sâmbătă, 26 octombrie 2013

Aşteptare

Paşii ni se plimbau singuri prin praful teilor. Era aerul de munte care ne ţinea legaţi de pământ. Dar parfumul anormal al combinaţiei de brad şi tei ne ameţea în acord cu vârfurile încă înălbite de zăpadă. Ca un rai pământesc multicolor şi alb.

Îmi spune: Tatăl meu nu a acceptat niciodată să mă fac preot. Cu doar câteva zile înainte de a muri, a acceptat. Mi-a spus: dacă vrei, vrei şi asta este. Dar... Se opreşte. Continuă cu jumătate de glas: asta era duminică şi luni a murit.

Lucrurile sunt foarte clare. În viaţă aştepţi şi vrei. Cu diferite intensităţi, mai mult nu vrei, mai mult vrei, mai mult speri, sau mai puţin, depinde... Dar tot ce ţi se dă, nu conştientizezi decât în vecinătatea veşniciei. Ca să înţelegi ce este cu tine, trebuie să te pui la marginea acestei vieţi şi să priveşti puţin, măcar puţin, dincolo...

Acum este toamnă. Între timp s-au schimbat multe. Dar combinaţiile de adevăr şi de viaţă par a fi aceleaşi. Întrebările din jurul meu par toate a se raporta la sistem. Toţi te întreabă de sistem. La presiunea dură a sistemului, uiţi de relaţia ta personală cu El. Atunci când Îl ţii în mână, obligatoriu trebuie să Îl ţii şi în suflet. Dacă nu, devii schizoid, militant de franjuri de cuvânt, prins între obligaţii şi impresii, între cărţi ştiute şi neputinţe neştiute.

Îmi spune din nou: Ştii cum e? O singură Liturghie de-ai sluji, şi îţi dai seama. Ca o semnătură pusă pentru veşnicie din partea unui necunoscător fricos, care nu ştie ce semnează. Doar El îţi dă Liturghiile pe care le faci. Şi nimeni vreodată nu ţi le mai poate lua înapoi. Totul în viaţa creştină se face din perspectiva veşniciei. Ăsta este gândul care te doboară şi te încălzeşte în acelaşi timp. Un păcat iertat nu până la moarte, ci pentru totdeauna. Cât de lung este acest totdeauna nu poţi gândi. Şi nici măcar simţi. O boală vindecată, nu amânată, nu amăgită într-o moarte în care nu mai contează de eşti bolnav sau sănătos, că oricum mori. Ci o boală vindecată, pur şi simplu.

Sistemul este sacrificial. Pe cei drepţi îi sacrifică. Este semnul sabiei care trece prin inimile celor curaţi. Implacabil. Trebuie să accepţi acest sacrificiu, împreună cu ispitele lui. Nu există ieşire din logica sacrificiului. Acum nu se moare pentru credinţă, cel puţin în România. Dar mori puţin pentru lume, din cauza ei, dar pentru ea. Şi aşa înţelegi, măcar în parte, ce înseamnă credinţa.

În ultimele zile, mi-am dat seama de primatul credinţei în toate. Rămâne răspunsul la întrebarea: ce faci acolo unde credinţa este prea slabă. Rugăciunea este singurul răspuns pe care îl am. Rugăciunea pentru viaţa lumii şi pentru toţi cunoscuţii şi necunoscuţii din ea, pentru toţi semenii şi străinii, bolnavi cu toţii, din lume, în acest mare spital care este Biserica, un rai pământesc, multicolor şi... alb.

P.S.: Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.
Acum nu rămâne decât aşteptarea.
10 zile de rugăciune. (Faptele Apostolilor 2,1)
O viaţă întreagă.

Niciun comentariu: