Camino

Nu mă aşteptam la prea multe de la un film spaniol cu tentă religioasă despre suferinţă atunci când am ales să mă duc la Festivalul Filmului European de la Bucureşti şi să văd Camino. Recunosc, la început mi-a fost teamă de subiect, să nu cumva să ajung să reconştientizez neputinţa mea în faţa unei astfel de teme: suferinţa ca dar. Cine poate să o asume până la capăt?

Şi totuşi am descoperit, în schimb, un film miracol.

Camino este, dincolo de premii şi de realizarea tehnică, un film care te frământă, te provoacă, îţi cerşeşte timp.

Pentru prima dată am simţit cum o temă dominantă în film (moartea ca show, da, aţi citit bine...) îmi stoarce din mine toată sensibilitatea uitată în planurile mele de viaţă (acum sunt planuri, atunci erau vise) de la vârsta de 11 ani. Te gândeşti mereu la dreptate, corectitudine, cancere inutile, vise spulberate, moarte, lumină şi că există mereu mai multe planuri în care poate fi înţeleasă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa celor ce se ocupă cu suferinţa.

Camino este un film care vrea să te convingă că Biserica romano-catolică greşeşte profund în raportarea la sfinţenia din lume, dar care te face în cele din urmă să înţelegi cum Iisus iubeşte, ţine în braţe şi că suferinţa are un sens care, în lumea neepifanică, ne scapă foarte uşor. - Trebuie să plec. Nu am de ales. - Ştiam de la început că această poveste este o prostie. - Cum poţi să spui asta? Eu nici nu puteam visa la un sfârşit mai frumos ca acesta...

Buzzzuri şi smilies. Noi, cei maturi şi sănătoşi, la asta am ajuns. Dincolo de aceste false chemări pe drumul dragostei conceptualizate prin texte predefinite, există un drum (camino) şi o relaţie. Iisus te cheamă, te cheamă mereu, iar atunci când ai inima de copil vei reuşi să îi răspunzi cu încrederea Cenuşăresei în şansa ei de a iubi până la capăt, cu încrederea lui Mr. Meebles care nu uită niciodată formula magică care transformă lacrima în floare.

Dar suntem oare sănătoşi când predestinăm destine spre sfinţenie numai pentru a ne face norma? Suntem oare sănătoşi când nu ştim să ne lăsăm copiii să zboare spre împliniri pe care le condamnăm pentru că nu înţelegem că şi acolo se ascunde Iisus, în visele lor vii? Mai mult, suntem noi sănătoşi când refuzăm în viaţa aceasta orice sinceritate faţă de cine suntem şi ce visăm? Şi cine suntem noi? Nişte visători fără de aripi, cu fruntea în pământ plini de gelozie că nu am fost atât de tari ca sfinţii la care facem apel (Vrei să mă rog să mori şi tu cu mine?). Nişte condamnaţi la a nu mai crede de mult în visele noastre foste vii, acum moarte, înăbuşite în neputinţe zilnice şi în rugăciuni mereu numai de formă. Şi totuşi, se întâmplă ceva cu noi. Şi în noi se schimbă ceva. Pe obrazul care ar vrea să Îl condamne pe Dumnezeu, pe preoţii Săi, pe mama fetei, pe toţi neputincioşii din poveste, pe acest obraz cade o lacrimă care se transformă într-o floare roşie frumos mirositoare.

Filmul este mai mult decât un film bun. Este cel mai bun pe care l-am văzut în acest an şi îmi stă în minte de mult timp. Camino moare pe versurile Cenuşăresei şi pe muzica lui Tschaikovski (Valsul din Frumoasa din Pădurea Adormită) şi mori şi tu puţin cu ea.



Descoperire.



Dragoste fără timp.



Evadare.



Libertate e un dar din partea unui mic prieten.



Rugăciunea poate fi atât de simplă.



Frică, adânc, rece. Regulă.



Cenuşăreasa fuge. Face parte din poveste, dar dincolo de poveste, ea transmite o speranţă vie.



Fecioara Maria între puf de pernă şi mult vis.



Amintiri + o chitară = o recuperare obligatorie.



E mult mai simplu să fii oficial decât sa fii tu însuţi.



Aşteptare.



A înmormânta pe cineva e ca atunci când pui o carte în bibliotecă.



Un final în alb.



Despărţire, neînţelegere.



Un adevăr greu de înţeles.



Moartea ca un sărut.



Canapeaua pe care stă Dumnezeu. Camera de filmat nu a reuşit să Îl surprindă. Cum ar fi putut? Unde se ascunde El de fapt?



Filmul este realizat după un caz real, în memoria Alexiei Gonzales Barros, care a murit în Pamplona în anul 1985 şi actualmente este în proces de canonizare. Şi totuşi, povestea aceasta reală are atât de mult basm în ea... E de fapt ascunsă acolo, în poveste, multă dragoste neînţeleasă.

Poţi să te revolţi în urma acestui film. Pe toată lumea, dar mereu începând cu tine însuţi.

Camino (2008), un film de Javier Fesser (regie şi scenariu), cu 6 premii Goya în 2009, cu o muzică care te topeşte şi cu ceva în plus.

Orice poveste de dragoste are o dimineaţă... dimineaţa de după, când... regreţi toate cuvintele pe care le-ai spus fără să simţi... Pe fundalul filmului am regăsit o baladă a celor de la Dover (Spania).



- Ştergeţi lacrimile, nu poţi începe o aventură aşa!
- O aventură?
- Da. A pleca în aventură înseamnă a fura timp din moarte.
- Dar cum aş putea eu?
- Tu eşti pe drumul cel bun, pentru că ai credinţă! Credinţă în dragoste!
- Da, dar sunt bolnavă...
- Tu nu eşti bolnavă. Tu eşti o persoană care are o problemă. Ca şi mine...
- Şi care este problema ta?
- Ei bine, adevărul este că eu sunt nimic atunci când tu încetezi să te gândeşti la mine... Pentru asta trebuie să profităm de avantaj!
- Dar eu sunt aşa de urâtă!
- Nu mai vorbi prostii, la sfârşitul poveştii vei fi cea mai frumoasă! Deci hai să ne grăbim, căci chiar şi miracolele au nevoie de timp ca să se petreacă.

Pozele selectate sunt din filmul Camino (2008).

Tu

Lasă, dacă nu iubeşti
cuvintele să îngheţe, nerostite

chiar dacă nu vei înţelege până la moarte, crede-mă
oricine ai fi, eşti nepreţuit
o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,
îndumnezeind
a deschis cerurile până la ultima suflare
ca tu să primeşti în potirul
inimii tale - cum cerul
nu poate cuprinde, nici spune
ca tu să înveţi să nu mai
mori, niciodată

(Daniel Turcea, Tu, vol. Poeme de dragoste - postume)

Un gând venit după o lectură de seară mi-a confirmat că această poezie a lui Daniel Turcea spune esenţialul despre creştinism. Dar ce înseamnă a spune esenţialul despre creştinism acum, când toţi fug de esenţe şi se ascund în spectacol, când nimeni nu mai cere viaţă, ci numai hrană, când nimeni nu mai cere iubire, ci numai dorinţe.

Esenţialul despre creştinism înseamnă din punctul meu de vedere posibilitatea de a simţi dincolo de cuvinte întâlnirea cu Dumnezeu şi învierea ta (ca tu să înveţi să nu mai mori niciodată). În timpul lui Eminescu esenţial era să înveţi să mori (Odă în metru antic), acum esenţial este să învăţăm să nu mai murim. E parcă timpul cel mai potrivit pentru o astfel de lecţie de dincolo de moarte.

Dar cum se poate învăţa o astfel de lecţie? După modelul cerului şi al potirului din centrul sufletului şi al cosmosului, prin tăcerea inimii şi prin dragostea neomenească a lui Dumnezeu. Reciteşte poezia ca pe un imn de independenţă adevărată a omului în faţa propriilor limitări la care lumea neînviată îl subjugă pe om: eşti nepreţuit, nu ai preţ, omule, spune cerul, pentru că m-am deschis şi pentru că m-am născut în inima ta, o nouă iesle cosmică, un nou altar.

A spune te iubesc înseamnă a spune tu nu vei mai muri niciodată (Pr. Dumitru Stăniloae). Şi nu se referă la victoria memoriei în faţa timpului, ci se referă la iubirea din a cărei răstiginre se naşte învierea. Atât de mult a fost iubit omul, încât i s-a dat posibilitatea învierii. Orice netrăire a acestui adevăr este gheaţă, nerostire, orice vorbire fără de experienţă este minciună. Restul eşti numai Tu. Tu însuţi în faţa Adevărului. Adevărat a înviat!

P.S. Trebuie să recunosc că atunci când am început acest jurnal epifanic m-am gândit la volumul lui Daniel Turcea, Epifanie (1978), un volum lecţie despre creştinism, om şi Dumnezeu. Recitirea lui acum mi-a născut un imbold în minte, de a cita din când în când pe acest blog din poeziile lui, mai ales că nu este cunoscut mai deloc în România, deşi are poate cea mai frumoasă poezie religioasă. Cred că este un lucru bun, dar nu se va întâmpla decât în acord cu propriile mele tăceri şi vorbiri.

Iertare

Azi şi ieri am simţit cât de dulce este iertarea.

De acum înainte totul depinde de mine.

Bucurie şi zbor, înfruntare şi schimbare, tristeţe şi speranţă, multă căldură. Iar pacea din ochii lui m-a copleşit. O pace care şi acum simt cum îmi învăluie mintea.

Am aflat ceva nou. Cu adevărat nou, în viaţa mea: că există iertare.

P.S.: Să fie oare o coincidenţă că totul s-a petrecut de ziua Cincizecimii? Nu cred, nu se poate...

Reciprocitate

Dragostea nu are hotar. Ea este adâncul de nepătruns al inimii.

Credinţa este mereu reciprocă şi fără ea dragoste nu există. Când iubeşti crezi că poţi schimba lumea, prin celălalt, cu puterea acelor două adâncuri de nepătruns unite în aceeaşi speranţă. Şi dacă tu crezi în Dumnezeu, Acel Dumnezeu Care crede şi El în tine, toată simetria cerută de matematică se risipeşte într-o topire plină de putere.

Un gând inspirat din cântecul lui Jean Jacques Juven.



Am ascultat acest cântec prima oară în primăvara lui 2007. De atunci gândul despre reciprocitate se naşte şi creşte în mintea mea obsesiv. Ce este reciprocitatea aceasta alarmantă între credinţa mea în El şi credinţa Lui în mine? Poate doar un semn firesc de dragoste.

P.S. Căci se zice că Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele.
(Φασὶ γὰρ άλλήλων εἶναι παραδείγματα τὸν θεὸν κὰι τὸν άνθώπον...)
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 13, PG 91, 1113B 

Fără destin

E uşor să condamni (pe alţii sau să te condamni pe tine însuţi), e uşor să vorbeşti despre, e uşor să întorci spatele, e uşor să negi. Oamenii sunt slabi.

Au fost şi vor fi mereu. Numai în faţa suferinţei slăbiciunea devine durere, iar durerea, atunci când este asumată, înţelegere, iar înţelegerea devine putere.

Fără destin e singurul film artistic despre Holocaust realizat până acum care te ajută să nu fi slab. Un film care te ajută să nu condamni. La sfârşit nu te vei ascunde în spatele unei analize despre, mereu despre... Un film care dincolo de paginile istoriei (întoarse mereu cu frica de a asuma până la capăt ceea ce s-a întâmplat aici - obişnuim să spunem mereu că răul a fost făcut de alţii şi dincolo) vine şi parcă te roagă să nu întorci spatele. Te ajută să nu dai frâu negării. Te ajută să mărturiseşti în sufletul tău sau în faţa propriilor copii tot ceea ce s-a întâmplat. Să spui că, poate, şi tu ai fi putut face la fel de mult rău. Sau poate chiar mai mult.

De fapt nu este un film despre ceea ce înţeleg oamenii de azi prin Holocaust (decimarea sângeroasă a aproximativ 6 milioane de evrei înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial). Sau este şi despre aceasta. Dar este mai ales un film despre Holocaustul cel vechi, despre arderea de tot din interior, despre distrugerea răului prin suferinţă şi acceptare, prin rugăciune şi iubire, prin asceză şi comuniune.

o viaţă de om

întrebări şi multă dragoste



limite



comuniune



libertate



suferinţă



verticalitate



prietenie



cerurile se deschid



amintiri



vinovăţie



lacrimi

În România acest film a trecut aproape neobservat. A fost realizat în 2005 după romanul autobiografic al lui Imre Kertész (laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 2002), de către regizorul Lajos Koltai, pe muzica inegalabilului Ennio Morricone. La un moment dat însuşi Imre Kertész a spus că filmul este mai autobiografic decât romanul pe baza căruia a fost realizat scenariul. Cartea intitulată Fără destin a fost publicată în limba română la editura Est în anul 2003.

Atunci şi acum: în religiile monoteiste se vorbeşte foarte mult despre păcatul originar. Cel al lui Adam şi Eva, prin care oamenii au devenit muritori. Acel păcat se transmite ontologic tuturor celor ce sunt fiinţă umană. Deci păcatul se transmite. Vine atunci întrebarea: cât se transmite din răul pe care cel dinaintea mea l-a făcut? Cât se transmite în viaţa mea răutatea celui dinaintea mea, a celor care au tras cu arma, sau a celor care nu au dat dovadă de curaj protestând împotriva celor care au tras cu arma. Din păcate, vedem că se transmite. Şi încă mult. Şi asta fără calcule matematice din care mereu dorim să ieşim cu faţa curată, cu o vină cât mai mică, dacă se poate zero virgulă câteva zecimale. Salvarea vine din faptul că numai Adevărul ne eliberează din acest lanţ trofic vicios de moarte şi de viaţă, de vină şi de responsabilitate. Adevărul care ne face cu adevărat liberi. A fi cu adevărat liberi înseamnă a ieşi cu demnitate din acest lanţ al slăbiciunii umane care sugrumă conştiinţa prin negare sau uitare. Iar pentru aceasta Adevărul trebuit asumat, trăit, transmis şi înmulţit. Şi recunoscut.

Pozele selectate sunt din filmul Sorstalansag (2005).

Schimbare

Ce-l schimbă pe om?
Dragostea.

Au spus

Sartre, Freud, Rozanov, Sagan, Bergman, Antonioni, Chesteron, Prenant, Feuerbach, Heidegger, Nietzsche, Kierkegaard şi mulţi alţii au spus că Dumnezeu a murit. Au spus şi au gândit. Au spus şi au crezut. Au spus şi au avut o anumită intuiţie dincolo de ceea ce au spus.

Au fost mult mai mulţi. Au spus cu toţii în adâncul existenţei lor această afirmaţie scandalizatoare. Şi aveau dreptate. Cu adevărat Dumnezeu a murit. Dar a înviat. Şi ne-a dăruit viaţă veşnică, dincolo de moarte şi concepte (ele însele izvor de moarte).

Depinde unde şi cum se termină fraza. Dumnezeu a murit vs. Dumnezeu a murit şi a înviat şi ne-a dăruit viaţă ca un Dumnezeu care dăruieşte viaţă celor ce înviază cu El.

Au fost mulţi şi sunt încă mulţi şi vor mai fi încă mulţi. Dar adevărul nu poate fi ascuns. Adevărul schimbă lumea.

Mesaj către un adolescent responsabil

De fiecare dată când te uiţi la cer să înţelegi că dincolo de culoarea albastră, de nori sau de stele, se găsesc toate visele tale, toate faptele tale bune şi toate speranţele tale. Când te uiţi cu sufletul curat la cer, este ca şi cum te-ai uita într-o oglindă. Şi în loc să îl vezi pe Dumnezeu, vezi curăţenia din sufletul tău şi toate faptele tale bune. Sau poate chiar îl vezi pe Dumnezeu, exact în ceea ce tu faci bine. Pentru că Dumnezeu se ascunde mereu în oamenii care fac bine.

Dacă vine sărbătoarea Paştilor să te gândeşti la două lucruri: că Iisus Hristos a murit şi a înviat. Pentru timpul respectiv a fost într-adevăr ceva extraordinar. Azi poate oamenii nu mai sunt aşa de sensibili la provocarea învierii. Şi asta pentru că astăzi oamenii nu mai obişnuiesc să se uite la cer, sau atunci când se uită, văd numai avioane şi stele căzătoare. Dacă ne-am uita mai mult la cer ca la locul în care se odihneşte puterea lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care lucrează în inimile oamenilor, am înţelege că a învia din morţi înseamnă cel mai mare lucru posibil şi imposibil de pe pământ. Şi că Dumnezeul nostru, cel care a înviat din morţi, este cu adevărat un Dumnezeu mare şi puternic.

Al doilea lucru la care să te gândeşti este următorul: că trebuie să faci ceva. Să scrii o scrisoare cuiva drag, să zâmbeşti, să ierţi, să uiţi, să schimbi puţin din lumea care este în jurul tău, să dăruieşti o floare, să iei lumină şi să dai lumină, să vorbeşti frumos, să desenezi ceva simplu, să citeşti ceva frumos, să auzi pe cineva recitând o poezie, să încondeiezi un ou, să te uiţi la o pădure. Depinde de tine ce idee vei găsi ca să faci lumea din jurul tău şi din tine puţin mai bună. Dar trebuie să ştii că dacă vrei ca atunci când te uiţi la cer să îl vezi pe Dumnezeu ca în oglindă, tu, în calitate de adolescent responsabil, trebuie să nu renunţi niciodată la ideile tale bune. Să mergi până la capăt.

Ca şi Iisus atunci. El a mers până la capăt. Şi vei vedea că ceea ce crezi tu că este capătul, nu e chiar capătul încercării tale. Ucenicii au crezut că a murit şi că totul este gata. Mergem înapoi la casele noastre, a fost doar un vis frumos… şi atât. În realitate a fost mai mult decât atât, visul nu se terminase. Nu putea să se termine aşa brusc. Povestea nu ajunsese la sfârşit. În realitate capătul a fost cu totul altul. Şi s-a numit minunea Învierii. Şi pentru ca sărbătoarea aceasta, a minunii Învierii, să îţi dea ţie astăzi putere, fă şi tu la fel: mergi până la capăt cu o idee frumoasă, cu un gest, cu un mulţumesc şi vei vedea ce frumos este să înviezi, să biruieşti, să fi cu adevărat un adolescent puternic.


P.S.: Un fragment din mesajul echipei DAC, transmis adolescenţilor cu ocazia întâlnirii de Paşte din 27 martie 2010, în podul Bisericii Sf. Fanurie. L-am redat aici pentru a fi citit şi de alţi adolescenţi. Ca să citească, să recitească şi să înţeleagă că trebuie să meargă mereu pe drumul care duce la propria lor responsabilitate.

Prietenie

O mie şi una de nopţi de vară şi de iarnă. Un timp şi o energie. În acele momente nu vedeam atât de clar puterea pe care o aveam împreună, o trăiam pur şi simplu şi era viaţa noastră.

Creştem şi ne punem noi întrebări. Ce este iubirea? Ce este viaţa? Am greşit, oare? Sau poate nu am greşit... Ce ne aşteaptă? Cum să ne regăsim? Încotro să mergem? Cu cine şi până unde...

Da. Suntem tineri şi ne punem întrebări.

Dar, un lucru e cert. Ceva ce nu se vede leagă într-un mod foarte frumos vieţile noastre. Iar acel ceva este o minune.

Speranţă

Un cuvânt, o realitate. De fiecare dată când eşti singur, mărginit între limite reci şi seci, deşi ştii că e greu să mergi înainte, mergi. Nu pentru că ceilalţi ne judecă, nu pentru că am fi putut face şi altceva, sau numai pentru acel altceva, ci pentru că în sufletul tău înţelegi că aceasta este calea . Realitatea aşa cum este ea naşte o suferinţă surdă în noi. Suferinţa ce vine din lipsa acută de perspective, o lipsă ce macină încrederea noastră în viitor. Ce macină de fapt credinţa. Şi îi face pe oameni să devină din ce în ce mai rupţi în interior. Şi implicit din ce în ce mai frustraţi, mai nefericiţi. Şi când această suferinţă vine în forul nostru interior, totul se transformă într-o frustrare mincinoasă, în care toţi ceilalţi sunt vinovaţi pentru că nouă nu ne-a reuşit visul, planul, minunea de a schimba lumea.

Dar este fals. Sau cel mult incomplet. Există un cuvânt în această lume de cuvinte (raţiuni, sensuri, puteri, prezenţe), un singur cuvânt care ne salvează: încă. Un cuvânt mic, dar plin de speranţă. Visul nostru nu s-a împlinit încă. Va veni şi timpul lui, sau va veni şi timpul ca ceea ce stă închis în sufletul nostru să se elibereze în lumea celorlalţi, sau va veni şi timpul când lumea din ochii noştri va deveni şi lumea văzută de ceilalţi. Până atunci ne hrăneşte credinţa acest mic dar puternic încă...

Ce mare dar acest cuvânt! Ce mare dar, darul din spatele lui: speranţa... Nădejdea că lumea din noi şi din jurul nostru este mai mare şi poate mai mult decât arată. Speranţa că lumina nu moare niciodată, şi că tot ce e rău în jurul nostru nu este decât o amăgire de moment, o joacă inconştientă a unui copil încă iresponsabil, ce nu înţelege legătura dintre definitiv şi viaţă. Un copil pentru care va veni la un moment dat timpul să înveţe să se joace corect de-a viaţa şi de-a nemurirea.

Când mă întreb de unde îmi iau de fiecare dată surplusul de putere pentru a continua (să cred, să lupt...) îmi vine în minte acest mic dar puternic: încă. Încă nu se vede ceea ce are sens pentru mine, dar va veni un timp în care se va vedea. Şi toţi vor putea vedea. Nu contează ce cred ceilalţi acum, important este ca eu să trăiesc în acel timp în care toţi vor vedea ceea ce văd eu acum. E de fapt o problemă de timp, de răbdare, de atitudine. Pe care tot speranţa e o rezolvă.

A continua, mereu a continua... De unde forţa de continua? Din speranţa că ceea ce cred acum este vizibilul de mâine. Că realitatea de azi este şi văzută şi nevăzută, şi înţeleasă şi neînţeleasă, dar este reală. Nu ne jucăm de-a basmele, ci de-a cuvintele... Totul este adevăr acolo unde este un timp împărtăşit în viitor şi depăşire.

Fericiţi cei ce plâng că aceeia se vor mângâia (Matei 5, 4). Când? În viitorul lui deja şi nu încă... De altfel în cele nouă Fericiri din Noul Testament, verbul a fi se foloseşte mereu la prezent, iar toate celelalte verbe, la viitor.

Viitorul... o minune deja prezentă în noi.