Lumină

Lumina este poarta frumuseţii. Lumina din ochii celui îndrăgostit este poartă către sufletul său, către împărăţia din inima sa. Lumina este şi poartă a cerului, prin care putem vedea puterea de dincolo de cer, dincolo de noi.

Ce trebuie să fac ca să intru pe această poartă şi să văd, să descopăr ceea ce este dincolo de ea?

Cred, în primul rând, că ar trebui să o înţeleg ca atare şi să nu mă sperii de inactualitatea ei.

În al doilea rând, cred că ar trebui să o fac să se apropie de mine. Ca cel de lângă mine să devină aproape. Toţi oamenii care trăiesc în lumea mea sunt un cer pe pământ. Ca să fac cerul să fie mai aproape, trebuie să îi fac pe ei să fie mai aproape de mine.

În al treilea rând, ar trebui să devin un mesager în această lume a unei frumuseţi-mesaj care să aibă cu adevărat puterea de a converti lumea în frumuseţe-lumină.

Se poate converti lumea în frumuseţe? Ne îmbătăm în cuvinte sau ne minţim visând?

Da, cred că lumea se poate converti în frumuseţe, dar numai dacă vom cultiva exclusiv frumuseţea persoanei. A chipului. A ochilor în care se oglindeşte cerul.

Ochii celui de lângă mine, poartă a cerului. Cerul, poartă a luminii. Lumina, semn al frumuseţii.

Nu aş fi văzut de la poalele Pietrei Craiului frumuseţea luminii ca mesaj purtător de sens pentru puterea Creatorului omului şi a lumii, dacă nu aş fi fost înconjurat de câţiva prieteni minunaţi care m-au ajutat efectiv (a se citi m-au învăţat) să văd lumea.

Lumea, un altar al frumuseţii.

Singurătate

Singurătatea se arată, epifanic, ca fiind, în adevăr, o nesingurătate. Ştiu şi cred că nimeni nu este singur. Pentru că nu ar fi drept, nu ar fi corect ca vreodată cineva să fie cu adevărat singur, faţă în faţă cu propria singurătate (în înţelesul actual, modern, internaut... al singurătăţii).

Pentru că noi existăm pentru ceilalţi. Dacă ceilalţi dispar din viaţa noastră, existenţa noastră tinde să ne contrazică în ceea ce avem noi mai intim, în interioritatea noastră, în structura noastră dialogală.

Ceea ce eu nu pot accepta. Omul este cuvânt grăitor. Eu însumi la fel. Eu nu sunt un ecou pierdut într-o singurătate în care nimeni nu mă ascultă. Nu pot fi. Ştiu că omul este adus la existenţă, adică este chemat la existenţă, şi răspunde la această chemare prin propria lui viaţă, tocmai ca la un moment dat să poată pună în mod liber o întrebare Cuiva. Acest Destinatar inedit este Cel Care desfiinţează în permanenţă aparenţa de singurătate din viaţa mea. El este tot timpul acolo pentru a da un răspuns întrebării ''Unde eşti?''.

Posibile cuvinte de răspuns: ''Sunt aici, în inima ta.'', sau ''Sunt aici, pentru Mine aici eşti tu.''

Sunt singur, Doamne, ajută-mi nesingurătăţii mele! (parafrază după Marcu 9:14)

M-am exilat într-o singurătate care mi-a dat mult de gândit. Sper să mă vindec cât mai repede de ispita singurătăţii care mă înconjoară în aceste zile. Ştiu că singur nu pot. Singurătatea aceea nu poate vindeca...

Epifanie

Epifanie. Epifanie înseamnă vedere, descoperire, revelaţie, arătare.

Ce îmi propun? Ce îmi promit? Îmi propun, de fapt promit să fac din acest blog o pagină de lecturat în care cineva obosit de prea multe întrebări şi răspunsuri să (re)găsească lumea în care eu cred. Lumea pe care o văd în mijlocul meu. Lumea în care încerc să trăiesc, lumea pe care încerc, în cele din urmă, să o înţeleg. Ce are această lume specială ''a mea''? Lumină, întuneric, viaţă, moarte, bucurie, suferinţă, şi încă chiar, un dram de normalitate, de firesc. Se numeşte lumea epifanie...

Scriu de fapt pentru că am nevoie de o astfel de mărturie. Scriu şi pentru ceilalţi, dar scriu în primul rând pentru sufletul meu.

Nu voi scrie des, pentru că lumea mea nu se arată atât de des, dar când voi scrie, voi scrie despre minunile şi despre neminunile din viaţa mea.