sâmbătă, 17 august 2013

Ferestre

Orice gând care caută minunea riscă să se piardă de îndată ce se lasă prins în obscena planificare a agendei urbane, a lui trebuie şi a lui acum.

Ce este de fapt o minune într-o lume sistem care nu mai acceptă decât imediatul, evidentul, programatul, comanda? Nimic altceva decât reflexul spre o viaţă de iubire nepierdută. Există multe clişee în minţile oamenilor legate de minuni, de natural şi supranatural, de semne şi de senzaţii (mereu mai mari şi mai puternice). Dar există şi chemarea de a încerca saltul imposibil - el însuşi o minune, ca o călcare pe nori - peste prăpăstiile dintre oameni. Cele mai multe minuni pornesc de la neputinţa de a trăi dragostea ca pe o realitate din lume. Şi atunci dragostea devine realitatea de dincolo, din aşa zisul supra-natural, care de fapt e naturalul nostru interior.

Să găseşti puterea de a vedea şi simţi minunea din ceilalţi şi din tine înseamnă să reînveţi să trăieşti. Nu contează CV-ul cu care te mândreşti într-un cerc larg al mincinoşilor care vor să arate că sunt mai mult decât ceea ce sunt, demonstrând skiluri de supravieţuire interumană, competenţele călcării cu stil peste cadavre. Ci contează să aparţii unei şcoli de trăire, unde se învaţă Adevărul. Şi apoi unei şcoli a morţii unde se învaţă realitatea. Şi în mod firesc apoi să treci şi printr-o şcoală a învierii, unde se învaţă schimbarea. Nimeni în lume nu e privat de trăire, de moarte şi de înviere, în fond de dragoste lucrătoare.

Chiar dacă ajungi să te încăpăţânezi să nu mai iubeşti, să fugi, să ignori, să nu mai crezi, există mereu o şansă, încă o şansă, încă o iertare pentru tine şi tot ceea ce ai iubit. Totul e să vrei, să cauţi, să nu te rătăceşti pe cărări neumblate, necăzând în prăpăstii numai de tine însuţi inventate.

A trăi să reînvaţă mereu, cu lumina dragostei care atinge cerul şi pământul într-o singură îmbrăţişare - întrupare.

P.S. Fereastra zmeilor, Munţii Făgăraş, august 2013. O fereastră a zmeilor uitaţi de lume, exilaţi pe cerul unei alte realităţi, din păcate mult mai reală decât lumile egocentriste din marile aglomeraţii urbane. Poţi căuta iubire oriunde, chiar şi aici, între pietre dure. Găseşti oricum în tine şi în ceilalţi, în ferestrele şi văile adânci din Făgăraş, iubirile vizitatorilor iubitori de cer. Aici eşti mereu atenţionat (la tot pasul) de pericolul brutal al nevederii cerului din oameni.


Acolo unde refuzul iubirii domină, mă gândesc cu frică că am ajuns să prefer prăpăstiile Făgăraşului prăpăstiilor dintre oameni.

P.S. 2: O discuţie ce mi-a rămas în minte. Îmi explică rapid principiile extrase din Noul Testament care stau la baza congregaţiei din care face parte. O lume perfectă, ghidată exclusiv după principii (unele şi numai acelea) scrise în Cartea cea mai importantă de pe pământ. Foarte frumos. O utopie (de origine americană, dar asta este mai puţin important) care ne face mai buni, mai înţelegători, mai umani. O întreb dacă pot deveni sfânt în congregaţia ei. Ce înseamnă?, mă întreabă la rândul ei. Îi spun: păi, adică dacă am garanţia că există sfinţenie acolo, sfinţenie pe care o pot interioriza, la care pot participa, adică dacă pot învia cu sufletul, cu trupul, cu mintea concret, zi de zi... Îmi caută cuvintele şi nu mă înţelege. Continui: o biserică sau o comunitate este de apreciat în momentul în care propune etaloane, şi nu orice fel de etaloane, ci etaloane mari (cu cât mai mari, cu atât mai bine). Vreau cel mai mult de la viaţă, de la Cartea cea mai importantă de pe pământ şi de la Dumnezeu. O lume perfectă, recunosc, mi-ar plăcea, dar nu îmi ajunge. Vreau mai mult. Cum adică mai mult?, mă întreabă. Vreau cerul, nu pământul (chiar de-ar fi perfect). Vreau să ştiu că până acum cineva în congregaţia aceasta a devenit sfânt. Să fi făcut cineva o mică minune, nu ca ceva spectaculos, ci ca o depăşire de sine. Cineva care să depăşească legea acelei lumii perfecte pe care o vrem cu orice preţ, devenind el însuşi puţin mai mult decât acea lume, pentru că a vrut să devină mai mult. Un model pământesc şi ceresc în acelaşi timp. Nu cunosc, îmi spune cu o sinceritate care ne luminează relaţia.

Ce uşor este să te legi de o literă şi să pierzi realitatea din jurul tău. Ştiam că nu există sfinţi acolo unde se absolutizează litera.
Duh vs. literă. Sfinţii aparţin celor două mari Biserici ale Tradiţiei. Restul comunităţilor sunt - cu tot respectul de care  pot da dovadă în scris - utopii politico-morale legate de aceeaşi literă pusă mai presus de om şi chiar mai presus de Creator.

Un comentariu:

Doina Manea spunea...

Un articol cu idei care mă forţează să gândesc, să ies din urbanul gălăgios, atot-cotropitor. Mulţumesc, Alex.