Fără destin

E uşor să condamni (pe alţii sau să te condamni pe tine însuţi), e uşor să vorbeşti despre, e uşor să întorci spatele, e uşor să negi. Oamenii sunt slabi.

Au fost şi vor fi mereu. Numai în faţa suferinţei slăbiciunea devine durere, iar durerea, atunci când este asumată, înţelegere, iar înţelegerea devine putere.

Fără destin e singurul film artistic despre Holocaust realizat până acum care te ajută să nu fi slab. Un film care te ajută să nu condamni. La sfârşit nu te vei ascunde în spatele unei analize despre, mereu despre... Un film care dincolo de paginile istoriei (întoarse mereu cu frica de a asuma până la capăt ceea ce s-a întâmplat aici - obişnuim să spunem mereu că răul a fost făcut de alţii şi dincolo) vine şi parcă te roagă să nu întorci spatele. Te ajută să nu dai frâu negării. Te ajută să mărturiseşti în sufletul tău sau în faţa propriilor copii tot ceea ce s-a întâmplat. Să spui că, poate, şi tu ai fi putut face la fel de mult rău. Sau poate chiar mai mult.

De fapt nu este un film despre ceea ce înţeleg oamenii de azi prin Holocaust (decimarea sângeroasă a aproximativ 6 milioane de evrei înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial). Sau este şi despre aceasta. Dar este mai ales un film despre Holocaustul cel vechi, despre arderea de tot din interior, despre distrugerea răului prin suferinţă şi acceptare, prin rugăciune şi iubire, prin asceză şi comuniune.

o viaţă de om

întrebări şi multă dragoste



limite



comuniune



libertate



suferinţă



verticalitate



prietenie



cerurile se deschid



amintiri



vinovăţie



lacrimi

În România acest film a trecut aproape neobservat. A fost realizat în 2005 după romanul autobiografic al lui Imre Kertész (laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 2002), de către regizorul Lajos Koltai, pe muzica inegalabilului Ennio Morricone. La un moment dat însuşi Imre Kertész a spus că filmul este mai autobiografic decât romanul pe baza căruia a fost realizat scenariul. Cartea intitulată Fără destin a fost publicată în limba română la editura Est în anul 2003.

Atunci şi acum: în religiile monoteiste se vorbeşte foarte mult despre păcatul originar. Cel al lui Adam şi Eva, prin care oamenii au devenit muritori. Acel păcat se transmite ontologic tuturor celor ce sunt fiinţă umană. Deci păcatul se transmite. Vine atunci întrebarea: cât se transmite din răul pe care cel dinaintea mea l-a făcut? Cât se transmite în viaţa mea răutatea celui dinaintea mea, a celor care au tras cu arma, sau a celor care nu au dat dovadă de curaj protestând împotriva celor care au tras cu arma. Din păcate, vedem că se transmite. Şi încă mult. Şi asta fără calcule matematice din care mereu dorim să ieşim cu faţa curată, cu o vină cât mai mică, dacă se poate zero virgulă câteva zecimale. Salvarea vine din faptul că numai Adevărul ne eliberează din acest lanţ trofic vicios de moarte şi de viaţă, de vină şi de responsabilitate. Adevărul care ne face cu adevărat liberi. A fi cu adevărat liberi înseamnă a ieşi cu demnitate din acest lanţ al slăbiciunii umane care sugrumă conştiinţa prin negare sau uitare. Iar pentru aceasta Adevărul trebuit asumat, trăit, transmis şi înmulţit. Şi recunoscut.

Pozele selectate sunt din filmul Sorstalansag (2005).

Schimbare

Ce-l schimbă pe om?
Dragostea.

Au spus

Sartre, Freud, Rozanov, Sagan, Bergman, Antonioni, Chesteron, Prenant, Feuerbach, Heidegger, Nietzsche, Kierkegaard şi mulţi alţii au spus că Dumnezeu a murit. Au spus şi au gândit. Au spus şi au crezut. Au spus şi au avut o anumită intuiţie dincolo de ceea ce au spus.

Au fost mult mai mulţi. Au spus cu toţii în adâncul existenţei lor această afirmaţie scandalizatoare. Şi aveau dreptate. Cu adevărat Dumnezeu a murit. Dar a înviat. Şi ne-a dăruit viaţă veşnică, dincolo de moarte şi concepte (ele însele izvor de moarte).

Depinde unde şi cum se termină fraza. Dumnezeu a murit vs. Dumnezeu a murit şi a înviat şi ne-a dăruit viaţă ca un Dumnezeu care dăruieşte viaţă celor ce înviază cu El.

Au fost mulţi şi sunt încă mulţi şi vor mai fi încă mulţi. Dar adevărul nu poate fi ascuns. Adevărul schimbă lumea.

Mesaj către un adolescent responsabil

De fiecare dată când te uiţi la cer să înţelegi că dincolo de culoarea albastră, de nori sau de stele, se găsesc toate visele tale, toate faptele tale bune şi toate speranţele tale. Când te uiţi cu sufletul curat la cer, este ca şi cum te-ai uita într-o oglindă. Şi în loc să îl vezi pe Dumnezeu, vezi curăţenia din sufletul tău şi toate faptele tale bune. Sau poate chiar îl vezi pe Dumnezeu, exact în ceea ce tu faci bine. Pentru că Dumnezeu se ascunde mereu în oamenii care fac bine.

Dacă vine sărbătoarea Paştilor să te gândeşti la două lucruri: că Iisus Hristos a murit şi a înviat. Pentru timpul respectiv a fost într-adevăr ceva extraordinar. Azi poate oamenii nu mai sunt aşa de sensibili la provocarea învierii. Şi asta pentru că astăzi oamenii nu mai obişnuiesc să se uite la cer, sau atunci când se uită, văd numai avioane şi stele căzătoare. Dacă ne-am uita mai mult la cer ca la locul în care se odihneşte puterea lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care lucrează în inimile oamenilor, am înţelege că a învia din morţi înseamnă cel mai mare lucru posibil şi imposibil de pe pământ. Şi că Dumnezeul nostru, cel care a înviat din morţi, este cu adevărat un Dumnezeu mare şi puternic.

Al doilea lucru la care să te gândeşti este următorul: că trebuie să faci ceva. Să scrii o scrisoare cuiva drag, să zâmbeşti, să ierţi, să uiţi, să schimbi puţin din lumea care este în jurul tău, să dăruieşti o floare, să iei lumină şi să dai lumină, să vorbeşti frumos, să desenezi ceva simplu, să citeşti ceva frumos, să auzi pe cineva recitând o poezie, să încondeiezi un ou, să te uiţi la o pădure. Depinde de tine ce idee vei găsi ca să faci lumea din jurul tău şi din tine puţin mai bună. Dar trebuie să ştii că dacă vrei ca atunci când te uiţi la cer să îl vezi pe Dumnezeu ca în oglindă, tu, în calitate de adolescent responsabil, trebuie să nu renunţi niciodată la ideile tale bune. Să mergi până la capăt.

Ca şi Iisus atunci. El a mers până la capăt. Şi vei vedea că ceea ce crezi tu că este capătul, nu e chiar capătul încercării tale. Ucenicii au crezut că a murit şi că totul este gata. Mergem înapoi la casele noastre, a fost doar un vis frumos… şi atât. În realitate a fost mai mult decât atât, visul nu se terminase. Nu putea să se termine aşa brusc. Povestea nu ajunsese la sfârşit. În realitate capătul a fost cu totul altul. Şi s-a numit minunea Învierii. Şi pentru ca sărbătoarea aceasta, a minunii Învierii, să îţi dea ţie astăzi putere, fă şi tu la fel: mergi până la capăt cu o idee frumoasă, cu un gest, cu un mulţumesc şi vei vedea ce frumos este să înviezi, să biruieşti, să fi cu adevărat un adolescent puternic.


P.S.: Un fragment din mesajul echipei DAC, transmis adolescenţilor cu ocazia întâlnirii de Paşte din 27 martie 2010, în podul Bisericii Sf. Fanurie. L-am redat aici pentru a fi citit şi de alţi adolescenţi. Ca să citească, să recitească şi să înţeleagă că trebuie să meargă mereu pe drumul care duce la propria lor responsabilitate.

Prietenie

O mie şi una de nopţi de vară şi de iarnă. Un timp şi o energie. În acele momente nu vedeam atât de clar puterea pe care o aveam împreună, o trăiam pur şi simplu şi era viaţa noastră.

Creştem şi ne punem noi întrebări. Ce este iubirea? Ce este viaţa? Am greşit, oare? Sau poate nu am greşit... Ce ne aşteaptă? Cum să ne regăsim? Încotro să mergem? Cu cine şi până unde...

Da. Suntem tineri şi ne punem întrebări.

Dar, un lucru e cert. Ceva ce nu se vede leagă într-un mod foarte frumos vieţile noastre. Iar acel ceva este o minune.

Speranţă

Un cuvânt, o realitate. De fiecare dată când eşti singur, mărginit între limite reci şi seci, deşi ştii că e greu să mergi înainte, mergi. Nu pentru că ceilalţi ne judecă, nu pentru că am fi putut face şi altceva, sau numai pentru acel altceva, ci pentru că în sufletul tău înţelegi că aceasta este calea . Realitatea aşa cum este ea naşte o suferinţă surdă în noi. Suferinţa ce vine din lipsa acută de perspective, o lipsă ce macină încrederea noastră în viitor. Ce macină de fapt credinţa. Şi îi face pe oameni să devină din ce în ce mai rupţi în interior. Şi implicit din ce în ce mai frustraţi, mai nefericiţi. Şi când această suferinţă vine în forul nostru interior, totul se transformă într-o frustrare mincinoasă, în care toţi ceilalţi sunt vinovaţi pentru că nouă nu ne-a reuşit visul, planul, minunea de a schimba lumea.

Dar este fals. Sau cel mult incomplet. Există un cuvânt în această lume de cuvinte (raţiuni, sensuri, puteri, prezenţe), un singur cuvânt care ne salvează: încă. Un cuvânt mic, dar plin de speranţă. Visul nostru nu s-a împlinit încă. Va veni şi timpul lui, sau va veni şi timpul ca ceea ce stă închis în sufletul nostru să se elibereze în lumea celorlalţi, sau va veni şi timpul când lumea din ochii noştri va deveni şi lumea văzută de ceilalţi. Până atunci ne hrăneşte credinţa acest mic dar puternic încă...

Ce mare dar acest cuvânt! Ce mare dar, darul din spatele lui: speranţa... Nădejdea că lumea din noi şi din jurul nostru este mai mare şi poate mai mult decât arată. Speranţa că lumina nu moare niciodată, şi că tot ce e rău în jurul nostru nu este decât o amăgire de moment, o joacă inconştientă a unui copil încă iresponsabil, ce nu înţelege legătura dintre definitiv şi viaţă. Un copil pentru care va veni la un moment dat timpul să înveţe să se joace corect de-a viaţa şi de-a nemurirea.

Când mă întreb de unde îmi iau de fiecare dată surplusul de putere pentru a continua (să cred, să lupt...) îmi vine în minte acest mic dar puternic: încă. Încă nu se vede ceea ce are sens pentru mine, dar va veni un timp în care se va vedea. Şi toţi vor putea vedea. Nu contează ce cred ceilalţi acum, important este ca eu să trăiesc în acel timp în care toţi vor vedea ceea ce văd eu acum. E de fapt o problemă de timp, de răbdare, de atitudine. Pe care tot speranţa e o rezolvă.

A continua, mereu a continua... De unde forţa de continua? Din speranţa că ceea ce cred acum este vizibilul de mâine. Că realitatea de azi este şi văzută şi nevăzută, şi înţeleasă şi neînţeleasă, dar este reală. Nu ne jucăm de-a basmele, ci de-a cuvintele... Totul este adevăr acolo unde este un timp împărtăşit în viitor şi depăşire.

Fericiţi cei ce plâng că aceeia se vor mângâia (Matei 5, 4). Când? În viitorul lui deja şi nu încă... De altfel în cele nouă Fericiri din Noul Testament, verbul a fi se foloseşte mereu la prezent, iar toate celelalte verbe, la viitor.

Viitorul... o minune deja prezentă în noi.

Puritate şi curaj

În anticamera unei lecturi plăcute:

„Ce înseamnă: pur? A toate cuprinzător. Absolut pur ar fi, dacă vreţi, cuprinzător al tuturor impurităţilor. Sporind numărul lor, ele se virtualizează pur şi simplu.

De ce o preocupare e mai pură decât alta, o bucurie (cărturărească, de pildă) mai dezinteresată şi pură decât alta? Pentru că închide în ea mai multe promisiuni. Dar analiza descoperă lesne impurităţile, care nu se anulează decât pentru că se îndesesc. În bucuria de a descoperi ceva adânc, un adevăr revelator (epifanic, n.n.) e şi promisiunea aprobării viitoare, şi a succesului, şi - cât se poate de concret - a fericirii lumeşti de mâine. E promisiunea puterii. Pe care poţi să n-o exerciţi, s-o laşi în putere, virtuală; dar care, singură cu bogăţia ei, e materia bucuriei tale pure.

E Paradisul în concretul lui, unde te bucuri să regăseşti toate fericirile. Paradisul înţeles de aici. Aş spune că Paradisul pe care-l scontează bunul creştin, dacă e viu, e cel în care se vor putea mânca toate fructele, începând cu cele oprite. Dar s-ar putea, numai.”

din Constantin Noica, Jurnal filozofic.

P.S. Un text care spune mai mult decât aş fi putut eu spune despre nepublicarea notiţelor din acest jurnalul epifanic din ultimele luni...

Lumea cea Nouă

Povestea mea secretă ce ţine de 10 ani... Locul în care îmi găsesc puterea şi nădejdea că există cuvinte care nu mor niciodată.

În această poveste doar câteva chipuri se văd: şi sunt toate pline de mulţumire.

P.S.: A.O.L.N. vine de la Asociaţia Ortodoxă pentru o Lume Nouă din Sibiu, de care mi-am legat sufletul şi timpul într-un mod neobişnuit în ultimii ani. O lume Nouă? Poate suna suspect... Pentru unii da, mai ales pentru cei care cred că lumea trebuie înnoită cu ceva 100% nou. Noi în A.O.L.N. credem că lumea trebuie înnoită cu ceva Nou în sine, dar din păcate uitat de mult, respectiv cu lumea Noului Testament. Ortodocşi şi totuşi militanţi pentru o Lume Nouă? Da, e posibil, atâta timp cât priveşti cu sinceritate în sufletul tău şi în minunile din viaţa ta. O poveste despre tinereţe şi descoperiri, despre căutări şi multe alegeri, o poveste despre noi înşine, despre prietenie şi tradiţie, relaţii şi încredere, fapte bune şi multă speranţă.
P.S.2: Povestea în cifre şi date: http://www.aoln.ro/

Va, vis et deviens

... Concurs într-o sinagogă din Ierusalim
Rabinul se ridică şi spune:

- Subiectul de azi este: ''Ce culoare avea Adam?''

Mihael Lebovich se ridică şi îşi începe prezentarea:

- Adam a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Şi frumoasa culoare aleasă a fost albul. Noi am fost toţi albi la început.
Dar după potop, Noe şi fii săi au ieşit din arcă. Noe a blestemat descendenţa fiului său Ham. Al cărui nepot era Canaan. (Fac. 9, 25). Cuş, fiul născut din Ham, a moştenit un alt blestem: anumiţi descendenţi ai lui Ham să aibă pielea neagră. Şi aşa a fost. Cuş a devenit negru şi urmaşii săi sunt Cuşim, oamenii negri din Africa. Deci descendenţii lui Ham au devenit sclavi şi negri.


Retrăgându-se la locul său primeşte aplauze şi critici deopotrivă.

Şlomo se ridică şi începe să vorbească:

- Adam şi Dumnezeu. Sunt oare amândoi albi?

Mihael a spus:...

Nu, nu e bine.

La început a fost Cuvântul. Dumnezeu a creat pământul şi viaţa dând suflu cuvântului. Dumnezeu a crezut în om. În fiecare... şi ne-a încredinţat cuvântul ca fiecare să-i dea un suflu personal, minunat..., unic, diferit, profund, uman, dându-i viaţă în felul său propriu. Cât despre Adam, numele său vine de la adama, care în ebraică înseamnă de fapt pământ. Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărână, din lut şi apă, şi Şi-a dat suflul Său omului, minune făcută cu ajutorul Cuvântului. Adam s-a născut din pământ, Adam are culoarea lutului, roşu (sânge, viaţă n.n.). Roşu se spune în ebraică adoma, pentru care Adam nu a fost nici alb, nici negru. A fost roşu, ca şi indienii. Dar se simte el bine în pielea lui roşie, singur roşu în această lume nouă? Aşa că Dumnezeu s-a gândit la Eva. Dar Adam nu înţelege ce vrea Dumnezeu de la el, ce-i cere să facă. Ce trebuie să devină şi să facă aici jos, pe pământ... Şi pentru ce atâtea probe? Dar nu mai poate da înapoi (există deja, n.n.), ştie, nu mai are de ales. El este aici jos, şi El (cel de sus) se bazează pe el. Trebuie să se transforme pentru Dumnezeu care s-a transformat în lună (leit-motivul filmului, icoana naturală, lumina, n.n.), care îl priveşte şi îl păzeşte...

(Va, vis et deviens, regie şi scenariu Radu Mihăileanu)

Va, vis et deviens (Trăieşte) este din punctul meu de vedere unul din cele mai bune filme ale deceniului. Un film de dincolo de film şi cultură, un film care mă impresionează în mod egal de fiecare dată când îl revăd. Mama, ce nume frumos! Luna, ce lumină frumoasă! Dragostea, ce taină firească! Speranţa, consecinţa existenţei
în faţa morţii. Va, vis et deviens nu este un film despre evrei şi creştini, este un film despre viaţă şi Dumnezeu, despre iubirea faţă de mamă, despre dragoste şi sacrificiu, renaştere şi revenire.

În urma vizionării din 2007 de la Institutul Francez din Bucureşti, acest film nu a primit niciun fel de aplauze. Pentru că are un final care te duce în ceruri, iar în cer nimeni nu aplaudă. Acolo toată lumea laudă, cântă într-un glas slava luminii. Un film de taină, unii ar spune no comment, eu aş spune lumină.