Până când?

Când doi oameni se căsătoresc, ei află că unirea lor este valabilă până în momentul când moartea îi va despărţi. O cutumă de limbaj din această lume antiepifanică le spune că există un motiv de divorţ indirect: moartea, inteligent pretext pentru o despărţire oarecum întârziată. Puţini conştientizează cât de falsă este această viziune. Când doi oameni se căsătoresc, ei se căsătoresc pentru veşnicie. Aici pe pământ, într-o anume dată, după o anume tradiţie, dar pentru un totdeauna ce depăşeşte totul. De altfel, Sfintele Taine în Biserica Ortodoxă sunt valabile pentru veşnicie. Şi când se iartă un păcat la Spovedanie, şi când un bărbat e sfinţit preot, toate sunt făcute în orizontul luminos al veşniciei lui Dumnezeu. Înmormântarea nu este considerată Sfântă Taină, tocmai pentru că nu se face pentru veşnicie, ci are valabilitate numai un timp, un interval necunoscut, dar totuşi un interval, de acum şi până la învierea tuturor.

Tainele sunt înviere, se regăsesc în înviere şi transced învierea, pentru că transformă, schimbă, îmbunătăţesc, ating fiinţa omului în interior şi o minunează. Sunt mici mari minuni ce umplu viaţa omului de lumină şi veşnicia de umanitate.

P.S.: Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat lor slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El. (Ioan 2:11) Totul este un început, o promisiune, o chemare spre verticalitate, spre ceea ce trebuie să fim. Un ''trebuie'' ce nu desfiinţează, ci seduce prin firescul lui.

Cununia este azi o problemă. Pentru că tinerii fug de ea din mai multe motive. Din vinovăţia de a nu fi curaţi. Din lipsă de iubire lucrătoare (aceea iubire ce vindecă certurile). Din frică şi comoditate. Din lipsă de educaţie creştină şi din preaplinul modelor false ce îi învaţă cât de greu şi de urât e să fii căsătorit, şi cât de fain e să fii liber de orice obligaţie. Pentru că tinerii rămân copii în sensul rău, în sensul unei imaturităţi ce alungă perspectiva naşterii de copii. Pentru carieră, uitând că prima şi ultima (şi cea mai grea) carieră în viaţă este aceea de mamă şi tată. Şi cea mai frumoasă. Din dorinţă de cât mai multă împrăştiere sexuală cu nişte consecinţe pe care nu le mai asumă nimeni. Pentru că se poate şi fără. Pentru că în fond şi la urma urmei tot aia e. Cununia este o problemă acolo unde viaţa este trăită fără Dumnezeu. Când Dumnezeu e viu în viaţa ta problemele se depăşesc. Oricând, mereu.

Prietenii mei au început să se căsătorească. Merg la nunţi şi îi văd. Sunt oameni noi, schimbaţi în adâncul lor de atingerea binecuvântării pe care o cer cu onestitate în faţa lui Dumnezeu. Toţi rămânem mereu copii, ai părinţilor noştri, ai lui Dumnezeu, şi frumuseţea vieţii este să asumi nepregătirea ta şi să o încredinţezi lui Dumnezeu. Oricând, mereu.

La o nuntă de tineri curaţi, care şi-au păstrat fecioria şi nu au încălcat tradiţia, este altfel ca la ceilalţi. Este o bucurie de nedescris. Este o tăcere în aer, un parfum în atingeri, o emoţie în priviri. Este o taină. Viaţa însăşi se arată ca o taină acolo, în faţa preotului. Totul se leagă, totul are sens. Pentru acest sens e bine să nu pierdem viaţa din noi. Să nu disperăm, să fim puternici, să nu fim singuri.

Hai la drum împreună. Nu contează cum va fi, contează să fiu cu tine şi împreună să fim cu El.

Reporter

În căsnicie, iubirea este la început o promisiune şi la sfârşit o împlinire.

O chilie plină de cărţi, un munte, un lac şi un cer. O prezenţă şi ore întregi de descoperiri interpersonale. De ziua mea am fost reporter pe cerul credinţei omului retras din lumea ce nu mai ştie ce este aceea tradiţie.

Tradiţia înseamnă să faci lucrurile bine.

Expediţie

Trei băieţi: un căpitan, un secund, un vâslaş şi o corabie perfectă, în realitate o mică barcă cu vâsle, cât se poate de normală. Am traversat împreună marea cea mare, am trecut de Capul Bunei Speranţe, de cariera părăsită, de insula piraţilor, de Pasul Păcii şi am ajuns în Pădurea Spânzuraţilor, printre stânci şi valuri, am făcut prizonieri şi am găsit comori, am debarcat, am dinamitat malurile. Ce bine este să visezi şi să te bucuri atunci când totul ţine cu tine. Soarele şi vântul ne-au permis să trecem lacul pe partea cealaltă.

La mănăstire totul se face cu binecuvântare. Chiar şi visul.

V-aţi-ascunselea

Asta faci mereu. Te joci cu noi v-aţi-ascunselea şi câştigi mereu. Tu vezi dincolo de orice, de pământ, apă şi foc, Tu vezi dincolo de trup, de minte, de gând.

Unii fug de Tine, se ascund, temători să nu-i numeri. Le e frică să iasă la lumină. Dar Tu îi vezi şi îi prinzi când se aşteaptă mai puţin.

Alţii Te fugăresc acolo unde cred că Tu te ascunzi. Dar Tu nu eşti acolo unde credem noi, şi nici nu Te ascunzi aşa cum am vrea noi să Te găsim. Cine pe cine fugăreşte?

Alţii stau pitiţi, cu inima cât un purice, cu o emoţie în gât, pregătiţi să îi atingi, să îi prinzi. Şi le iese aşa de frumos!

Parcă şi aud glasul din trecut: Cine nu-i gata, îl iau cu lopata! Cine oare se gândeşte în copilărie la semnificaţiile profund eshatologice ale acestui joc? Parcă şi aud, aşa ca într-un viitor neştiut, la sfârşitul lumii: Cine nu-i gata...

Călugărul

Acolo unde cerul se întâlneşte cu pădurea, şi din lupta lor iese fum şi apă, am simţit gustul bun al autenticităţii. Sunt rupt de lume şi totuşi mă simt în mijlocul ei. În cea mai izolată mănăstire din România, la 40 km de cea mai apropiată localitate, departe de semnal şi internet, cu stiloul pierdut între fişe şi cărţi rare, mă gândesc la lume, la cuvinte, la idei.

În fiecare secundă trăiesc un exerciţiu de autenticitate. Aici cuvintele au lumină şi putere. Sunt în centrul ţării pierdut între văi şi munţi. Ajuns în acest centru îţi dai seama de centrul inimii tale. Aici trăieşti altfel, zburând peste ape, învingând negura nopţii şi neputinţa trupului. Aici faci judecată bună sufletului. Uiţi şirul zilelor, dar nu uiţi să trăieşti frumos şi simplu. Aici cerul are culoarea lui Dumnezeu: e transparent. Lumânări în noapte jos, sus stele pe un cer rece şi tăcut, aceeaşi lumină.

Sunt ca un înger pierdut printre brazi, ce caută de mâncare la o stână. Mă primeşte un călugăr, el însuşi înger în trup, îmi face focul, mă încălzeşte, îmi vorbeşte, mă îmbrăţişează. Simt între mine şi el o legătură netrupească. O sete de adevăr.

Sunt mulţi creştini pe lume. Toţi au idei multe. Dar ideea nu are mamă, are numai tată, n-are suflet, n-are putere, n-are culoare, nu seduce, ci doar convinge, demonstrează, în cele din urmă sugrumă, mutilează.

La mănăstire înveţi să renunţi la ideile tale. Şi iei, în schimb, pace.

Atunci îţi dai seama că ai suflet, când începi să plângi. Durerea este strigătul mut al sufletului pentru autenticitate.

P.S. Călugărul se roagă pentru cei ce nu ştiu să se roage, pentru cei ce nu vor să se roage, pentru cei care nu pot să se roage şi, în special, pentru cei care nu s-au rugat niciodată.

Forum

Cred şi ştiu că Tu te ascunzi în bucurie, şi în emoţie, şi în chilii săpate sus în munte, şi în revoltă şi în mulţumire, şi în ochii care vorbesc sincer şi în icoane pictate cu mâini neştiutoare, şi în copii, şi în muzică, şi sus pe Everest şi în spatele scaunelor cu rotile şi într-un foc de tabără cu multă cetină şi chitară. Eşti acolo, în tinereţea din noi, şi aştepţi să îţi răspundem cu un semn. Plec de la Sâmbăta şi mă întreb, ca în fiecare an, cât de mult merită. Şi de fiecare dată când ajung la un nou sfârşit simt atingerea Ta pe umerii mei. Acum ştiu că vei avea grijă de fiecare forumist în parte. Şi de mine. Îţi mulţumesc că ai fost din nou participant în forum. Cât de fidel poţi fi!

P.S.: Când nu-ţi iese continuă, şi când îţi iese... continuă.

Vino

Căutăm răspunsuri la întrebări ce nu ne lasă să respirăm liberi. Şi căutarea noastră este de fapt o luptă cu sclavia din noi, cu starea de nelibertate sau de antilibertate ce ne sufocă zilele.

În iubire nu există decât certitudini. Nu mai există întrebări, nu mai există refuzuri, nu mai există neputinţă, există doar bucurie. Şi mulţumire.

Acum doi ani de zile un bun prieten m-a întrebat, supărat pe o terminologie ce-l revolta, ce ar spune Dumnezeu dacă ar reveni acum pe pământ. Care ar fi cuvintele Lui vii amestecate între cuvintele noastre moarte. Credea că esenţialul căutărilor noastre stă în identificarea cu mesajul Celui Viu. Şi avea dreptate.

Eu cred că ar spune: Bucuraţi-vă! A spus-o şi atunci, o spune şi acum. Poate acum fără cuvinte, ca într-un film mut, în care vezi cu ochii minţii ceea ce sufletul vede cu ochii conştiinţei. Şi înţelegi nu cu mintea, ci cu inima luminată de pacea întâlnirii.

Nu poţi ieşi din tăcerea dintre noi şi El decât dacă simţi bucuria întâlnirii cu diferenţa de fiinţă din tine, întâlnirea cu destinatarul unic al iubirii tale. E aşa de minunat că suntem făcuţi incompleţi, neterminaţi, abandonaţi în lipsă de perfecţiune. Şi totuşi destinaţi unei iubiri atât de mari.

Când nu mai iubim, ne luptăm cu noi crezând că în imperfecţiunea noastră se găsesc răspunsuri eliberatoare. Şi greşim. Când iubim, totul e firesc, şi neputinţele noastre, şi secundele de dragoste împărtăşită, şi cea mai mică atingere, şi cea mai firească înţelegere, şi uitarea şi atenţia, şi sărutul şi florile, şi viaţa. Totul are sens.

Până când nu vom ieşi din noi (înafara stării de noi înşine = ex stasis) nu vom simţi tăcerea grăitoare a bucuriei de a iubi curat. În noi stă restul de iubire. Între noi stă sâmburele revenirii de la starea de suflet neiubitor, neviu, la cea de suflet viu.

Învierea înseamnă o întâlnire ce are loc mereu înafara mormântului rămas gol.

Nimeni nu află ceva despre Dumnezeu, oricât de mic ar fi acel ceva, decât în urma unei întâlniri. Mesajul Învierii este un mesaj al întâlnirilor. Toţi aleargă unii către ceilalţi şi graba lor are un sens. Viaţa este un drum plin cu întâlniri. Pe drum întâlnim pe cineva şi prin el câştigăm puterea eliberatoare (FA 8:26-40). Poate fi un el, o ea, un prieten, un preot, un duhovnic, un profesor, un sfânt, un apostol. Poate fi un vecin (toţi suntem vecini pe acelaşi drum al eliberării de neiubire). Întotdeauna un om. Cheia descoperirii lui Dumnezeu rămâne mereu omul.

Învierea este semnul întâlnirii cu omul. Cu omul din noi şi de lângă noi, cu umanitatea noastră eliberată, cu tot ceea ce ştim că suntem dar nu înţelegem. Şi înţelegem numai atunci când întâlnim pe cineva şi avem curajul să asumăm ceea ce există între noi, să trăim relaţia, să întrupăm iubirea.

Când iubeşti nu mai simţi graniţa dintre posibil şi ideal. Câţiva dintre prietenii mei mi-au spus că ceea ce scriu aici ţine de utopic, de ideal. Pe de o parte sunt conştient că aşa pare, pe de altă parte ştiu că nu este. Până când ne vom speria de idealul chemării noastre, cedând neputinţei de a crede...

P.S. Vino şi te sălăşluieşte întru noi (en hemin). Sau între noi. Eu cred că El vine mai degrabă între noi, şi se aşează ca un sol de pace între oameni, luminând calea dintre ei. Umplând de sens cărările ce ne conduc către adâncul tainei din celălalt. Suntem responsabili de noi şi de ceea ce este între noi. Iar cea mai frumoasă responsabilitate este rugăciunea.

Ce rămâne (I)

1)  Rămâne sentimentul că suntem o echipă. Am câştigat în acest concurs pierdut cel mai frumos coechipier din viaţa mea.

2) Rămâne sentimentul că acolo, în adâncul existenţei lui, s-a creat o relaţie. Dincolo de mimetică, instinct şi joc, relaţia era viaţa lui. A murit singur. Cu o lacrimă în ochi. Ca o contradicţie în el însuşi. Ca o durere sfâşietoare, ca o falie în adâncul lui, că ne lasă pe noi să nu mai avem grijă de el, şi prin el, de nimic.

Nu pierdem niciodată nimic, pentru că în fond, noi nu posedăm, cu adevărat, nimic. Ce rămâne în urma unei pierderi suntem noi şi relaţia dintre noi, ca un spaţiu binecuvântat în care adâncurile de fiinţă prind culoare şi mesaj. Existăm, nu pentru noi, ci pentru ceea ce se arată între noi, ca o epifanie binecuvântată a relaţiei reciproce dintre iubit şi iubitor.

P.S. Se zice că lucrurile sunt opuse în patru sensuri: relativ unul faţă de altul (hos ta pros ti); contrar unul altuia; privaţie faţă de negaţie; afirmaţie faţă de negaţie.
Aristotel, Organon - Categoriile X, 11b, 15-16.

Misterul diferenţei dintre noi nu se află în noi, ci între noi, în relaţie.

Zero

Zero + Zero = ?
 
Atunci când simţi că eşti un mare zero, un mare nimic, o mare aşteptare fără conţinut, începe să iubeşti. Aşa se inventează matematic veşnicia.  Şi lumea se schimbă, se închină, se minunează de răspuns.

Zero (2009) este un scurt metraj animat, realizat de Christopher Kezelos, cu foarte multe premii luate în ultimii doi ani. O poveste cu fire. Pentru vizionare, click aici.

În dragoste nu există cantitate. Şi nici reguli. Şi nici formule. Şi nici închisoare. În dragoste există libertate şi clopote în ceruri.

Omul

Omul singur gândeşte matematic şi îşi raportează viaţa la cantităţi. În mod nevăzut şi dureros, ajunge, fără să îşi dea seama, să contabilizeze speranţa şi să vândă idei, sentimente, imagini, vise. Şi nu în ultimul rând ajunge să vândă persoana: pe sine însuşi şi pe cei de aproape sau de departe, ca un alt Iuda care preia inconştient un scenariu aparent similar de vindere egoistă de fiinţă.

Omul din tine se întâlneşte cu omul din mine atunci când mintea (ceea ce înţeleg grecii prin nous = minte) devine purtătoare de calitate, de conţinut, de fiinţă împărtăşită. Acolo ia naştere relaţia. Relaţia este conţinutul teologiei. Tot ce învaţă omul despre om şi despre Dumnezeu se numeşte relaţie. Fără relaţie, existenţa nu are sens şi nici finalitate.

Nu există icoană fără relaţie aşa cum nu există rugăciune fără relaţie.

Cât costă să ai speranţă? Cât costă să iubeşti? Ce trebuie să dai ca să primeşti dragostea cea mare?

Speranţa costă situarea în permanenţă la hotarul dintre neîmplinirea în cantitativ şi împlinirea în calitativ.

Iubirea are preţul veşniciei. Ea este cheia ce deschide porţile împărăţiei cerului şi a pământului. Ea este intrarea în împărăţia creatului unit cu necreatul, dintre vechi şi nou, dintre un el şi o ea. Iubirea nu costă şi nu se dă la schimb, dar e mai presus de orice valoare prin faptul că are putere şi transformă. Iubirea e singura care ne dă existenţa acum şi atunci simultan, acum în lumea noastră înnoită şi acum în împărăţia de dincolo de timp.

Ca să primeşti dragostea cea mare, trebuie să o ceri. Cu alte cuvinte, cu alţi ochi şi cu alt scop. Trebuie să te schimbi, să te transformi, să faci trecerea de la vechi la nou, să înviezi în altă minte şi în alt trup.

Doi oameni se întâlnesc şi întemeiază o familie numai pe baza unei relaţii. Nu de cuplu, ci de fiinţă. În momentul în care dragostea cea mare îi uneşte, trupurile şi mintea lor se schimbă iar ei se înnoiesc, ca într-o formatare ce ignoră psihologia, preamărind fiinţa. Înnoirile în dragoste se petrec la toate nivelurile fiinţei. De la planuri la aşteptări, de la muncă la dăruire şi jetfă, de la aventură la siguranţă şi cămin, de la plăcere la durere asumată.

[Sexualitatea nu are sens decât aşa: ca prin relaţie trupurile unite să se înnoiască, trăind fiecare prin celălalt o descoperire înnoită.]

Dragostea cea mare reînnoieşte sufletele şi trupurile. De aici sensul vieţii în doi: voinţă dublă şi act unitar. Ce investim în noi, investim în această viaţă. Ce investim în celălalt, investim pentru veşnicie: iubire, neuitare, verticalitate, dăruire, flori, lumini, timp, promisiuni, culoare, sânge, răbdare, lacrimi, alb, foc, călătorii, dor, putere, cărţi de viaţă. Şi muzică, de fapt un alt fel de muzică... Şi dans, un dans litugic în mijlocul acestei lumi luminate de Dumnezeu - Iubire. Şi slujire, şi liturghie. Mereu.

Un om, un răspuns, o iubire. Doi, o veşnicie.

P.S.: Slava lui Dumnezeu este omul cel viu şi viaţa omului este vederea lui Dumnezeu.
(Sf. Irineu de Lyon, Adversus haereses, IV, 20.7).