acest grup întreit este şi de acelaşi grad şi cu adevărat întâia ierarhie, decât care nu este altul mai asemenea lui Dumnezeu şi mai nemijlocit lângă primele iluminări ce pornesc din Dumnezeu, fiind aproape de El, cum a spus învăţătorul nostru. Al doilea grup zice că este compus din Stăpânii, Domnii şi Puteri. A treia şi cea din urmă dintre treptele ierarhiilor cereşti spune că este cea a Îngerilor, a Arhanghelilor şi a Începătoriilor. 
(Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Cerească, 6, 2).

P.S. 1395 Days Without Red (2011, un proiect artistic şi două filme realizate de Šejla Kamerić şi Anri Sala, în colaborare cu  Ari Benjamin Meyers, prezentat la Manchester International Festival şi vizionat la MACBA, în memoria asediului oraşului Sarajevo dintre 5 aprilie 1992 şi 29 februarie 1996). Ca să treci o intersecţie trebuie să fugi, să fugi de tine şi de cei ce te vânează. Să respiri culoarea vieţii şi să repeţi o muzică de pace (Simfonia Patetica de Tchaicovsky). Un drum ca o ierarhie, pas după pas, un transfer de energie şi speranţă. Un pas al vieţii. Mereu asumat total. Probabil ultimul. Niciodată ultimul.

Toamna e anotimpul demnităţii. Alergăm în timp. Răspunsul e dincolo. Dincolo de timp. Între îngeri.

Fotografii realizate de Milomir Kovačevic Strašni.

Măsură

Cel ce mărturiseşte aceastea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apocalipsă 22.20)

Vino, Doamne, între noi doi şi ne uneşte.

PS.: Măsura iubirii este a iubi fără măsură. (Fericitul Augustin)

Frică

În religie se vorbeşte foarte mult despre revelaţie. Un termen - concept care uneşte în gnoseologia dogmatică tot ceea ce vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre Dumnezeu. Oamenii cred că ceea ce vine de la Dumnezeu sunt în special cuvintele Lui vii.

Aşa este, numai că aceste cuvinte vii ale Lui sunt de fapt, dincolo de limbaj, seminţe de putere, de iubire şi de adevăr care fac ca viaţa noastră să aibă sens. Revelaţia ar fi avut loc indiferent de alegerile proaste ale oamenilor de-a lungul timpului? În mod sigur că da, pentru că revelaţia este existenţa cu sens, este acel semn de putere al unui Dumnezeu ce nu rămâne indiferent la căutările noastre oarbe, de multe ori contraproductive, absurde chiar, de sens.

Oamenii au pus în Biblie cuvintele vii ale lui Dumnezeu ca să nu le uite. De frică că ar putea vreodată să le uite. Neînţelegând că în frica de a uita stă însăşi uitarea lor.

Revelaţia este putere. Tot ceea ce ne înconjoară este revelaţie. Ea poate fi autentică sau parazitară. Diavolul nu are nici sens, nici putere. El parazitează - asta face mereu cu toate - sensul revelaţiei şi ni-l prezintă perifid, parţial, modificat în laboratorul său rece în care elaborează sintetic un sens parţial pentru răutate.

Ca o antirevelaţie. Antiapocalipsă (în greacă apocalipsă înseamnă revelaţie).

Diavolul transformă revelaţia într-o tablă de şah şi te provoacă la un joc perfid, în timpul căruia regulile se schimbă nedrept şi fără niciun anunţ prealabil. Fără sens, căci jocul însuşi este o ispitire a nonsensului. Cu diavolul nu joci şah. Revelaţia nu este nici joc, şi nici concurs, nici premiu. Ea este putere şi sens. Nu este inteligenţă, nu este nici informaţie. Ea este putere, altfel de putere.

În căutarea revelaţiei, oamenii au creat în jurul lor o lume informaţională. Un instinct şi o căutare aparent bune, dar în mod semnificativ deviate spre cantitate, lumea informaţională a transformat viaţa oamenilor dintr-o viaţă ca revelaţie într-o viaţă ca antirevelaţie. Informaţia e putere. Dar ce putere? Una parazitată de slăbiciunea de a căuta putere. Revelaţia e putere necăutată, dăruită.

Cuvintele Lui vii mă pun pe gânduri şi încerc să înţeleg de ce oamenii nu reuşesc să deparaziteze puterea din ei şi din lumea lor încă vie. De ce nu reuşesc să descopere binele din ei. Revelaţia / puterea binelui din ei. Uită de puterea din ei şi devin neputincioşi şi orfani în relaţie cu lumea. Din cauza fricii de a nu uita. Că nu sunt singuri.

În lumea lui Dumnezeu nu există nici orizont, nici noapte, nici apus, ci numai soare. Lumea lui suntem noi.

Pe drumul meu simt şi frică, simt şi putere. Ca o durere ce eliberează. Ca într-un univers ce nu-şi poate atinge limitele, ce nu-şi poate gândi forţa propriilor galaxii, ce nu-şi poate găsi sursa de lumină. De unde vine lumina?

PS. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facere, 1:1-2).

Pământul fără revelaţie este netocmit şi gol. De sens.

Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost...

Semn

- Era deja în comă. L-am rugat să nu o ia, să o facă bine, să ne dea un semn. A murit a doua zi. Pentru mine, în acea zi, Dumnezeu a murit.

În zori de zi, trebuie să facem un drum. Să alergăm spre mormânt. Mormântul Lui din mintea noastră. Mormântul din care El veghează la noi şi la drumul nostru. Mormântul din care El ne surprinde mereu cu o înviere în minte. Cu o transcedere a logicii. Cu o altfel de existenţă. Raţiunea noastră ispititoare Îl condamnă zilnic la mormânt, iar El dimineaţa învie în noi. În zorile de zi ale conştiinţei noastre adormite - dimineaţa Lui şi a noastră -  semnul se dezintegrează. Când nu înţelegi ceri semne, când vezi dai slavă.

Tot ce trăim şi nu înţelegem se cuprinde în logica semnului.

În noaptea morţii lui Dumnezeu nu avem voie să disperăm şi să ne revoltăm. Pierdem zorile de zi. Lumina care, oricât de întârziată sau de măruntă ar fi, vine în iadul şi în noaptea din noi şi schimbă mintea, logica, viaţa.

P.S.: Ţineţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. (Sf. Siluan Atonitul).
Iadul neînţelegerii.
Noaptea vieţii noastre, un preambul de iad neînţeles.
O aşteptare a Cuvântului.

Până când?

Când doi oameni se căsătoresc, ei află că unirea lor este valabilă până în momentul când moartea îi va despărţi. O cutumă de limbaj din această lume antiepifanică le spune că există un motiv de divorţ indirect: moartea, inteligent pretext pentru o despărţire oarecum întârziată. Puţini conştientizează cât de falsă este această viziune. Când doi oameni se căsătoresc, ei se căsătoresc pentru veşnicie. Aici pe pământ, într-o anume dată, după o anume tradiţie, dar pentru un totdeauna ce depăşeşte totul. De altfel, Sfintele Taine în Biserica Ortodoxă sunt valabile pentru veşnicie. Şi când se iartă un păcat la Spovedanie, şi când un bărbat e sfinţit preot, toate sunt făcute în orizontul luminos al veşniciei lui Dumnezeu. Înmormântarea nu este considerată Sfântă Taină, tocmai pentru că nu se face pentru veşnicie, ci are valabilitate numai un timp, un interval necunoscut, dar totuşi un interval, de acum şi până la învierea tuturor.

Tainele sunt înviere, se regăsesc în înviere şi transced învierea, pentru că transformă, schimbă, îmbunătăţesc, ating fiinţa omului în interior şi o minunează. Sunt mici mari minuni ce umplu viaţa omului de lumină şi veşnicia de umanitate.

P.S.: Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat lor slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El. (Ioan 2:11) Totul este un început, o promisiune, o chemare spre verticalitate, spre ceea ce trebuie să fim. Un ''trebuie'' ce nu desfiinţează, ci seduce prin firescul lui.

Cununia este azi o problemă. Pentru că tinerii fug de ea din mai multe motive. Din vinovăţia de a nu fi curaţi. Din lipsă de iubire lucrătoare (aceea iubire ce vindecă certurile). Din frică şi comoditate. Din lipsă de educaţie creştină şi din preaplinul modelor false ce îi învaţă cât de greu şi de urât e să fii căsătorit, şi cât de fain e să fii liber de orice obligaţie. Pentru că tinerii rămân copii în sensul rău, în sensul unei imaturităţi ce alungă perspectiva naşterii de copii. Pentru carieră, uitând că prima şi ultima (şi cea mai grea) carieră în viaţă este aceea de mamă şi tată. Şi cea mai frumoasă. Din dorinţă de cât mai multă împrăştiere sexuală cu nişte consecinţe pe care nu le mai asumă nimeni. Pentru că se poate şi fără. Pentru că în fond şi la urma urmei tot aia e. Cununia este o problemă acolo unde viaţa este trăită fără Dumnezeu. Când Dumnezeu e viu în viaţa ta problemele se depăşesc. Oricând, mereu.

Prietenii mei au început să se căsătorească. Merg la nunţi şi îi văd. Sunt oameni noi, schimbaţi în adâncul lor de atingerea binecuvântării pe care o cer cu onestitate în faţa lui Dumnezeu. Toţi rămânem mereu copii, ai părinţilor noştri, ai lui Dumnezeu, şi frumuseţea vieţii este să asumi nepregătirea ta şi să o încredinţezi lui Dumnezeu. Oricând, mereu.

La o nuntă de tineri curaţi, care şi-au păstrat fecioria şi nu au încălcat tradiţia, este altfel ca la ceilalţi. Este o bucurie de nedescris. Este o tăcere în aer, un parfum în atingeri, o emoţie în priviri. Este o taină. Viaţa însăşi se arată ca o taină acolo, în faţa preotului. Totul se leagă, totul are sens. Pentru acest sens e bine să nu pierdem viaţa din noi. Să nu disperăm, să fim puternici, să nu fim singuri.

Hai la drum împreună. Nu contează cum va fi, contează să fiu cu tine şi împreună să fim cu El.

Reporter

În căsnicie, iubirea este la început o promisiune şi la sfârşit o împlinire.

O chilie plină de cărţi, un munte, un lac şi un cer. O prezenţă şi ore întregi de descoperiri interpersonale. De ziua mea am fost reporter pe cerul credinţei omului retras din lumea ce nu mai ştie ce este aceea tradiţie.

Tradiţia înseamnă să faci lucrurile bine.

Expediţie

Trei băieţi: un căpitan, un secund, un vâslaş şi o corabie perfectă, în realitate o mică barcă cu vâsle, cât se poate de normală. Am traversat împreună marea cea mare, am trecut de Capul Bunei Speranţe, de cariera părăsită, de insula piraţilor, de Pasul Păcii şi am ajuns în Pădurea Spânzuraţilor, printre stânci şi valuri, am făcut prizonieri şi am găsit comori, am debarcat, am dinamitat malurile. Ce bine este să visezi şi să te bucuri atunci când totul ţine cu tine. Soarele şi vântul ne-au permis să trecem lacul pe partea cealaltă.

La mănăstire totul se face cu binecuvântare. Chiar şi visul.

V-aţi-ascunselea

Asta faci mereu. Te joci cu noi v-aţi-ascunselea şi câştigi mereu. Tu vezi dincolo de orice, de pământ, apă şi foc, Tu vezi dincolo de trup, de minte, de gând.

Unii fug de Tine, se ascund, temători să nu-i numeri. Le e frică să iasă la lumină. Dar Tu îi vezi şi îi prinzi când se aşteaptă mai puţin.

Alţii Te fugăresc acolo unde cred că Tu te ascunzi. Dar Tu nu eşti acolo unde credem noi, şi nici nu Te ascunzi aşa cum am vrea noi să Te găsim. Cine pe cine fugăreşte?

Alţii stau pitiţi, cu inima cât un purice, cu o emoţie în gât, pregătiţi să îi atingi, să îi prinzi. Şi le iese aşa de frumos!

Parcă şi aud glasul din trecut: Cine nu-i gata, îl iau cu lopata! Cine oare se gândeşte în copilărie la semnificaţiile profund eshatologice ale acestui joc? Parcă şi aud, aşa ca într-un viitor neştiut, la sfârşitul lumii: Cine nu-i gata...

Călugărul

Acolo unde cerul se întâlneşte cu pădurea, şi din lupta lor iese fum şi apă, am simţit gustul bun al autenticităţii. Sunt rupt de lume şi totuşi mă simt în mijlocul ei. În cea mai izolată mănăstire din România, la 40 km de cea mai apropiată localitate, departe de semnal şi internet, cu stiloul pierdut între fişe şi cărţi rare, mă gândesc la lume, la cuvinte, la idei.

În fiecare secundă trăiesc un exerciţiu de autenticitate. Aici cuvintele au lumină şi putere. Sunt în centrul ţării pierdut între văi şi munţi. Ajuns în acest centru îţi dai seama de centrul inimii tale. Aici trăieşti altfel, zburând peste ape, învingând negura nopţii şi neputinţa trupului. Aici faci judecată bună sufletului. Uiţi şirul zilelor, dar nu uiţi să trăieşti frumos şi simplu. Aici cerul are culoarea lui Dumnezeu: e transparent. Lumânări în noapte jos, sus stele pe un cer rece şi tăcut, aceeaşi lumină.

Sunt ca un înger pierdut printre brazi, ce caută de mâncare la o stână. Mă primeşte un călugăr, el însuşi înger în trup, îmi face focul, mă încălzeşte, îmi vorbeşte, mă îmbrăţişează. Simt între mine şi el o legătură netrupească. O sete de adevăr.

Sunt mulţi creştini pe lume. Toţi au idei multe. Dar ideea nu are mamă, are numai tată, n-are suflet, n-are putere, n-are culoare, nu seduce, ci doar convinge, demonstrează, în cele din urmă sugrumă, mutilează.

La mănăstire înveţi să renunţi la ideile tale. Şi iei, în schimb, pace.

Atunci îţi dai seama că ai suflet, când începi să plângi. Durerea este strigătul mut al sufletului pentru autenticitate.

P.S. Călugărul se roagă pentru cei ce nu ştiu să se roage, pentru cei ce nu vor să se roage, pentru cei care nu pot să se roage şi, în special, pentru cei care nu s-au rugat niciodată.