Singurătate

Singurătatea se arată, epifanic, ca fiind, în adevăr, o nesingurătate. Ştiu şi cred că nimeni nu este singur. Pentru că nu ar fi drept, nu ar fi corect ca vreodată cineva să fie cu adevărat singur, faţă în faţă cu propria singurătate (în înţelesul actual, modern, internaut... al singurătăţii).

Pentru că noi existăm pentru ceilalţi. Dacă ceilalţi dispar din viaţa noastră, existenţa noastră tinde să ne contrazică în ceea ce avem noi mai intim, în interioritatea noastră, în structura noastră dialogală.

Ceea ce eu nu pot accepta. Omul este cuvânt grăitor. Eu însumi la fel. Eu nu sunt un ecou pierdut într-o singurătate în care nimeni nu mă ascultă. Nu pot fi. Ştiu că omul este adus la existenţă, adică este chemat la existenţă, şi răspunde la această chemare prin propria lui viaţă, tocmai ca la un moment dat să poată pună în mod liber o întrebare Cuiva. Acest Destinatar inedit este Cel Care desfiinţează în permanenţă aparenţa de singurătate din viaţa mea. El este tot timpul acolo pentru a da un răspuns întrebării ''Unde eşti?''.

Posibile cuvinte de răspuns: ''Sunt aici, în inima ta.'', sau ''Sunt aici, pentru Mine aici eşti tu.''

Sunt singur, Doamne, ajută-mi nesingurătăţii mele! (parafrază după Marcu 9:14)

M-am exilat într-o singurătate care mi-a dat mult de gândit. Sper să mă vindec cât mai repede de ispita singurătăţii care mă înconjoară în aceste zile. Ştiu că singur nu pot. Singurătatea aceea nu poate vindeca...