Frică

În religie se vorbeşte foarte mult despre revelaţie. Un termen - concept care uneşte în gnoseologia dogmatică tot ceea ce vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre Dumnezeu. Oamenii cred că ceea ce vine de la Dumnezeu sunt în special cuvintele Lui vii.

Aşa este, numai că aceste cuvinte vii ale Lui sunt de fapt, dincolo de limbaj, seminţe de putere, de iubire şi de adevăr care fac ca viaţa noastră să aibă sens. Revelaţia ar fi avut loc indiferent de alegerile proaste ale oamenilor de-a lungul timpului? În mod sigur că da, pentru că revelaţia este existenţa cu sens, este acel semn de putere al unui Dumnezeu ce nu rămâne indiferent la căutările noastre oarbe, de multe ori contraproductive, absurde chiar, de sens.

Oamenii au pus în Biblie cuvintele vii ale lui Dumnezeu ca să nu le uite. De frică că ar putea vreodată să le uite. Neînţelegând că în frica de a uita stă însăşi uitarea lor.

Revelaţia este putere. Tot ceea ce ne înconjoară este revelaţie. Ea poate fi autentică sau parazitară. Diavolul nu are nici sens, nici putere. El parazitează - asta face mereu cu toate - sensul revelaţiei şi ni-l prezintă perifid, parţial, modificat în laboratorul său rece în care elaborează sintetic un sens parţial pentru răutate.

Ca o antirevelaţie. Antiapocalipsă (în greacă apocalipsă înseamnă revelaţie).

Diavolul transformă revelaţia într-o tablă de şah şi te provoacă la un joc perfid, în timpul căruia regulile se schimbă nedrept şi fără niciun anunţ prealabil. Fără sens, căci jocul însuşi este o ispitire a nonsensului. Cu diavolul nu joci şah. Revelaţia nu este nici joc, şi nici concurs, nici premiu. Ea este putere şi sens. Nu este inteligenţă, nu este nici informaţie. Ea este putere, altfel de putere.

În căutarea revelaţiei, oamenii au creat în jurul lor o lume informaţională. Un instinct şi o căutare aparent bune, dar în mod semnificativ deviate spre cantitate, lumea informaţională a transformat viaţa oamenilor dintr-o viaţă ca revelaţie într-o viaţă ca antirevelaţie. Informaţia e putere. Dar ce putere? Una parazitată de slăbiciunea de a căuta putere. Revelaţia e putere necăutată, dăruită.

Cuvintele Lui vii mă pun pe gânduri şi încerc să înţeleg de ce oamenii nu reuşesc să deparaziteze puterea din ei şi din lumea lor încă vie. De ce nu reuşesc să descopere binele din ei. Revelaţia / puterea binelui din ei. Uită de puterea din ei şi devin neputincioşi şi orfani în relaţie cu lumea. Din cauza fricii de a nu uita. Că nu sunt singuri.

În lumea lui Dumnezeu nu există nici orizont, nici noapte, nici apus, ci numai soare. Lumea lui suntem noi.

Pe drumul meu simt şi frică, simt şi putere. Ca o durere ce eliberează. Ca într-un univers ce nu-şi poate atinge limitele, ce nu-şi poate gândi forţa propriilor galaxii, ce nu-şi poate găsi sursa de lumină. De unde vine lumina?

PS. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facere, 1:1-2).

Pământul fără revelaţie este netocmit şi gol. De sens.

Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost...